Draga eu,

Am stat la geam..am stat la geam in noaptea asta; si ma uitam..nu stiu..stiu doar cum imi tineam mana pe geam, in speranta ca pot atinge stropii de ploaie: atat de aproape erau. Cred ca e geamul prea curat.
Nu e rece, mi-as dori mai degraba sa simt, dar eu nu simt nimic. Sunt ca o nebuna, ma uit cum adie vantul printre crengile dezgozlite, ale caror frunze trebuie sa le adun; ma uit cum trec norii, gandindu-ma ca poate daca trec ei, trece si starea asta.
Sunt linistita aici. Dar mai degraba m-as sti in alt loc..mai cald. Stiu ca am zis ca nu simt nimic, dar as vrea sa simt caldura. Asteptarea ma omoara. Nu stiu daca mi-as dori sa fie foarte usoare lucrurile, dar stiu ca mi-as dori sa nu fie asa grele. Nu imi doresc usorul, dar nici greul nu il pot purta pe umeri. Sau poate nu vreau, dar cine vrea?
Nu vad decat vantul. E urat.. e urat.
Aprope la fel de urat ca locul in care am mers azi.
Haha! Nu fi prost! Nu era murdar; de fapt, stralucea de curatenie, dar m-a deprimat de-a dreptul. Acolo am vazut ce inseamna durere, acolo am vazut suflete atarnand de o speranta sau mai multe..pentru cei optimisti si indrazneti, increzatori si luptatori, corpuri innecate in niste butoiase cu apa statuta, asteptandu-si verdictul in lupta cu propriile lor vieti.
Stiu ca nu ma intelegi, dar daca vreodata vei avea timp, intreaba-ma. Stiu ca vei intelege..poate mai bine ca oricine!
Am iesit afara si am zambit. Nu sunt intr-o lupta cu propria-mi viata. Dar soarele mi-a umbrit privirea senina pentru cateva momente.
Sunt intr-o lupta cu propria-mi persoana. Sunt intr-o lupta cu straina din mine.
Vreau sa adorm si sa ma trezesc o persoana mai buna, mai intelegatoare. As vrea sa ma trezesc si sa stiu cine sunt, ce caut si incotro ma indrept. Nu am un cuvant al meu, sunt goala. Vreau sa ma cunosc, sa te am in continuare. Vreau sa fiu calda, sa stiu sa vorbesc frumos, sa stiu ce sa spun la momentul potrivit.
Si ma intreb: trebuie sa caut si sa gasesc persoana aia sau trebuie sa o creez?
De ce am ajuns in punctul in care imi dau seama ca habar nu am cine sunt sau ce am facut pana la momentul asta?
Vreau sa iau totul de la zero: in alta parte.
Vreau sa stiu de ce mi-e frica de singuratate? Tie iti e? Lor le e?
Imi poti spune de ce trebuie sa fii singur pentru a te cunoaste intr-adevar? Nu te poti cunoaste prin prisma relatiei cu cel de langa tine? Nici nu stiu de ce vorbesc despre persoana mea. Nu stiu nimic despre ea.
Stiu doar ca e confuza si dezamagita. Da! Da! Dezamagita e cel mai potrivit cuvant. De tine, dar cel mai important de mine! Nu cred ca e nimic mai dureros decat sa iti dezamagesti eul.
Si acum spune-mi tu mie. Tu te cunosti pe tine?
Si.. aahhh!!
Si desi spui ca ma cunosti atat de bine, daca eu personal nu stiu cine sunt, spune-mi tu mie, inca mai crezi ca ma cunosti?

Take your time.. raspunde-mi cand o sa fii pregatit.

Cu drag si nerabdare... EU!

WTF?

Scena 1:
De parca nu ar fi fost suficienta raceala; de parca nu ar fi ajuns fapul ca m-am (hai sa zicem) imbolnavit zilele astea, aseara m-am culcat la ora 2:45 AM, in conditiile in care la 6:30 AM trebuia sa fiu in picioare, York-ul asteptandu-ma cu bratele deschise. E mai primitoare de felul ei. Sau primitor. Ma rog. Detaliile le las la latitudinea auzului.. de fapt vazului vostru sensibil si critic (am vazut ca am cativa “admiratori” alergici).
Nu e problema ca vaaaaiii ce tarziu m-am pus in pat si ce devreme trebuia sa ma trezesc. Sunt obisnuita. Problema e ca ceasul a sunat (la propriu) la ora 4:30 AM. L-am oprit, am vazut ca e.. intuneric?!?!?!, m-am uitat la ceasul de la telefon, am crezut ca a ramas in urma (i se mai intampla, saracutul ). M-am uitat la ceasul de la telefonul fix, am crezut ca nu merge nici ala. M-am uitat la ceasul de pe noptiera.
4:31 AM.
“Ahhh, mai am doua ore!” – nu stiu de ce in ala am avut incredere.
Adorm instant.

Scena 2:
Suna telefonul. Melodia extraordinara, mirobolanta si extrapulifantastica, pe care o am de la Tanita, anunta primirea unui mesaj.
Citesc. Nu inteleg o iota . Bai fratilor, dar nimic. Nu mi s-a intamplat asta vreodata. (Numai lucruri ciudate se intampla lately)
“Il citesc eu din nou cand ma trezesc (daca imi aduc minte). Poate sunt prea obosita si de asta nu inteleg.” – imi spuneam eu mie, in gandul meu ocupat cu visul din care am fost deranjata.
Adorm pentru a 4 oara in decurs de, sa zicem.. 2 ore jumate.

Scena 3:
Suna telefonul. DIN NOU!
Alt mesaj. De la vara-mea de data asta. Am priceput in mare despre ce era vorba. Citisem mailul de la ea pe la 3:30 AM, cand m-am trezit prima oara.

Scena 4:
Suna telefonul. Mesaj tot de la vara-mea. Mentiona o greseala facuta in ultimul mesaj. N-avea de unde sa stie de fapt ca eu ma trezesc la fiecare mesaj sau mail pe care ea mi-l da, imi stric somnul, dar surprinzator, NU ma supar. :d
Adorm la loc.

