15. Lacrimi Noi.

October 17, 2009

A uitat de visul de acum doua seri; a uitat de dorinta ce ii aprindea ochii, a uitat de speranta ce ii hranea sufletul; a uitat chiar si durerea ce ii ranea trupul inimii, lasand urme sangerande.
A uitat cine e, a uitat de ea..
Isi lasa pleoapele lenese sa dea stingerea; ochii obositi sunt in voia lor.
Cortina se lasa.
Urmeaza lumina ce ii aparu in fata. Chipul ala.. il cunoaste.
Aceeasi voce muta o cheama.
Pasiunea e din ce in ce mai mare, din ce in ce.. mai puternica.
Se apropie si il atinge cu sfiala.
Ii cuprinde capul in maini si o saruta.
Il simte din toti rarunchii. Acum stie ca l-a dorit mai mult decat orice.
Acum intelege fericirea ce nu si-a explicat-o si dorinta din priviri.
Stie cine e, ce vrea, ce simte.. cine sunt Ei si ce reprezinta Noi.
Intelege viata data uitarii in dimineata aia. Instrainarea ei de propria-i persoana are acum o logica.
Doar langa El exista.
Lipsita de sens, a gasit indrumare la el. Lipsita de sentimente, a simtit cu el.
Fara speranta, s-a refugiat in bratele lui.
Cu sufletu-i bolnav, cu trupul plin de rani, a plecat in cautare de ajutor.
Ii gusta trupul si o opreste la El. O cuprinde cu palmele si o ascunde in suflet. O inchide si arunca cheia.
Acum e a lui.
El i-a vindecat corpul fragil; i-a sarutat ochii si a readus-o la viata.
Nu si-au spus cuvinte mari.
Felul in care o priveste, pasiunea cu care il saruta, dorinta cu care se tin stransi in brate, egoismul cu care nu isi dau drumul mainilor, dragostea in care se cufunda si asternturile in care se pierd pentru eternitate inseamna mai mult decat orice cuvant capabil poate, doar sa iti zgarie auzul.

November 4, 2009

Priveste in jurul ei.
“Domnule doctor! Domnule doctor! S-a trezit!”
Lumea forfoteste in jurul ei. Priveste asternturile albe, acele, apartele din jurul ei, lumea..
Isi priveste mainile.
Se uita speriata. In jurul ei .. toti sunt fericiti.
“Maria! Maria!
Daca eu sunt Maria.. voi.. cine ..?” – nu apuca sa termine intrebarea.
Zambetele ce o inconjoara devin grave. Si o sperie.
“Cum? Eu sunt..” – vocea e intrerupta de chipul ei ce ofera un raspuns destul de clar. Nu stie cine sunt; nici ea, nici el, nici ceilalti.
“Ai avut un accident. E ceva temporar. Esti inca socata..; esti..
Sunt nimeni! Nu stiu cine sunt si ce fac aici.. dar stiu cine suntem!” – raspunde cu raceala.. Maria?
Cuvintele de neinteles ii socheaza pe toti.
La indemnul doctorului, toti ies din camera de spital.
Ii administreaza un calmant. Iese si el.

November 7, 2009

A spus ca o va saruta, o va lua de mana si nu ii va mai da drumul.
Chipul de copil priveste trist.
“Iti aduci aminte?”
Isi ascunde ochii in spatele lacrimilor linistite. Se bucura de perdeaua croita special pentru ea.
Nu intelege ce se intampla.
Singurul refugiu il gaseste in bratele lui.
Dar..
“Daca eu sunt aici.. tu unde esti? Unde?...
Unde?” – repeta obsesiv aceeasi intrebare.

1:13 AM

Inchide ochii.
Acum sunt din nou.. Noi!

