Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

14. Aglomeratie.

Trec pe langa.
Lacrimile.
Visul de noaptea trecuta.
Ziua de maine.
Speranta de ieri.
Zambetul orei 8, de azi de dimineata.
Visul zilei de azi.
Zgomotul alarmei de incendiu.
Speranta de azi.
Urletele celui ce nu ii lasa sa intre in Vari Hall.
Aiureala din timpul zilei.
Tipul cu ochelari ce a rugat-o sa ii aiba grija de lucruri.
Ploaia rece de dupa amiaza.
Tipul pe care l-a lovit aseara, din plin, in neatentia-i specifica.
Scuzele de rigoare.
Nepasarea.
Discutia cu Tudor.
Poza din autobuz.
Domnul ce i-a facut loc in celalalt autobuz care era packed.
Glumele cu Radu.
Timpul.
Nap-ul de 10 minute, din autobuz.
Examenul de maine.
Weekend-ul.
Orele de cand are melodia asta pe repeat.
Cuvintele.
Odata cu alarma de la telefon, visul de acum.
Odata cu El, Noi.

Pierde.
Ziua de maine.
O noua speranta.
Visul zilei de azi.
Orele de cand are melodia aia pe repeat.
Cuvintele.
Timpul.
Odata cu alarma, noaptea trecuta.
Odata cu El, pe Noi.

Regaseste.
Alte lacrimi.
Un alt vis.
O alta speranta.
Un alt zambet.
O alta alarma de incendiu, falsa ca intotdeauna.
Strigatele impunatoare, cica. (FRAIERILOR!)
Aiureala omniprezenta.
Ploaia rece.
Tipul accidentat aseara (doar au cursuri impreuna de luni pana vineri).
Nepasarea.
Discutii cu Tudor si glume cu Radu.
Un nap si un examen.
Un nou weekend.
O alta noapte.
Alte cuvinte.
Sentimentele!
Odata cu El, pe Noi.

Nu te mai ascult.

De ce ma tot cauti? Ti-am zis sa nu ma mai cauti. Nu stiu ce urmaresti, ce incerci sa faci. Sa ma dai din nou peste cap?
Nu te mai cred.
E treaba mea ce fac si cu cine sa vorbesc. Nu inteleg cu ce te deranjeaza. Tu ai ales sa fie asa. Ai ales sa tii legatura cu mine foarte rar; tu ai ales sa se creeze distanta asta intre noi; m-ai dat la o parte. Am inteles pana la urma si am iesit din al tau peisaj; se pare ca te incurcam. Mereu eram in drumul tau. Te-am tinut in loc de la a iubi, a fi cu cineva, a te bucura, a fi tu insuti; te-am tinut in loc si imi pare rau ca ai ramas in urma din cauza mea. Dar am realizat si m-am dat din drum. Acum ce naiba faci? Ma tot cauti.. ca sa ce?
Acum te-ai gandit sa ma cauti? Acum, cand imi e mai bine? Acum, cand ma simt libera, cand am lasat ura ce ma cuprinsese, la o parte? Ma cauti iarasi ca sa ma faci sa renunt la mine, din nou, pentru tine, iar ca urmare sa ma indepartezi si sa stam sa ne "jucam"? Acum, cand sunt fericita, cand m-am regasit, ce naiba incerci sa faci? Nu stiu, nu incerc sa aflu, pot sa banuiesc, dar iti spun: Iti pierzi timpul!
Nu te cred! Nu iti pasa!
Poate ti-a pasat, dar a incetat sa iti pese demult; asta cred si continui sa cred; sau.. si daca iti pasa, ciudat mod de a arata. Inca o data imi demonstrezi ca indiferenta mea te-a durut si te doare. De fapt, cum am mai spus-o, la tine, acum, e vorba doar de orgoliu.
Ba da! De orgoliu; nimic altceva!
Tu nu crezi in mine! Eu de ce as crede in tine? Habar nu am ce faci, sau daca e adevarat ce imi spui - deci, nu te cred!
Acum ce mai faci aici? Ti-am zis ca iti pierzi timpul. Lasa-ma sa fiu fericita; mi-e bine fara tine si daca te gandesti ca o sa reusesti ce ai reusit cu sase luni in urma, nu pot sa iti spun decat ca... te inseli.
Dar daca tot ma intrebi cum mai e viata mea, pot sa iti spun ca imi e bine. Asa ca poti sa stai linistit.
Acum pleaca! Nu te mai ascult!
Tine cont ca inca sunt calma si vorbesc frumos.
Te rog sa pleci!