Scena 5:
6:30 AM. Suna telefonul. De data asta sa ma trezesc. Adorm inca 15 minute, ma trezesc, imi dau seama ca e tarziu, ma grabesc, dar nu inainte de a arunca un ochi peste.. mesajul primit. Jur ca nu mi-a mai trimis niciodata un mesaj atat de.... nu stiu cum 
Acestea fiind spuse, iaca-ta mesajul ;))
“ar pu vin zoli r ha twa..aYo..! Mweh rent rh tu la..je t’aime mola mur..! Muahaha..! Mayer meme meen ‘$”
Il recitesc, pricep “je t’aime” ala de acolo si ma gandesc :-? Mda. Numar cifrele numarului de telefon. 10 cu tot cu prefix. Unusual.
Ma mai uit o data la mesaj, il analizez. Scris de-a-ndoaselea Nu e. Atunci ce e?
Suficient timp pierdut.
Plec.

Scena 6:
Autobuz.
“O fi de la Eul meu, ce mi-a pus “Canadiana” in telefon inainte sa plec si care mi-a promis un trandafir roz; poate incearca sa dea de mine. Sau e cineva ce face o gluma proasta. Dar carei dracu’ tara ii apartine numarul de telefon?”
Ma gandesc, ma razgandesc. Trec orele, relativ repede, n-am timp sa ma gandesc la mesajul aparut tocmai din.. habar nu aveam atunci. (nu ca acum ar fi totul foarte clar)

Scena 7:
Prof in intarziere (data trecuta a spus ca punctualitatea e foarte importanta si ca ora va incepe la 12:30, nu mai tarziu, asta referitor la unii care ajunsesera in urma lui. Mdeah).
Recitesc mesajul.
Proful isi incheie pledoaria si eu plec. ACASA!

Scena 8:
In sfarsit incep studiul. Asupra mesajului, limbii (in cazul in care exista) samd. Observasem si eu de la inceput “rent” in engleza si “je t’aime” in franceza.
Google translate. Detect language.
Language: Esperanto. Dar traducere ciuciu. Nu e posibila momentan 
Ok...
Wikipedia. Esperanto.
Inca sunt relativ confuza in privinta acestei limbi, fiind o limba auxiliara, internationala, folosita in domeniul politic. Cica e.. usor de invatat 
Intr-un liceu francez, s-a facut un studiu prin care au demonstrate ca Esperanto poate fi invatata in numai 150 de ore, spre deosebire de Germana, Engleza si Italiana, fiind necesare 2000, 1500 si respectiv 1000 de ore pentru a le invata. Este mai usor sa inveti Esperanto decat sa iti inveti limba nativa. Adica mai bine invatam Esperanto, decat Romana. Ce atata bataie de cap?
Nelamurita insa, caut lista prefixelor tarilor din lume.
Si o gasesc. Ce dracu; nu gasesti pe gugal dat com? Si caut. Vad un +3, cobor si dau de +4.
“Tre sa fie mai sus.” – imi zic.
Urc si dau de +2, +23, +230. Evrika!

Mauritius: +230.
WTF?

“As ce as vrea sa merg acolo 8->”

Scena 9:
Incep sa caut bilete de avion; m-a lovit asa ceva brusc atunci cand am vazut costurile, mi-am revenit rapid si am continuat cu studiul.

Scena 10:
Eu inca nu pricep care (daca totusi) este legatura intre Mauritius si limba asta, Esperanto (combinatie intre Engleza si Franceza, cu vocabular provenit din limbile Romane si Germane si fonetica limbilor Slavone)?! Eu am inteles ca e limba internationala cica (vorbita de un numar de oameni cuprins intre 100,000 si 2 milioane [uuueeeaaauu!]), dar de ce toate “sarciurile” mele au dus la faptul ca ar avea totusi o oarecare legatura? Limba oficiala in Mauritius e Engleza, dar se vorbeste asa-zisa “Mauritian Creole”, care parca seamana un pic a Esperanto, nefiind insa identice. Ochiul meu sensibil (CHIAR E SENSIBIL!) asa crede.
Mesaj in Esperanto, cu perfix de Mauritius!
Si din nou: WTF?

Posibil ca eu sa fiu in urma, dar daca vreunul din voi imi poate explica ceva mai mult despre limba asta...:|, daca stie, a auzit (a se citi “a priceput” :D), etc.
As aprecia totusi sa nu imi spuneti ceea ce déjà stiu (gen uichi si gugal). Nu va dati rotunzi cand nu e cazul! Aviz amatorilor. :d
Si totusi, am invatat lucruri noi :-?

LATER EDIT: Tocmai m-a traznit ceva. Eul meu, tu esti? Ajunsasi prin Mauritius si pe mine nu m-ai luat?

Dialog cu tine, "Eul" meu!

[...]
(Singing “Canadiana”)
Am 19 ani si am terminat primul an de facultate. Nu, nu sunt repetent.
Nici eu nu sunt repetenta. Si?
Si eu am terminat primul an.
Am terminat in Minu si nu am facut chimie cu Popeasca.
Eu in Greceanu si am facut chimie cu Popeasca.
Esti nascuta pe 3. Dar nu sunt sigur daca ai 20 sau 21 (de ani, obviously).
Gresite ambele variante. Am 19.
Aha.
Am un Opel Vectra, verde inchis spre negru, cu numarul de Olt.
Misto!
Si nu incepe numarul nici cu S nici cu Z.
Minti!
Ii!
Hmm.. bine!
Haha!
Hai mai pune o data melodia aia!
Multumesc!
(Dupa o luunngaa discutie cu intrebari fara raspunsuri concrete, minciuni, abureli si chestii la nimereala)
Ti-e somn?
Aha.
Vrei sa dormi?
Aha.
(And you hang up. This is not nice.
Tell me about it )
[...]
Ce zici de un trandafi?
Un ce?
Un trandafir!
(Pauza)
Ce culoare? Alb?
Iti plac trandafirii albi?
Nu imi raspunde la intrebare printr-o alta intrebare!
Pai nu ma gandeam la un trandafir alb pentru tine.
Dar?
Unul roz.
Roz.. interesant..

Whenever u read this (I know you will), please let me know! Eul meu!
P.S.: nu incurca Sosiri cu Plecari, da?

XoxO

LATER EDIT: Multumesc!!! ;;)

Si.. te voi avea?

Nu a lasat soarele cu mine.

Nu prea vesela, m-am hotarat sa ies din casa; poate ma simt mai bine.

Am vrut sa fac ceva sa ies din monotonie.

O lumina se intrezareste in partea dreapta, iar parul, lasat liber, isi permite sa o ia razna, fara a putea fi controlat. Vine metroul. In sfarsit. Il asteptam de ceva vreme.

Urc fara a ma uita in stanga sau dreapta. Zaresc un loc liber si ma indrept spre el. De fapt, vagonul e aproape gol.. Cateva persoane sunt in spatele meu; undeva in fata mai este cineva. Nu stiu cine sunt, nu ma uit, nu analizez, nu ascult, nu vad, desi stiu, simt ca privirea celui ce sta la cativa metri de mine e atintita asupra mea.