14. Aglomeratie.

Trec pe langa.
Lacrimile.
Visul de noaptea trecuta.
Ziua de maine.
Speranta de ieri.
Zambetul orei 8, de azi de dimineata.
Visul zilei de azi.
Zgomotul alarmei de incendiu.
Speranta de azi.
Urletele celui ce nu ii lasa sa intre in Vari Hall.
Aiureala din timpul zilei.
Tipul cu ochelari ce a rugat-o sa ii aiba grija de lucruri.
Ploaia rece de dupa amiaza.
Tipul pe care l-a lovit aseara, din plin, in neatentia-i specifica.
Scuzele de rigoare.
Nepasarea.
Discutia cu Tudor.
Poza din autobuz.
Domnul ce i-a facut loc in celalalt autobuz care era packed.
Glumele cu Radu.
Timpul.
Nap-ul de 10 minute, din autobuz.
Examenul de maine.
Weekend-ul.
Orele de cand are melodia asta pe repeat.
Cuvintele.
Odata cu alarma de la telefon, visul de acum.
Odata cu El, Noi.

Pierde.
Ziua de maine.
O noua speranta.
Visul zilei de azi.
Orele de cand are melodia aia pe repeat.
Cuvintele.
Timpul.
Odata cu alarma, noaptea trecuta.
Odata cu El, pe Noi.

Regaseste.
Alte lacrimi.
Un alt vis.
O alta speranta.
Un alt zambet.
O alta alarma de incendiu, falsa ca intotdeauna.
Strigatele impunatoare, cica. (FRAIERILOR!)
Aiureala omniprezenta.
Ploaia rece.
Tipul accidentat aseara (doar au cursuri impreuna de luni pana vineri).
Nepasarea.
Discutii cu Tudor si glume cu Radu.
Un nap si un examen.
Un nou weekend.
O alta noapte.
Alte cuvinte.
Sentimentele!
Odata cu El, pe Noi.

13. Despre fericire.

Era timpul sa creasca, sa priveasca lucrurile prin ochii unui om matur nu doar prin sufletul unui copil vulnerbail si ranit la fiecare pas gresit, al ei sau nu..
Si? Nu i-a pasat. Ura sa i se spuna sa creasca.
Prefera sa creada in lumea ei, in care nimic rau nu se poate intampla, desi atunci cand “cadea” se julea mai tare decat atunci cand aluneca pe gheata in fata blocului; chiar mai tare decat atunci cand a intrat cu bicicleta in camionul ala sau cand a trantit-o colega ei in clasa a 4-a si s-a julit la genunchi. Si a plans. O durea.
Pana cand.. a primit prima lovitura pe care, copil fiind, a suportat-o greu si si-a revenit la fel de greu. Au urmat a doua.. si a treia...
Pana cand.. a spus STOP!
Oamenii o dezgusta, prietenii nu exista, e mai antisociala ca niciodata, dar imprastie incredere. Superficiali sau nu.. ei ii sunt prieteni.
Asa ii numeste. Nu ii considera.
Ii spui tot, ai incredere in ea, dar nu da doi bani pe tine. Nu te dezamageste, poti sa ai incredere in ea, pastreaza ce ii spui ca pe cel mai mare secret, te asculta cu cea mai mare atentie, incercand chiar sa te ajute, desi nu crede nimic din ceea ce ii spui. Nu da doi bani nici pe tine, nici pe ce ii spui, pentru simplul fapt ca nu are incredere in tine.

Saturday, October 31, 2009

Azi dimineata am trecut pe la ea. Aveam nevoie de ajutor. Si cine altcineva sa ma ajute la mate, daca nu ea?
Ajunsa in fata casei, ma opresc. Frunzele erau atat de frumoase si.. atat de multe. Mult prea multe.
De altfel, in jurul casei ei toate curtile erau “curate”. E toamna, frunzele continua sa cada, dar nicaieri nu erau mai multe ca acolo. Se pare ca a trecut ceva timp. Un lucru stiu si anume ca uraste toamna. Suprinsa sunt sa aflu ca uraste toamna, dar ii place sa calce pe culorile ei. Doar profita de fosnetul ce o linisteste. Si totusi nu o inteleg.
Cand paseste evita rosul ala aprins; e prea frumos si vesel. Il vrea intact.
In schimb, va calca oricand, cu incredere, pe ceea ce e vested si maro.
Pe moment ma fulgera gandul sa ma intorc acasa. Poate nu am picat intr-un moment tocmai bun, desi vorbisem cu ea.