Ma opresc la El.

Iarasi ai venit?
De ce?
Nu incerca sa ma intorci, sa ma mai aduci inapoi. Nu incerca sa mai rastalmacesti lucrurile. Nu incerca sa ma mai chinui; iti pierzi timpul.
Nu plange! Heh, de cate ori am auzit asta de la tine.
Nu plange!!! Ti-am zis. Tu ai ales. Din nou, am respectat decizia ta. Cu greu am facut-o, dar am acceptat-o intr-un final.
Acum eu sunt cea care ia decizii.
Nu! Nici vorba! Nu decid eu pentru tine, niciodata nu am facut-o; in schimb te-am lasat sa iei decizii pentru mine. Acum iau decizii singura: eu pentru mine. Renunta in a incerca sa ma faci sa ma razgndesc, sa imi dau seama de o greseala pe care nu o fac, dupa care sa ma privesti plin de mandrie, orgoliu si cu un zambet ascuns, dar care totusi se citeste pe chipul tau.. sa ma privesti ca pe un trofeu, asa cum ai mai facut-o de doua ori.
A treia e cu noroc. Pentru mine!
Nu sunt ironica!
Cred ca e momentul sa pleci. Nu avem ce sa ne mai spunem.
Da! M-am intalnit cu el, asa cum ti-am zis. Ma astepta acolo, asa cum ti-am spus.
Da! Am fost cu el. Nu inteleg de ce imi ceri atatea explicatii.
Pleaca! Inceteaza sa ma mai cauti. Nu te cunosc!
Ba nu, nu te cunosc! Esti un strain, intelege! El a fost langa mine cand am deschis ochii. Langa el am renascut. Trecutul meu nu e legat de tine. Tot ce imi aduc aminte e legat doar de el. Ziua de ieri e trecutul meu. Trecutul meu e el.
Nu, de data asta nu o sa regret ce fac. De data asta nu fac nimic gresit.
Privirea calda pe care multi o vad, putini o citesc; eu sunt oarba, dar am parte de ea: o simt, o citesc, ma bucur de ea, ma incalzeste si imi da viata, spune totul fara sa o intreb, fara sa imi vorbeasca, fara sa imi ofere raspunsuri. Nu exista intrebari, nu exista raspunsuri. Atingere blanda de care multe au parte, niciuna nu o simte cum o simt eu. Vocea misterioasa, fara rezonanta acustica pe care altii o aud, eu o simt. Stii de ce am parte de toate astea? Pentru ca el e plin de viata, sentimente frumoase, puritate; in sufletul lui e soare. El mi-a spus "Buna dimineata". El mi-a intins mana, pe care multi au atins-o, dar careia nimeni nu i-a simtit forta. Mi-a intins mana si m-a ajutat sa ma ridic. Mi-a zambit si mi-a spus "Bine ai venit!". M-a primit langa el si nu imi va da drumul.
E un risc pe care mi-l asum. Nici nu stiu daca il pot numi risc. Tot ce stiu e ca.. nu o sa regret.
Ratiune? Nu, nu sunt condusa de ratiune. Eu nu sunt tu; tu recurgi la sentimente doar cand vezi ca ma pierzi; atunci dai dracu' ratiunea si scoti la suprafata ce simti tu cu adevarat. Nici nu stiu ce sa mai cred si nici nu ma voi mai complica cu niste lucruri, cand ma pot bucura de cel mai simplu si in acelasi timp cel mai frumos sentiment. El nu ma raneste. Ma ajuta, nu vezi? Sunt sus, din nou. Chiar mai sus decat obisnuiam sa fiu. Nu imi cere explicatii, nu ma iubeste pentru a-mi face pe plac, o face pentru ca simte. Nu ma cauta impins de orgoliu, ma cauta impins de sentimente.
Pentru noi doi.. e prea tarziu. Chiar tu ai spus-o la un moment dat.
Da, da.. stiu; am mai spus-o si mi-a parut rau.
Acum este diferit.