Ma asez. Se pare ca o sa mai stam ceva timp pe aici: defectiuni.

Privirea mea e in jos, blocata pe un punct anume si in acelasi timp nu vede nimic. Parca mi-e rusine, teama, frica de ceva. Gandul e departe. Parca nici muzica nu mai are rezonanta. Nu aud nimic.

Din cand in cand mai privesc catre usa; poate plecam. Culoarea statica a becului imi spune ca nu.

E lume in jurul meu. Pe masura ce astept, vagonul se umple de oameni. Prezenta lor poate fi simtita, dar nu de mine. Doar privirea lui nu ma lasa in pace. Refuz sa privesc.

Brusc, tresar. Intrebata daca metroul merge in Sud, ma uit nedumerita, speriata si raspund rapid:

"Nu, merge in Nord. Celalalt merge in Sud." - si evitand contacul visual, cu un gest slab vizibil ii arat cealalalta parte a peronului.

"Multumesc."

Fortez un zambet si intorc privirea spre geam, refuzand si de data aceasta sa il privesc.

Realizand galagia provocata de sunetele, vocile, rasetele celor din jurul meu, amplific volumul in casti; la maxim.

"De ce naiba am iesi din casa? E asa urat afara."

Inainte de a ma razgandi si de a iesi, metroul isi inchide usile si pleaca. Pe masura ce opreste in statii, vagonul se goleste. Toata lumea cuboara, nimeni nu urca. Ramanem cati am fost si la inceput.

Acum ca “ei” au coborat, imi fac curaj si ridic privirea. De parka m-ar fi judecat, de parca nu as fi avut voie sa fac asta.

Il privesc. Surprina, raman muta; Nu ca as fi spus ceva pana atunci. Am inteles de ce privirea lui era atintita asupra mea.

Vocea feminina anunta sosirea la urmatoarea statie. Il vad ca se ridica. Realizand ce va face, pentru prima oara mi-am dorit ca metroul sa nu functioneze, sa intarzie, sa se opreasca, sa aiba o defectiune; orice. Dar .. nu.

Ca si data trecuta, eu nu am avut curaj sa spun nimic.

Ca si data trecuta, el nu a spus nimic.

Doar m-a privit si a zambit.

Metroul se opreste, usile se deschid. Ma ridic, dar inainte de a face un pas, usile se inchid iarasi, lasandu-ne de o parte si de alta a lor.

El sta pe loc si priveste cum ma indepartez. In continuare imi zambeste.

Desi cu o dorinta imensa de a ajunge pe plaja, m-am oprit inainte sa ajung acolo. Soare nu e; el nu e.. “de ce m-as duce acolo?”.

Fara sa stau prea mult pe ganduri, iau metroul ce merge in partea opusa, pentru a ma intoarce acasa.

Lasand iarasi privirea in jos, lacrimile apar rapid. Mintea mea o ia razna, simt cum ametesc; totul se invarte in jurul meu.. E prea multa lume.

“Off, macar de ar pleca mai repede!”

Ajungand in statia finala, cobor si merg, parca fara nicio tinta. Cu ochii plini de lacrimi, pentru prima oara privesc fiecare persoana care trece pe langa mine si care ma priveste ciudat, ca la o nebuna lasata libera pe strazi si in acelasi timp cu o privire intrebatoare: “Esti bine?” - “Dar ce? Va pasa?”

“La ce bun daca nu l-am privit pe el?”

De cate ori va fi nevoie sa intalnesc fericirea, sa am curaj sa o prind de mana, sa o privesc, sa o pastrez?

De cate ori va trece pe langa mine fara sa ma opreasca? De cate ori ma va privi indepartandu-ma?

De cate ori voi pleca fara sa fac nimic, privindu-l cum sta, nefacand nimic la randul lui?

Daca a fost ultima noastra sansa? Trenul trece o singura data. A trecut. S-a oprit. Am urcat. A oprit. A coborat, eu am ramas.

De ce a plecat? De ce n-a spus nimic?

De ce nu l-am oprit? De ce nu am coborat cu el?

Cu intrebari fara raspuns, regrete, dorinte de a-l revedea, de a-I zambi, de a-l opri, de a ramane cu el, cu ultime sperante si cu lacrimi in ochi, las statia de metrou in urma si ma indrept usor spre casa.

Tarandu-mi picioarele, cu trupul bolnav, plang si stiu ca il vreau langa mine.

Cand voi avea curaj sa ii spun tot ce simt?

Cand imi va arata tot ce simte?

Cand vom mai fi impreuna?

Vom mai fi?

Nu pleci.. nu?

Auzi?
Te superi daca astazi sunt copil?.. daca nu vreau sa fiu serioasa; si rad din orice, nu iau nimic in serios, in afara de ceea ce simt pentru tine? Te superi daca imi doresc sa ne prostim? Sa radem si sa fim ca atunci cand eram mici; fara griji, suparaciosi, ne certam des, dar ne impacam in secunda urmatoare. Azi vreau sa "ne certam". Te superi daca vreau sa te tachinez, daca ma tachinezi, iar eu "ma supar" si sunt copilaroasa?... daca fac pe imbufnata doar ca sa te fac sa ma saruti mai mult si mai mult, sa ma iei in brate si sa nu imi mai dai drumul? Te superi daca... vreau sa fiu tare si "nu vreau" sa te sarut?Astazi vreau sa fiu mica. Vreau sa ma dematurizez. Te superi?Vreau sa ne jucam, sa fim copii, sa ne dam in leagane, sa cad, sa ma lovesc si sa ma ridic razand. Vreau sa ma dau peste cap si sa ma joc in nisip. Vreau sa merg in parc, sa ma plimb, sa mananc vata pe bat si sa nu stiu ca am si alte griji decat cele ale unui copil. Vreau ca cea mai mare grija a mea sa fie ca.. am pierdut la sotron, m-am incurcat in elastic sau am pierdut la morisca mare, cand jucam coarda.Vreau sa ma joc ratele si vanatorii sau cutiutza. Vreau sa ma joc castel. Azi vreau sa desenez cu creta pe asfalt; zambete, flori, cer senin, soare. Vreau sa arunc mingea in fata masinii si.. sa sparg o oglinda sau un geam. Vreau sa trezim toti vecinii, iar cel de la 1 sa iasa pe geam, foarte suparat pentru ca facem galagie. Vreau sa mergem sa furam prune de la casa din spatele blocului. Vreau sa ma plimb cu bicicleta si sa ma iau la intrecere.Vreau sa uit ce inseamna sa fii "mare".
Vreau sa imi regasesc fericirea in lucruri simple.Te superi?Te superi daca vreau sa ma joc cu zapada si sa ma bucur de iarna asa cum o faceam cand eram mica? Te superi daca te rog sa ne bucuram impreuna, sa fim copii, sa ne batem cu bulgari, sa facem ingeri si sa inghetam de frig; sa ne luam in brate sa ne incalzim; daca mergem sa ne cumparam covrigi si foarte amuzata, il iau de nas pe Mos Craciun de la magazin, te superi?... daca vreau sa ma bucur de o ploaie de primavara, sa sar in balti si sa stropesc in jurul meu? O sa te superi daca te murdaresc un pic?Te superi daca te rog sa fii copil, daca te rog sa renuntam la maturitate din cand in cand?Te superi daca sunt copilaroasa, daca ma port ca atare? Ma vrei tot timpul serioasa?Nu vreau sa fiu "mare". Nu am chef azi.
Te superi daca vreau sa fiu copil?Acum plang si vreau sa ai grija de mine, sa ma iei in brate si sa ma linistesti.
Sunt trista.. si nu vreau decat sa fiu cu tine, sa ai grija de mine, sa ma saruti ... sa ma faci sa rad.
Copilul din mine, azi, striga dupa tine. Va striga si maine.. pana vei veni.Te superi daca vii, daca stai.. daca iti cer sa ramai pentru totdeauna?
Te superi daca nu vreau sa pleci?
Ramai chiar daca sunt copil?