Inainte de a face vreun gest, vad usa deschizandu-se. Din spatele ei, acelasi chip luminos si vesel isi face aparitia. Nu suprinsa am fost cand am vazut-o zambindu-mi mai intens ca niciodata. Mereu zambeste.

Si totusi.. zambetul ala..

Ma priveste si imi spune usor:
“Intra! Abia m-am trezit si am facut niste cafea. Vrei?”
Nu zic nimic. O privesc prietenos cum am privit-o intotdeauna - socata as putea spune - de cuvintele prietenoase pe care nu le prea ofera de obicei. Sau cel putin de cand o cunosc eu..
O privesc cum soarbe insetata din tigara de dimineata, cerandu-mi putin ragaz pentru a se trezi inainte de a-mi explica ce nu stiu.

Vorbindu-i despre mine, asa cum obisnuiam, fara sa ma intrebe nimic, ma asculta cu aceeasi ardoare, ca intotdeauna completata de aceeasi neincredere. Insa in ochii ei.. lumina ce licarea cu o jumatate de ora in urma inca persista. De fapt era din ce in ce mai intensa, curata; te orbea.
Eram fericita, ii povesteam cu veselie ceea ce se intampla.. si m-am gandit ca .. o doare totusi sa auda vorbindu-se despre fericire. Daca nu vorbeste despre ea, cu nimeni.. poate e ceva ce a ranit-o si a durut-o.. sau inca o doare. Cate nu o ascunde zambetul si ochii ei mari, intotdeauna veseli.

Odata cu gandurile ma opresc din povestit. Nu ma intreaba nimic; nu a facut-o niciodata.
Incep sa vorbesc cand vreau, ma opresc cand vreau. Nu intreaba, nu cere detalii, nu e curioasa. Accepta atat cat ii spui, incercand sa iti ofere sfaturi din ceea ce ii spui. Daca simte ca stie prea putine, tace.

Mereu m-am intrebat ce ascunde.

Dupa un timp in care eu nu spuneam nimic, iar ea.. ca de obicei tacea, imi iau inima in dinti si o intreb ce se intampla, lucru pe care nu l-am mai facut de cand am cunoscut-o, cand mi-a zis clar si raspicat sa nu o mai intreb vreodata pentru ca nu e treaba mea si nu imi va spune nimic.
Realizez ca nu trebuia sa o intreb. Ce o fi fost in mintea mea?
Mi-era teama de raspuns. Ma asteptam la o reactie agresiva; asteptam sa imi arunce aceleasi sageti pe care le-a indreptat spre mine prima oara. Asteptam impulsivitate, nepasare, raspunsuri scurte si schimbare de atitudine.

Dar ca de obicei.. nu inceteaza in a ma suprinde.
Mi-a zambit, de data asta ironic. Rade.
Ma sperie.
Apoi, cu un zambet sincer si cald, cu ochii mari si frumosi se uita la mine:
“Nu vorbi despre ceva despre care nu stii absolut... nimic.”
Accentul cade cu subtilitate apasata pe absolut.
Imi zambeste, din nou cu aceeasi caldura.
Socata, o privesc pret de cateva secunde.
E linistita. Cu aceeasi eleganta continua sa se piarda in cercurile de fum pe care le croieste ca pe un scut. Zambeste pierduta privind pe geam. Nu astepta niciun raspuns.
Stia ca m-a blocat.
1-0.

Asta m-a durut. Ma ridic si ma indrept spre usa, hotarata sa plec.
Linistita si nepasatoare, deloc surprinsa, se bucura de ultima gura de cafea. Nu a avut nicio reactie. In schimb ma urmarea atent si analiza fiecare gest al meu. Ajunsa la usa ma intorc si ii spun raspicat:
“De parca tu stii ceva!” – constientizez prea tarziu ca am zis ceva ce nu trebuia spus. Ma gandeam ca invart si mai tare cutitul in rana.
La dracu’! M-am lasat condusa de impuls.