Te rog sa pleci acum.
Invata sa faci ceea ce nu ai vrut sa ma inveti pe mine. Accepta, mergi mai departe, tine capul sus si iubeste. Daca pe mine nu ai vrut sa ma inveti, renunta la egoism macar pentru propria ta persoana. Daca vei fi egoist si cu tine, inseamna ca ai o problema si trebuie sa o rezolvi. Dar nu veni la mine pentru ajutor.
Stiu, sunt egoista! Dar nu ma cauta; nu voi avea cu ce sa te ajut. Si.. nu ma vei gasi.
Nu! E prea tarziu. Eu am invatat deja. El mi-a fost si imi este profesor.
De ce trebuie sa tot repet? Sunt in crestere, urc pe o scara interminabila, dar nu obosesc. El ma ajuta sa urc tot timpul. Rade de mine cand mai raman in urma, dar nu ma lasa acolo. Ma ia in brate, imi ofera putere, ma saruta si mergem mai departe. Eu in dreptul lui, el in dreptul meu. Niciodata el in fata si eu in spate. Niciodata unul in urma celuilalt, intotdeauna pe aceeasi linie. Si din treapta in treapta caut ceva, gasesc si tind spre altceva, continui sa caut, gasesc si tintesc tot mai sus.
Caut iubire, ceea ce tu nu esti capabil sa imi oferi. Ai renuntat. Caut protectie, ceea ce tu mi-ai oferit, dar ai incetat sa o mai faci. Caut sinceritate, ceea ce la tine nu se mai gaseste. Caut un suflet viu, ceea ce tu nu mai ai. Caut sentimente sincere, de a caror semnificatie tu habar nu ai. Caut realitatea care sa o aduca cu picioarele pe pamant pe visatoarea din mine. Si caut un visator, care face totusi diferenta intre ce e real si ce e vis. Caut realul care ma compenseaza. Caut un suflet pereche, ceea ce tu nu esti pentru mine.
El e dispus sa faca asta. Imi ofera ce credeam ca am pierdut: puritate.
Cu el urc fiecare treapta, cu el descopar iubirea din ce in ce mai pasionala, protectia din ce in ce mai accentuata, sinceritatea ca pe o carte deschisa, viata pe care el mi-a oferit-o, dandu-mi o a doua sansa. Cu el descopar sentimentele sincere ce le cultivam unul pentru celalalt, dar pe care nu le culegem, ci le hranim cu fiecare treapta urcata, ducandu-le la infinit, ele hranindu-ne pofta de celalalt, fara sa ne fie frica de momentul in care nu ar mai creste. Totul este atat de usor langa el; si .. totul este real.
Ziua cultiv vise, noaptea le culeg.. cu el.
Si.. sunt fericita.
M-ai dat la o parte. Dar am gasit o usa deshisa. A mea s-a inchis in urma ta si s-a deschis in fata lui.
Nu, nu am cheia. Oricum nu ti-as oferi-o. Nu o meriti. Cheia e la el si.. nu o cer inapoi. Nu vreau. A inchis usa in urma lui si cheia a aruncat-o. Mi-a dat cheia lui. Am inchis usa dupa ce am intrat si am aruncat cheia. Suntem doar eu si el. Nu putem sa iesim. Nimeni nu poate sa intre.
Nici macar tu.
Nu! Nu! Nu o vei gasi! Cheia e reala doar in ochii nostri. Esti orb. Nu o vei vedea, nu o vei gasi, nu o vei simti daca vei calca pe ea. Poti sa o cauti, dar iti pierzi timpul.
Tu nu vei mai intra inapoi, odata ce ai inchis usa cand ai plecat.
Nu mai spune nimic. Trebuie sa plec.
Sa te iert? Pentru ce? Nu imi aduc aminte de nimic. Nu stiu cine esti. Dar daca tot sustii ca mi-ai facut rau, atunci poti sa stai linistit. Te iert.
Ma duc. El ma asteapta.