Ce se va intampla?

Nu vreau sa te ranesc, nu vreau sa suferi.

Mi-e frica de mine; sunt sigura de ceea ce vreau, de ceea ce imi doresc, dar mi-e frica.

In acelasi timp mi-e frica sa nu ma dai la o parte.

Daca nu sunt ceea ce iti doresti?

Daca nu sunt ceea ce crezi, ceea ce ti-ai imaginat, ceea ce cauti?

Daca nu sunt capabila sa te fac fericit, sa te fac sa zambesti, sa razi, sa te bucuri de fiecare zi?

Daca nu poti sa ma iubesti?

Daca nu ma vrei langa tine, ce fac?

Ce fac daca nu sunt capabila sa iti aduc soarele atunci cand pe strada ta ploua, daca nu pot sa iti sterg lacrimile sau daca nu pot sa iti inchid ranile?

Ce se va intampla daca ei te vor rani, iar eu nu o sa stiu ce sa fac, daca nu voi putea face nimic, daca nu voi lupta impotriva lor?

Ce se va intampla daca nu pot fi alaturi de tine atunci cand vei avea nevoie, daca nu te pot tine in brate atunci cand te vei simti singur, daca nu te pot proteja atunci cand ei lupta impotriva ta, daca nu te pot tine de mana atunci cand iti e frica?
Ce fac daca tu cauti altceva? Ce o sa fie daca tu cauti ceva real?
Ce fac daca atunci cand o sa iti fie dor de un sarut il vei cauta in alta parte?
Ce se va intampla cand tu vei cauta in privirea alteia ceea ce nu vezi in privirea mea?
Ce o sa fac atunci cand iti vei pierde rabdarea si vei pune punct?
Cum va trebui sa reactionez cand... vei spune ca nu poti face asta si ma vei indemna sa imi caut fericirea in alta parte?
Cat de puternica va trebui sa fiu pentru a suporta cuvintele tale?
Cat de rece va trebui sa fiu pentru a te putea infrunta, pentru a-ti arata ca nu imi pasa?
Ce fac daca nu vreau sa te pierd, dar in acelasi timp nu stiu sa te tin langa mine?
Ce fac daca vrei sa pleci de langa mine, iar eu nu am puterea de a te tine langa mine?
Ce se va intampla daca incepe iarasi sa ploua pe strada mea, dar tu nu vei fi dispus sa imi aduci soarele sau sa imi pictezi curcubeul?
Cand imi vei spune ca am fost o pierdere de vreme, timp, sentimente, ca regretele te cuprind cand vine vorba de mine, ce va trebui sa fac?
Sa accept cu fruntea sus, sa tac, sa ma intorc si sa plec?
Sa te privesc cu aceeasi ura si raceala cu care ma vei privi tu, sa iti spun ca simt acelasi lucru si sa plec?
Sa plec privirea, sa nu scot nicio vorba de frica de a nu lasa lacrimile stranse sa se vada?
Sa par indiferenta, cand pe dinauntru sunt distrusa, cand de fapt de abia pot sa respir?
Ce se intampla daca maine imi spui ca pleci? Plec eu, dar incotro?
Ce se va intampla daca maine imi spui ca vrei o fericire pe care sa o simti, de care sa ai parte zilnic, o fericire palpabila.. nu un vis?
Ce voi face daca imi vei spune ca... de mine, de fapt, nu te leaga nimic?
Ce voi face daca, si fara sa vreau, voi gresi? Cum o sa te pot tine sa nu pleci? Cum o sa imi repar greseala? Cum o sa te fac sa ai incredere in mine?

Daca te dezamagesc, inseamna sa ma dezamagesc, sa ma ranesc, sa ma distrug pe mine.
Iar eu nu vreau asta.
Nu vreau sa te pierd.

Nu te mai ascult.