Se stramba un pic, pesemne ca am vorbit prea tare. In momentul acela se ridica de pe scaun.
De data asta ma asteptam la ce e mai urat. O vad in schimb, venind la mine la fel de linistita. Observ atunci ca era inca in pijamale, in cele rosii, preferatele ei. Parul ciufulit ii dadea un aer copilaros. Se freaca la ochi si casca.. de parca s-ar fi plictisit.
Ma priveste cu mila, dorindu-si CLAR sa inteleg asta din privirea ei, lucru ce imi intarata si mai tare nervii.
Imi raspunde simplu:
“Asa e. Nu stiu nimic despre ea.”
Zambesc cu satisfactie.
1-1.
Ma intorc. Deshid usa sa ies.
“O simt. Nu-mi trebuie alte cunostinte.”
Ma opresc. Aflata in aceeasi situatie de “sah mat” de mai devreme, imi anulez punctul si plec fara a ma mai uita inapoi.

Toata ziua m-am gandit la ce mi-a spus. Ca de obicei, nu mi-a spus prea multe nici azi dimineata.
Prea putine de altfel. Trei fraze nu sunt suficiente pentru a purta o discutie.
Insa..
Cuvintele ei mi-au ramas bine intiparite in minte.
Mi-a taiat orice urma de elan, m-a facut sa ma indoiesc de fericirea mea si sa cred de fapt in superficialitatea care, acum sunt convinsa ca ma caracterizeaza.
Ce simt eu.. e orice, dar nu fericire. Poate doar o stare de bine.

In schimb Ea...
Acum ii inteleg privirea, ochii veseli, lumina permanent prezenta, buzele care sunt gata oricand sa izbucneasca o furtuna de zambete.
Acum inteleg .. tot. Si-a dezgolit sufletul intr-o singura propozitie.
Totusi e atat de complexa..
Am inteles de ce nu vorbeste niciodata despre fericire.
Nu stie. Nu o intelege.

O simte.. si o emana prin orice privire si zambet; prin vocea-i vesela si ochii jucausi, prin mimica si gesturi...
.. prin El..

12. Durere.

October 22, 2009

De cand a plecat in dimineata aia, e totul la fel.
Se uita la pozele cu el, pentru ca la sfarsit sa le ia de la capat. Si nu o data; de zeci de ori.
Il vede zambind si asta o linisteste. Ii vede privirea, o recunoaste. O adora!
Atat de calda si sincera. Se potriveste cu vocea.
Desi..
Nu il atinge, nu il vede. Il simte. In rest totul e in mintea ei, in sufletul ei.
De el nu stie.
Cauta motive?
Ii face semn gandului sa plece.
Ii e teama ca va fi ranita. Ii face din nou semn sa plece. Macar de l-ar primi pe el in schimbul gandului.
E cel ce nu poate fi langa ea.
I-ar oferi totul daca i-ar cere.
L-ar iubi mai mult decat il iubeste deja.. doar daca i-ar cere asta.
I-ar canta iubirea.
Isi doreste sa o asculte?
O doare..

Opreste melodia ce ii aduce aminte de el.
E atat de rea.. rea!
Iese afara in speranta ca ploaia rece i-l va sterge din minte.
Dar sufletul?
Merge fara graba pe strada ce luceste in bataia luminii si isi zareste chipul trist in asfaltul ca oglinda.
Se simte urmarita. Se uita in jurul ei in cautarea unui loc unde sa nu fie gasita.
Se uita speriata, fara a avea puterea de a se intoarce.
Inchide ochii si il vede.
Tresare.
Ridica privirea in speranta ca le va vedea.
Dar el nu mai e aici sa numere.
A plecat. Si acum e innorat.
Ii simte atingerea. E neputincioasa.
In fata distantei, in fata timpului.. se simte fara putere.
In fata lui?
Mica, incapabila de a oferi ceea ce primeste, ceea ce a dorit si a cerut cu atata ardoare.
Cersetoare.
Isi doreste, aspira, cere, dar nu ofera nimic in schimb.
Egoista?