Mai stii cand..

-M-ai sarutat prima oara? Si cum ne feream de tatal tau? Fiindu-mi prof, mi-era rusine.
-Pai daca erai panca.
Facand pe suparata, ma sarutai. Stiai ca imi trece.
-Dar tu mai stii, cand ne vedea Gabi cand ne sarutam pe furis?
-Daaaa! Un pusti de 6-7 ani facea misto de noi.
Radeam.
-Mai stii cand ne plimbam de mana pe strada, fara nicio tinta anume?
-Dar tu mai stii cand o minteam pe mamaie? Dadeam orice motiv, mai mult sau mai putin credibil, doar ca sa pot sa stau chiar si 5 minute in plus cu tine. Orice doar sa ma bucur mai mult de tine. Haide pupa-ma!
-Nu vreau! - ma tachinai.
-N-auzi sa ma pupi?
-N-auzi ca nu vreau?
-Haide ma, pupa-ma odata! - si incepeam sa ma smiorcai.
Radeai de mine, ma luai in brate si ma sarutai. Iti placea. Imi placea. Ne placea. "Scapand" din stransoarea bratelor tale (nu vroiai sa imi dai drumul, nu vroiai sa ma pierzi) te-am intrebat amuzata:
-Auzi, dar mai stii cand ne-a vazut profa de info? Te ciupeam de fund.
Rasetele noastre zguduiau linistea camerei.
-Mai stii cand m-ai sunat la 3 dimineata si plangeai in telefon pentru ca ti s-a furat camera?
-Da.. - si ma cuprindea nostalgia provocata de pierderea camerei mele. Uoooofff!
Induiosat de "uooofff" al meu, ma luai in brate si ma sarutai iarasi. Stiam eu ca "uooff" avea sa functioneze. Mereu functiona.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc!
Si ne strangeam in brate, tare de tot. Nu imi dadeai drumul si eu te sarutam intruna.
-Mai stii cand am mers la mare si adormeam tot timpul pe plaja si tu trageai de mine?
-Lasa asta. Trageam de tine, in fiecare dimineata. Erai lenesa; de fapt esti. - si radeai.
-Cin'minute.
Radeam amandoi. Iar el repeta.
-Cin'minute. - radea. Erai asa simpatica.
Ma sarutai iar.
Eram asa fericita. Totul era asa usor langa tine, cu tine.
-Ha, dar mai stii, cand ne-am amuzat cu totii, eu si baietii, ca tu dormeai, fara sa simti cum noi urlam langa tine, cum am aruncat cu sticla in perete, care te-a lovit din greseala? Si tu nu simteai nimic? Haha. Si eu te pupaceam si tu nu simteai nimic.
Incercand sa faci pe suparatul, te bufnea rasul intr-un final.
-Da, si tu, prietena mea, radeai de mine, huh?
-Haaaiiideee maaa! Vino sa te pup!
-Lasa, lasa.
-Hai nu mai fii panc!
Erai mai puternic decat mine, dar imediat te lasai sarutat. Nu dura mult "supararea".
-Auzi, dar il mai stii pe ala de ne tinea teoria carnii sanatoase, tinuta in conditii bune, in loc sa ne dea sa mancam?
-Hai ca pana la urma a fost buuunn.
-Mwah!
-Mai stii cand a cazut Adi de pe scaun, cand ne jucam whist?
-Da, daaaa... asta dupa ce mancam 11 persoane dintr-o oala si doua farfurii.
-Aaaa, cea mai tare faza a fost in vara aia cand a intrat Razvan in alta camera!
-Cand?
-Nu mai stii? Il cauta pe Alex si a crezut ca e in camera noastra. Dar a gresit camera.
-Aaaa. Mai sa il ia ala la bataie.
Camera se umple iarasi de rasetele noastre.
-Mai stii cum se uita toata lumea de pe plaja la tine si la Luci, cand faceati groapa aia in nisip. Parca erati doi copii mici. Sora si fratele.
-Hai taci, nu fii rautacios, ca pana la urma ati ajuns si voi sa faceti cu noi si apoi ne-au ingropat pe mine si pe tine in nisip.
-Nu imi aduc aminte - incerai sa pari convingator.
-Taaacciii ca avem poze. Ha!
Si vazand ca nu e cale de intoarcere, ma sarutaaaaiii.
-Da si cum v-am ingropat noi, apoi, pe tine si pe Luci.
Radeam.
-Da, imi aduc aminte. Ce se uitau aia 4 de pe cearceaf la noi.
-Da si radeau de gafa lu' Alex. - te grabeai sa ma completezi.
-Care?
-Aia cu viermii! - si incepeai sa razi.
Radeam amandoi. Ma sarutai din nou.