De ce ma tot cauti? Ti-am zis sa nu ma mai cauti. Nu stiu ce urmaresti, ce incerci sa faci. Sa ma dai din nou peste cap?
Nu te mai cred.
E treaba mea ce fac si cu cine sa vorbesc. Nu inteleg cu ce te deranjeaza. Tu ai ales sa fie asa. Ai ales sa tii legatura cu mine foarte rar; tu ai ales sa se creeze distanta asta intre noi; m-ai dat la o parte. Am inteles pana la urma si am iesit din al tau peisaj; se pare ca te incurcam. Mereu eram in drumul tau. Te-am tinut in loc de la a iubi, a fi cu cineva, a te bucura, a fi tu insuti; te-am tinut in loc si imi pare rau ca ai ramas in urma din cauza mea. Dar am realizat si m-am dat din drum. Acum ce naiba faci? Ma tot cauti.. ca sa ce?
Acum te-ai gandit sa ma cauti? Acum, cand imi e mai bine? Acum, cand ma simt libera, cand am lasat ura ce ma cuprinsese, la o parte? Ma cauti iarasi ca sa ma faci sa renunt la mine, din nou, pentru tine, iar ca urmare sa ma indepartezi si sa stam sa ne "jucam"? Acum, cand sunt fericita, cand m-am regasit, ce naiba incerci sa faci? Nu stiu, nu incerc sa aflu, pot sa banuiesc, dar iti spun: Iti pierzi timpul!
Nu te cred! Nu iti pasa!
Poate ti-a pasat, dar a incetat sa iti pese demult; asta cred si continui sa cred; sau.. si daca iti pasa, ciudat mod de a arata. Inca o data imi demonstrezi ca indiferenta mea te-a durut si te doare. De fapt, cum am mai spus-o, la tine, acum, e vorba doar de orgoliu.
Ba da! De orgoliu; nimic altceva!
Tu nu crezi in mine! Eu de ce as crede in tine? Habar nu am ce faci, sau daca e adevarat ce imi spui - deci, nu te cred!
Acum ce mai faci aici? Ti-am zis ca iti pierzi timpul. Lasa-ma sa fiu fericita; mi-e bine fara tine si daca te gandesti ca o sa reusesti ce ai reusit cu sase luni in urma, nu pot sa iti spun decat ca... te inseli.
Dar daca tot ma intrebi cum mai e viata mea, pot sa iti spun ca imi e bine. Asa ca poti sa stai linistit.
Acum pleaca! Nu te mai ascult!
Tine cont ca inca sunt calma si vorbesc frumos.
Te rog sa pleci!

Fericire.

Soarele imi zambeste. Rade cu mine.
Astia zic ca sunt nebuna. Rad si mai tare. Ma amuza.
Si soarele rade de ei. Sunt niste prosti. Si rad. Tare! Cu pofta, zgomotos.
Si daca se uita lumea la mine ce? Cui ii pasa de lume?
Sar, ma bucur, iubesc, zambesc, dansez, cant. Iubesc!
De ce sa vorbesc mai incet? De ce sa nu rad? De ce sa tac? Doar sa nu ii deranjez pe ei din meditatiile lor profunde, sa nu ii trezesc din monotonia aia acuta in care sunt afundati?
Nuuu vreeaaau!
Eu vreau sa rad, sa tip, sa nu ma uit pe unde merg si sa ma lovesc de oamenii care trec pe langa mine, sa fac ochii mari, sa imi cer scuze razand si sa merg mai departe. Ghinionul meu daca dau peste unul mai sarit de pe fix. Pana acum nu mi s-a intamplat. Eh si daca se intampla ce?
Cine a zis ca nu am voie sa rad in metrou?
Si daca sunt singura care rade dimineata la 8 ce? Cu ce ii deranjeaza pe ei fericirea mea? Le dau si lor daca sunt tristi. Sunt atat de fericita, incat as putea sa dau la fiecare om de pe planeta asta si de pe altele, cate putina.
Si ce daca nu sunt cea mai tare? Vreau sa ma uit in oglinda, sa zambesc si sa ma admir ca fiind cea mai tare, cea mai desteapta, frumoasa.
Si daca nu sunt ce? Sunt pentru mine. Eu ma bucur pentru ceea ce sunt.
Daca rad tare la biblioteca ceee??? Si ce daca ei vor sa invete; eu nu vreau.
Si daca sunt egoista ce?
Rad. Sunt fericita.

Ma opresc la El.