E tarziu si inca rataceste pe strazile ce ii par asa lipsite de vlaga. Ofteaza.
De ar fi aici..!?
Ii simte atingerea. De data asta, palpabila, reala, dar la fel de plapanda si sensibila ca in prima noapte; pentru a nu o rani in raceala stropilor de ploaie ce ii strapung trupul.
Langa chipul ei vede acum chipul lui.
Acum il poate atinge.
Se poate bucura de zambetul lui.
Stia ca va ca va veni inapoi.
Il ia de mana si pleaca impreuna.
Se lasa din nou condusa de el.
Stie drumul.
Acelasi loc al lor, aceeasi imagine a iubirii impartasite parca niciodata suficient de mult.
Aceeasi privire trista in zori.
El ce simte?
Aceeasi poveste de dragoste pe fundalul melodiei lor.
O scriu impreuna tinandu-se de mana; lacomi si egoisti. Nu ii da drumul, de teama sa nu o piarda.
Cantecul e transpus in sunetele mute pe care numai ei le pot intelege, in valtoarea sentimentelor.

Il priveste cu sete.
O doreste cu pasiune.
Se iubesc cu lacomie.
Ard in dorinta.
Se invaluie in propriul lor mister pentru a se proteja.
Se iubesc in spatele perdelei croite de el in prima noapte.
Sunt singuri in ganduri si simtiri ce persista, atingeri ce se imprastie o data cu rasaritul, dar ce se regasesc la apus, dorinte ramase neimplinite, sperantele unei dati viitoare, visul primei dimineti impreuna.

Desi mai tarzie de data asta, dimineata si-a adus aminte si i l-a furat.
Odata cu el, i-a luat visul.
A plecat inainte sa-i spuna ce simte cand o priveste.
De parca nu ar sti..
La fel de egoista, il doreste. Nu vrea sa il imparta cu nimeni.
Nu cu ea!
Nu cu o ea!
A plecat inainte sa isi deschida sufletul in fata lui.
Nu vrea sa joace rolul fetei ranite.
Nu vrea sa fie fara el!
Nu vrea sa respire fara el.
Dar el?

Lacrimile ei il chinuie.
Lipsa lui o raneste.
Ochii ce ii cereau un alt moment il urmaresc fara a-si gasi linistea.
Visul de noaptea trecuta il intareste.
Caldura in care s-au amestecat le ofera incredere.
Zambetul ei sincer il bucura.

October 23, 2009

Acum doare.. zambetul lui o doare, lipsa lui ii ofera doar incertitudini.
Promisiunile.. frustare.
Dorinta si visul de noaptea trecuta .. tristete.
Cuvintele frumoase.. amagire.
Azi s-a ranit cu visul despre ei.

October 24, 2009

Ea?
Stiu ca il asteapta.
El?
Nu stiu..

11. Distanta.

October, 2009

Nu poate sa o vada. Nu se pot vedea.
E bine?
Doar niste poze ii zambesc zi de zi. Simte liniste. Are parte de caldura pe care si-a dorit-o intotdeauna, dar pe care amandoi au negat-o.. mult timp.
Inca?
Zambeste pierduta. Simte fericire.
El nu ar putea sa o minta vreodata.
Sau..?
Gelozie nefondata, egoism nejustificat, iubire neexplicata si lucruri fara sens. Toate se invart in jurul ei.
In jurul lui?
A facut o pasiune pentru misterul si farmecul ce o urmareste de atata timp. A tachinat-o, a privit-o mult timp cu un aer de superioritate. Ea la fel. L-a sfidat; era nepasatoare. Pana si ea credea asta.
El?
A facut-o sa se indoiasca de ceea ce credea. Acum.
Niciunul nu a vrut, niciunul nu a aratat ca vrea.