Inca ma mai saruti... doar in vise, cand esti al meu; doar atunci mai esti cu mine, langa mine, alaturi de mine; doar atunci te mai simt..
In poze, in amintiri, in visele si sperantele mele, in sufletul meu.. inca esti al meu; vei fi .. mereu.

Mai stii cand...
.. ne iubeam?
Eu inca stiu.. inca sunt dispusa sa te iubesc...

As vrea sa...

..ma trezesc dimineata si sa nu stiu nimic despre tine, sa nu stiu cine esti, ce ai facut, unde te-am cunoscut, sa nu am habar ca te-as fi cunoscut, sa nu stiu ca ar fi fost vreodata ceva intre noi; as vrea sa nu stiu ce ai reprezentat si ce reprezinti pentru mine de 3 ani incoace;
As vrea sa fii un strain; da! Un strain. Sa te vad pe strada ca pe oricare alta persoana, sa nu te cunosc, sa trec pe langa tine ca pe langa orice om obisnuit si sa imi continui drumul..
As vrea sa fiu rece, de piatra, fara nicio urma de sentiment, fara niciun fel de caldura in suflet.. astfel nu as sti ce e durerea..
As vrea sa nu te mai iubesc..
Cu toate astea, nu regret nimic din ceea ce are legatura cu tine.. doar mi-as dori sa fiu amnezica in ceea ce te priveste...
.. atat...
.. ma culc.. poate de maine dimineata voi uita cine esti si ce reprezinti pentru mine in momentul asta;
... sau poate poimaine... peste doua zile?! vreodata??

Sperante.

O alta zi e pe sfarsite. Sau s-a sfarsit. Depinde cum privesti lucrurile; pentru mine o zi e incheiata in momentul in care pun capul pe perna, inchid ochii si adorm.
E intuneric afara, e noapte.
E frig, rece, negru, innorat.. totul e trist.
Mi-e dor de tine. Iar! Incerc sa invat, dar gandul meu fuge la tine; o ia razna tot timpul. Nu il pot controla; nu ii pot spune: "Gata! De azi nu te mai gandesti la EL!". Mi-as raci gura degeaba; am facut-o de atatea ori.. nu ma asculta..
Nu ma pot controla; nu imi pot controla sentimentele; mintea, inima, gandul, ratiunea... toate te striga pe tine!! Toate te cauta pe tine.
Sufletul meu inca te cauta. Refuza sa renunte. Speranta doare, dar a renunta doare si mai tare. Inca sper. Toata fiinta mea spera, te asteapta.
Indiferenta? Nu e punctul meu forte. Am incercat, nu a dat rezultate.
Am gresit si inca astept sa ma ierti; inca sper sa iti deschizi din nou sufletul si inima in fata mea, sa imi spui, fara frica: "Te iubesc!"
Astept sa fiu din nou a ta..