Iarasi ai venit?
De ce?
Nu incerca sa ma intorci, sa ma mai aduci inapoi. Nu incerca sa mai rastalmacesti lucrurile. Nu incerca sa ma mai chinui; iti pierzi timpul.
Nu plange! Heh, de cate ori am auzit asta de la tine.
Nu plange!!! Ti-am zis. Tu ai ales. Din nou, am respectat decizia ta. Cu greu am facut-o, dar am acceptat-o intr-un final.
Acum eu sunt cea care ia decizii.
Nu! Nici vorba! Nu decid eu pentru tine, niciodata nu am facut-o; in schimb te-am lasat sa iei decizii pentru mine. Acum iau decizii singura: eu pentru mine. Renunta in a incerca sa ma faci sa ma razgndesc, sa imi dau seama de o greseala pe care nu o fac, dupa care sa ma privesti plin de mandrie, orgoliu si cu un zambet ascuns, dar care totusi se citeste pe chipul tau.. sa ma privesti ca pe un trofeu, asa cum ai mai facut-o de doua ori.
A treia e cu noroc. Pentru mine!
Nu sunt ironica!
Cred ca e momentul sa pleci. Nu avem ce sa ne mai spunem.
Da! M-am intalnit cu el, asa cum ti-am zis. Ma astepta acolo, asa cum ti-am spus.
Da! Am fost cu el. Nu inteleg de ce imi ceri atatea explicatii.
Pleaca! Inceteaza sa ma mai cauti. Nu te cunosc!
Ba nu, nu te cunosc! Esti un strain, intelege! El a fost langa mine cand am deschis ochii. Langa el am renascut. Trecutul meu nu e legat de tine. Tot ce imi aduc aminte e legat doar de el. Ziua de ieri e trecutul meu. Trecutul meu e el.
Nu, de data asta nu o sa regret ce fac. De data asta nu fac nimic gresit.
Privirea calda pe care multi o vad, putini o citesc; eu sunt oarba, dar am parte de ea: o simt, o citesc, ma bucur de ea, ma incalzeste si imi da viata, spune totul fara sa o intreb, fara sa imi vorbeasca, fara sa imi ofere raspunsuri. Nu exista intrebari, nu exista raspunsuri. Atingere blanda de care multe au parte, niciuna nu o simte cum o simt eu. Vocea misterioasa, fara rezonanta acustica pe care altii o aud, eu o simt. Stii de ce am parte de toate astea? Pentru ca el e plin de viata, sentimente frumoase, puritate; in sufletul lui e soare. El mi-a spus "Buna dimineata". El mi-a intins mana, pe care multi au atins-o, dar careia nimeni nu i-a simtit forta. Mi-a intins mana si m-a ajutat sa ma ridic. Mi-a zambit si mi-a spus "Bine ai venit!". M-a primit langa el si nu imi va da drumul.
E un risc pe care mi-l asum. Nici nu stiu daca il pot numi risc. Tot ce stiu e ca.. nu o sa regret.
Ratiune? Nu, nu sunt condusa de ratiune. Eu nu sunt tu; tu recurgi la sentimente doar cand vezi ca ma pierzi; atunci dai dracu' ratiunea si scoti la suprafata ce simti tu cu adevarat. Nici nu stiu ce sa mai cred si nici nu ma voi mai complica cu niste lucruri, cand ma pot bucura de cel mai simplu si in acelasi timp cel mai frumos sentiment. El nu ma raneste. Ma ajuta, nu vezi? Sunt sus, din nou. Chiar mai sus decat obisnuiam sa fiu. Nu imi cere explicatii, nu ma iubeste pentru a-mi face pe plac, o face pentru ca simte. Nu ma cauta impins de orgoliu, ma cauta impins de sentimente.
Pentru noi doi.. e prea tarziu. Chiar tu ai spus-o la un moment dat.
Da, da.. stiu; am mai spus-o si mi-a parut rau.
Acum este diferit.
Te rog sa pleci acum.
Invata sa faci ceea ce nu ai vrut sa ma inveti pe mine. Accepta, mergi mai departe, tine capul sus si iubeste. Daca pe mine nu ai vrut sa ma inveti, renunta la egoism macar pentru propria ta persoana. Daca vei fi egoist si cu tine, inseamna ca ai o problema si trebuie sa o rezolvi. Dar nu veni la mine pentru ajutor.
Stiu, sunt egoista! Dar nu ma cauta; nu voi avea cu ce sa te ajut. Si.. nu ma vei gasi.
Nu! E prea tarziu. Eu am invatat deja. El mi-a fost si imi este profesor.
De ce trebuie sa tot repet? Sunt in crestere, urc pe o scara interminabila, dar nu obosesc. El ma ajuta sa urc tot timpul. Rade de mine cand mai raman in urma, dar nu ma lasa acolo. Ma ia in brate, imi ofera putere, ma saruta si mergem mai departe. Eu in dreptul lui, el in dreptul meu. Niciodata el in fata si eu in spate. Niciodata unul in urma celuilalt, intotdeauna pe aceeasi linie. Si din treapta in treapta caut ceva, gasesc si tind spre altceva, continui sa caut, gasesc si tintesc tot mai sus.
Caut iubire, ceea ce tu nu esti capabil sa imi oferi. Ai renuntat. Caut protectie, ceea ce tu mi-ai oferit, dar ai incetat sa o mai faci. Caut sinceritate, ceea ce la tine nu se mai gaseste. Caut un suflet viu, ceea ce tu nu mai ai. Caut sentimente sincere, de a caror semnificatie tu habar nu ai. Caut realitatea care sa o aduca cu picioarele pe pamant pe visatoarea din mine. Si caut un visator, care face totusi diferenta intre ce e real si ce e vis. Caut realul care ma compenseaza. Caut un suflet pereche, ceea ce tu nu esti pentru mine.
El e dispus sa faca asta. Imi ofera ce credeam ca am pierdut: puritate.
Cu el urc fiecare treapta, cu el descopar iubirea din ce in ce mai pasionala, protectia din ce in ce mai accentuata, sinceritatea ca pe o carte deschisa, viata pe care el mi-a oferit-o, dandu-mi o a doua sansa. Cu el descopar sentimentele sincere ce le cultivam unul pentru celalalt, dar pe care nu le culegem, ci le hranim cu fiecare treapta urcata, ducandu-le la infinit, ele hranindu-ne pofta de celalalt, fara sa ne fie frica de momentul in care nu ar mai creste. Totul este atat de usor langa el; si .. totul este real.
Ziua cultiv vise, noaptea le culeg.. cu el.
Si.. sunt fericita.
M-ai dat la o parte. Dar am gasit o usa deshisa. A mea s-a inchis in urma ta si s-a deschis in fata lui.
Nu, nu am cheia. Oricum nu ti-as oferi-o. Nu o meriti. Cheia e la el si.. nu o cer inapoi. Nu vreau. A inchis usa in urma lui si cheia a aruncat-o. Mi-a dat cheia lui. Am inchis usa dupa ce am intrat si am aruncat cheia. Suntem doar eu si el. Nu putem sa iesim. Nimeni nu poate sa intre.
Nici macar tu.
Nu! Nu! Nu o vei gasi! Cheia e reala doar in ochii nostri. Esti orb. Nu o vei vedea, nu o vei gasi, nu o vei simti daca vei calca pe ea. Poti sa o cauti, dar iti pierzi timpul.
Tu nu vei mai intra inapoi, odata ce ai inchis usa cand ai plecat.
Nu mai spune nimic. Trebuie sa plec.
Sa te iert? Pentru ce? Nu imi aduc aminte de nimic. Nu stiu cine esti. Dar daca tot sustii ca mi-ai facut rau, atunci poti sa stai linistit. Te iert.
Ma duc. El ma asteapta.

Suflet.

Privesc o poza. Ma indragostesc de ea. Privesc alta poza. Acelasi zambet il conturez pe buze. Inima capata o forta pe care demult o credeam pierduta.
Zambesc.
Iubesc.
Nu m-a invatat nimeni sa fac asta. Am invatat singura, sau.. m-ai invatat tu? Nu stiu si sincer, nu stiu daca imi pasa.
Iubesc un suflet, indragesc o poza. Iubesc ce se afla in spatele pozei, in spatele cuvintelor nerostite, dar scrise. Sufletul din spatele pozei este asa cum imi doream, asa cum inca imi doresc, asa cum obisnuia sufletul tau sa fie: intelegator, amuzant, apropiat, inteligent, pasator, plin de subtilitati, mister... matur.
Tu? Acum? Un strain. Tu nu erai asa. Descrierea de mai sus nu mai coincide cu felul tau de a fi, de a gandi, de a te purta, de... a ma iubi.
Tu nu ma mai lasi sa privesc prin tine. Nu o voi mai face. Te-ai inchis. Esti un suflet gol.. nu ai nimic bun, nimic din ceea ce obisnuiai sa ai. Te-ai pierdut de tot. Nu te mai recunosc. Pot spune ca nu te cunosc.
Atunci, ce rost mai avem eu si tu? Ce rost am mai avea Noi?
Nu iubesc un suflet pustiu, gol si in acelasi timp plin de ura, probabil.
Iubesc un suflet nou, dar vechi in acelasi timp, un suflet pur, ce iubeste la randul lui.. iubesc sufletul unei poze.
Tu ai murit. Te-ai sinucis. Te-am omorat eu? Poate, dar timpul nu il pot da inapoi. Tot ce stiu e ca ce erai tu nu mai esti, ce eram noi nu mai suntem, ce eram eu nu mai sunt. Tu, eu, noi nu mai exista. Cu greu am acceptat pierderea ta, dar am facut-o.
Acum zambesc din nou.
El se deshide in fata mea.
Iubesc un suflet, care pentru mine nu e trecut.. e prezent, e viitor.
Imi zambeste din spatele pozei, ma aude in spatele cuvintelor. Il regasesc intr-o melodie, il caut in vise, il vad pe strada. Ma cauta, lui ii e dor de mine. Se enerveaza cand nu da de mine, cand nu ma vede.
E adevarat; nu te-am uitat. As fi ipocrita sa spun ca te-am uitat. Nu cred ca e posibil asa ceva; poate in cazul unei eventuale amnezii. Poate as zice "multumesc", cine stie?! Dar astea sunt detalii.
Nu te-am uitat, dar el este ce erai tu pentru mine ieri. Azi - prezentul si maine - viitorul. Maine, el va fi prezentul, iar azi va fi trecutul. Viitorul? Poimaine.
De ce plangi? Nu tu ai vrut sa fie asa?
Tu ai ales sa ramai gol, pustiit, negru, afundat in ceea ce numesti "simtit bine", tu ai ales sa te distrugi, sa te inchizi, sa te izolezi, sa urasti si sa regreti tot ce are legatura cu mine. Tu ai ales sa apesi pe tragaci, tu ai ales sa ucizi ultima farama ce se afla in tine, in ciuda incercarilor mele.
De ce te uiti la poza? Iubesc ce se afla in spatele pozei.
Si in poza nu esti tu.
Pe tine nu te cunosc, nu te-am cunoscut niciodata.
Scuza-ma, trebuie sa plec. Ma asteapta in vis. Ti-am zis ca se supara daca nu ma gaseste.
Ma iubeste.

Mai stii cand..

-M-ai sarutat prima oara? Si cum ne feream de tatal tau? Fiindu-mi prof, mi-era rusine.
-Pai daca erai panca.
Facand pe suparata, ma sarutai. Stiai ca imi trece.
-Dar tu mai stii, cand ne vedea Gabi cand ne sarutam pe furis?
-Daaaa! Un pusti de 6-7 ani facea misto de noi.
Radeam.
-Mai stii cand ne plimbam de mana pe strada, fara nicio tinta anume?
-Dar tu mai stii cand o minteam pe mamaie? Dadeam orice motiv, mai mult sau mai putin credibil, doar ca sa pot sa stau chiar si 5 minute in plus cu tine. Orice doar sa ma bucur mai mult de tine. Haide pupa-ma!
-Nu vreau! - ma tachinai.
-N-auzi sa ma pupi?
-N-auzi ca nu vreau?
-Haide ma, pupa-ma odata! - si incepeam sa ma smiorcai.
Radeai de mine, ma luai in brate si ma sarutai. Iti placea. Imi placea. Ne placea. "Scapand" din stransoarea bratelor tale (nu vroiai sa imi dai drumul, nu vroiai sa ma pierzi) te-am intrebat amuzata:
-Auzi, dar mai stii cand ne-a vazut profa de info? Te ciupeam de fund.
Rasetele noastre zguduiau linistea camerei.
-Mai stii cand m-ai sunat la 3 dimineata si plangeai in telefon pentru ca ti s-a furat camera?
-Da.. - si ma cuprindea nostalgia provocata de pierderea camerei mele. Uoooofff!
Induiosat de "uooofff" al meu, ma luai in brate si ma sarutai iarasi. Stiam eu ca "uooff" avea sa functioneze. Mereu functiona.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc!
Si ne strangeam in brate, tare de tot. Nu imi dadeai drumul si eu te sarutam intruna.
-Mai stii cand am mers la mare si adormeam tot timpul pe plaja si tu trageai de mine?
-Lasa asta. Trageam de tine, in fiecare dimineata. Erai lenesa; de fapt esti. - si radeai.
-Cin'minute.
Radeam amandoi. Iar el repeta.
-Cin'minute. - radea. Erai asa simpatica.
Ma sarutai iar.
Eram asa fericita. Totul era asa usor langa tine, cu tine.
-Ha, dar mai stii, cand ne-am amuzat cu totii, eu si baietii, ca tu dormeai, fara sa simti cum noi urlam langa tine, cum am aruncat cu sticla in perete, care te-a lovit din greseala? Si tu nu simteai nimic? Haha. Si eu te pupaceam si tu nu simteai nimic.
Incercand sa faci pe suparatul, te bufnea rasul intr-un final.
-Da, si tu, prietena mea, radeai de mine, huh?
-Haaaiiideee maaa! Vino sa te pup!
-Lasa, lasa.
-Hai nu mai fii panc!
Erai mai puternic decat mine, dar imediat te lasai sarutat. Nu dura mult "supararea".
-Auzi, dar il mai stii pe ala de ne tinea teoria carnii sanatoase, tinuta in conditii bune, in loc sa ne dea sa mancam?
-Hai ca pana la urma a fost buuunn.
-Mwah!
-Mai stii cand a cazut Adi de pe scaun, cand ne jucam whist?
-Da, daaaa... asta dupa ce mancam 11 persoane dintr-o oala si doua farfurii.
-Aaaa, cea mai tare faza a fost in vara aia cand a intrat Razvan in alta camera!
-Cand?
-Nu mai stii? Il cauta pe Alex si a crezut ca e in camera noastra. Dar a gresit camera.
-Aaaa. Mai sa il ia ala la bataie.
Camera se umple iarasi de rasetele noastre.
-Mai stii cum se uita toata lumea de pe plaja la tine si la Luci, cand faceati groapa aia in nisip. Parca erati doi copii mici. Sora si fratele.
-Hai taci, nu fii rautacios, ca pana la urma ati ajuns si voi sa faceti cu noi si apoi ne-au ingropat pe mine si pe tine in nisip.
-Nu imi aduc aminte - incerai sa pari convingator.
-Taaacciii ca avem poze. Ha!
Si vazand ca nu e cale de intoarcere, ma sarutaaaaiii.
-Da si cum v-am ingropat noi, apoi, pe tine si pe Luci.
Radeam.
-Da, imi aduc aminte. Ce se uitau aia 4 de pe cearceaf la noi.
-Da si radeau de gafa lu' Alex. - te grabeai sa ma completezi.
-Care?
-Aia cu viermii! - si incepeai sa razi.
Radeam amandoi. Ma sarutai din nou.

Inca ma mai saruti... doar in vise, cand esti al meu; doar atunci mai esti cu mine, langa mine, alaturi de mine; doar atunci te mai simt..
In poze, in amintiri, in visele si sperantele mele, in sufletul meu.. inca esti al meu; vei fi .. mereu.