Intre vis si realitate

De ce toata lumea vrea sa viseze? De ce visam?
Meh, cica daca visezi, iti oferi (tie) un scop in viata (sau mai multe); ai niste dorinte, niste aspiratii, la care, prin munca si mult efort depus (sau nu), ajungi mai devreme sau mai tarziu (de preferat imediat). Bine, asta facand referire la vise si nu visuri.

Dar cum ramane cu acele fenomene psihice prezente, manifestate involuntar in timpul somnului? Mi s-a luat sa visez. Daca as putea, as demisiona chiar in momentul asta, sau as fi demisionat azi dimineata din functia de visatoare. Si nu orice visatoare ci una cu acte in regula, contract semnat pe viata; visatoare fidela, imi aduc aminte detalii (chiar daca nu tot timpul le destainui - mai e vorba si de secrete profesionale), pot visa orice (de la alunecare in prapastie, la batai, sange, impuscaturi, sarut, iubiri patimase, sex, petreceri, bani, animale; ma cam feresc de bebelusi si mirese, nunti - am auzit ca nu e bine); mai pe scurt, sunt foarte bine pregatita in materia "vis de noapte" sau cum vreti sa ii spuneti. Mie asa imi veni! Dar, pe cat de mult imi place sa visez si pe cat de bine fac asta (ca doar nu degeaba sunt angajata de ani buni; trebuie sa iti si placa ce faci, sa te dedici si sa depui pasiune), pe atat de mult imi vine sa urlu: "MI S-A LUAT!!!!".

Nu visez urat. Ba din contra. Visez mult prea frumos, iar dimineata cand ma trezesc (cu chiu cu vai; nu, nu am probleme cu trezitul, doar ca unele vise sunt asa frumoase incat nu as vrea sa ma trezesc), ma trezesc trista, fara chef de viata, lipsita de vlaga, plina de nervi, cu o dorinta imensa de a ma culca inapoi si sa imi continui visul; cateodata curg si lacrimi gandindu-ma si amintindu-mi toate detaliile visului care se tot repeta de ceva timp (exceptie facand penultima noaptea cand am visat ca ma jucam cu delfinii; ei fiind foarte prietenosi, dupa cum prea bine se stie, ma aruncau in apa cristalina, eram cu colegii si prietenii mei, blablabla - frumos vis). Se repeta si ma doare gandul, ca pana acum ceva timp visul asta era realitatea mea. Dar se pare ca eu sunt mai speciala. Da, stiu asta! Doar ca in momente ca astea nu imi doresc sa fiu speciala. Nu asa.

Tuturor celor care viseaza (fie ele vise, fie ele visuri), visul li se transforma in realitate. In cazul meu, este (sau a fost) exact pe dos. Realitatea mea (neavand baza intr-un vis) a fost transformata intr-un vis, vis pe care mi-l doresc realitate, din nou. Poate nu mai este posibil, dar cum pot sa renunt la el?
Pot? Nu!
Vreau? Mhhhmm.. nu stiu, nu cred.. dar oricum ideea e ca nu pot. Ceea ce visez noaptea nu mai depinde de mine; nu am ce sa fac.. mi se intampla sa ma mai trezesc brusc si apoi parca imi pare rau. Sunt dificila.

As da orice ca .... visul meu sa redevina realitatea mea; in caz contrar, de ce tot am parte de el? Scene diferite, dar aceleasi personaje, acelasi sentimente, acelasi continut; ca scenele unui film, realizate in momente diferite, asteptate sa fie puse cap la cap; iar eu prinsa in fiecare scena, neputand sa scap.

De ce persista visul? De ce, daca imi face rau, in fiecare dimineata cand ma trezesc? Sa fie speranta ca visul va redevni realitatea de odata? Nu stiu...

Practic traiesc in doua lumi diferite: vis si realitate. Visul face rau realitatii. In cazul asta, trebuie sa aleg. Nu e mai normal sa aleg realitatea? Dar nu pot sa aleg; de ce trebuie sa fiu tot timpul undeva la mijloc...?
Probabil nu voi afla raspunsul..