Mai stii cand...
.. ne iubeam?
Eu inca stiu.. inca sunt dispusa sa te iubesc...

E dimineata din nou

Si ma trezesc cu aceeasi durere in suflet, durere pe care o port zi de zi, dimineata, la pranz si seara... si intre mese; probabil e acolo sa ma hraneasca; ma alimenteaza cu raceala, dorinta de a nu mai iubi, de a privi lumea cu niste ochi reci, fara nicio urma de sentiment cald...
Ma trezesc si mananc cu aceeasi obsesie ca sunt grasa si ca trebuie sa slabesc; inghit cu aceeasi durere...
Imi traiesc ziua cu aceleasi sentimente de regret si vinovatie asa cum traiesc si celelalte zile. Toata lumea ma stie cu zambetul pe buze, razand tot timpul, vorbind cat pentru 30 de oameni la un loc, vesela si cu o dorinta imensa, fara margini de a trai viata. In ochii lor trebuie sa continui sa fiu la fel; asa cred ei.. ca sunt la fel. Ieri, dupa ce am dat o replica a la "vechea EU", mi s-a spus: "Cole, ce ma bucur ca nu te-ai schimbat! :)))".
Un zambet trist si oarecum fortat mi s-a conturat pe buze. A disparut la fel de repede cum a si aparut.
Fake-uiesc zambete tot timpul; traiesc de ceva timp cu durerea in suflet, cu lacrimi in ochi, ascunse bine, ce asteapta sa cada imediat ce raman singura, incat m-am obisnuit sa .. desenez zambete, de data asta pe propriul meu chip; astfel ma ascund, fara sa stie .. ei ce simt eu..; am momente in care izbucnesc, pentru simplul fapt ca nu mai rezist... dar in momentele ca alea, de obicei sunt singura. Ma mai vede Dudu din cand in cand. El ma sustine si ma face sa rad, ma inveseleste si ma ajuta sa uit, cel putin pe moment, de ceea ce simt si ma doare.
Ma afund in carti. Regasesc pasiunea de a citi. Foarte prost spus. Nu am avut niciodata pasiunea pentru citit. Am citit, dar nu zeci de carti si am citit doar ce, intr-adevar mi-a atras atentia. Acum, ele sunt cele care ma ajuta sa ma detasez, imi ocupa timpul pe cat de mult posibil..
Poate cartile o sa reprezinte scaparea mea..

... sau poate ma mint singura... din nou..
..pana cand?

Intre vis si realitate

De ce toata lumea vrea sa viseze? De ce visam?
Meh, cica daca visezi, iti oferi (tie) un scop in viata (sau mai multe); ai niste dorinte, niste aspiratii, la care, prin munca si mult efort depus (sau nu), ajungi mai devreme sau mai tarziu (de preferat imediat). Bine, asta facand referire la vise si nu visuri.

Dar cum ramane cu acele fenomene psihice prezente, manifestate involuntar in timpul somnului? Mi s-a luat sa visez. Daca as putea, as demisiona chiar in momentul asta, sau as fi demisionat azi dimineata din functia de visatoare. Si nu orice visatoare ci una cu acte in regula, contract semnat pe viata; visatoare fidela, imi aduc aminte detalii (chiar daca nu tot timpul le destainui - mai e vorba si de secrete profesionale), pot visa orice (de la alunecare in prapastie, la batai, sange, impuscaturi, sarut, iubiri patimase, sex, petreceri, bani, animale; ma cam feresc de bebelusi si mirese, nunti - am auzit ca nu e bine); mai pe scurt, sunt foarte bine pregatita in materia "vis de noapte" sau cum vreti sa ii spuneti. Mie asa imi veni! Dar, pe cat de mult imi place sa visez si pe cat de bine fac asta (ca doar nu degeaba sunt angajata de ani buni; trebuie sa iti si placa ce faci, sa te dedici si sa depui pasiune), pe atat de mult imi vine sa urlu: "MI S-A LUAT!!!!".

Nu visez urat. Ba din contra. Visez mult prea frumos, iar dimineata cand ma trezesc (cu chiu cu vai; nu, nu am probleme cu trezitul, doar ca unele vise sunt asa frumoase incat nu as vrea sa ma trezesc), ma trezesc trista, fara chef de viata, lipsita de vlaga, plina de nervi, cu o dorinta imensa de a ma culca inapoi si sa imi continui visul; cateodata curg si lacrimi gandindu-ma si amintindu-mi toate detaliile visului care se tot repeta de ceva timp (exceptie facand penultima noaptea cand am visat ca ma jucam cu delfinii; ei fiind foarte prietenosi, dupa cum prea bine se stie, ma aruncau in apa cristalina, eram cu colegii si prietenii mei, blablabla - frumos vis). Se repeta si ma doare gandul, ca pana acum ceva timp visul asta era realitatea mea. Dar se pare ca eu sunt mai speciala. Da, stiu asta! Doar ca in momente ca astea nu imi doresc sa fiu speciala. Nu asa.

Tuturor celor care viseaza (fie ele vise, fie ele visuri), visul li se transforma in realitate. In cazul meu, este (sau a fost) exact pe dos. Realitatea mea (neavand baza intr-un vis) a fost transformata intr-un vis, vis pe care mi-l doresc realitate, din nou. Poate nu mai este posibil, dar cum pot sa renunt la el?
Pot? Nu!
Vreau? Mhhhmm.. nu stiu, nu cred.. dar oricum ideea e ca nu pot. Ceea ce visez noaptea nu mai depinde de mine; nu am ce sa fac.. mi se intampla sa ma mai trezesc brusc si apoi parca imi pare rau. Sunt dificila.

As da orice ca .... visul meu sa redevina realitatea mea; in caz contrar, de ce tot am parte de el? Scene diferite, dar aceleasi personaje, acelasi sentimente, acelasi continut; ca scenele unui film, realizate in momente diferite, asteptate sa fie puse cap la cap; iar eu prinsa in fiecare scena, neputand sa scap.

De ce persista visul? De ce, daca imi face rau, in fiecare dimineata cand ma trezesc? Sa fie speranta ca visul va redevni realitatea de odata? Nu stiu...

Practic traiesc in doua lumi diferite: vis si realitate. Visul face rau realitatii. In cazul asta, trebuie sa aleg. Nu e mai normal sa aleg realitatea? Dar nu pot sa aleg; de ce trebuie sa fiu tot timpul undeva la mijloc...?
Probabil nu voi afla raspunsul..