O priveste in intunericul noptii. Ochii mari ce absorb informatii il atrag ca un magnet.
Ii saruta pleoapele ce tremura sub atingerea lui calda.
E atat de frumoasa!
Mana lui simte uimirea chipului angelic pe care nopti la rand l-a dorit aproape.
O simte. ATAT! Doar atat..
O adora!
Il priveste speriata cum ii deseneaza conturul trupului dezbracat de simtiri.
O simte tremurand sub atingerea plapanda, aproape inexistenta... de parca ar rani-o.
Se aproprie si o saruta pe obrazul stang.
Inchide ochii si se lasa invaluita. Se lasa condusa de el.
Stie ca nu va dura pentru totdeauna.
Simte si traieste momentul.
Dimineata i-l va fura.. din nou. Incearca sa transforme momentul in eternitate.
Poate. Nimic nu e imposibil.
Pentru moment.. poate.

Se pierde in bratele lui si se privesc fara a-si spune ceva. Doar au facut-o mereu. Comunicarea era intruchipata de limbajul schimbului de priviri.
Este?
Ei nu se aud. Nu ii cunoastea vocea transpusa in sunete.
Si-o doreste.
El?
O strange tare in brate. E fericit.
Ii vede ochii stralucind in lumina slaba a noptii ce ii ascunde.
Lacrimi?
Nu asteapta un raspuns. Ei nu vorbesc. Degeaba o fac.
Nu spune nimic. Nu ar auzi-o.
Intelege raspunsul din privirea ei. O strange si mai tare in brate.
Vrea sa o stie bine, fericita.
Vrea sa se invarta in jurul ei, sa-si ghideze zambetul dupa fericirea ei, tristetea dupa lacrimile ei.
Sa simta de parca ar fi doar unul.
Se trage inapoi. E speriata. Si el simte asta.
O cheama mai aproape.
Ii numara stelele zambind si aratand cu degetul catre fiecare, sarutand-o in ritmul numaratorii. Incet, plin de dorinta si cu o pasiune ce-l arde. Pe fiecare zi mai mult.
Raspunde cu aceeasi pasiune.
Asemenea unor artisti.
Cu fiecare stea peste care trece ii fura cate un zambet. Si nu e nimic care sa il bucure mai mult decat zambetul ei si fericirea lor.

O priveste cum e cufundata intr-un somn linistit.
A trecut ceva timp. Zambeste chipului pe care il priveste cu atata sete.
O saruta usor si ea tresare, cuibarindu-se si mai tare in bratele lui.
Liniste.
E inca langa ea.

Pentru cat timp?
Nu se framanta pentru ce va fi. Asa a invatat-o.

Deschide ochii si il vede indepartandu-se fara nicio putere de a sta in loc. Se privesc nepuntinciosi.
Durerea lacrimilor ei il asurzeste.
Il doare.
Adora sa o vada zambind. Dar..
Acum tot ce ii mai leaga sunt sentimentele.. gandurile.
Si drumul inapoi.
Exista?
Stie ca se va intoarce la ea. Cunoaste drumul, desi nu l-a parcurs vreodata... fizic.
Mereu l-a stiut.
Acum doar gandurile ii aduc mai aproape.
Din ganduri se fac, se simt si se spun multe..

Cu gandul.. mereu se duce la ea.
Ea?

10. Back to life.

October, 2009

She’s up in her bed, looking at the yellowish top. Tears step into this picture of a cold night. Tears of fire, tears of hope. Tears that are yelling in the silence of the night.
She’s doing nothing.
She’s looking at the building behind her house through the mirror in which she loses all of her senses.

She closes her eyes, realizing the time is now. The smile is now on her face. She’s an artist. She’s what she’s always dreamed to be, but by now she lived her dream in front of her mirror with the headphones on, with a make-up microphone and with her imagination as the people clapping their hands listening to her.

A big stage and thousands of people.
The lights on her and the entire world for her. All of them are waiting for her appearance.
She’s there now, looking from behind the curtains. The happiness is felt in the air and everything surrounding her lies on this feeling which has no words to be described.
She is not nervous.
She is doing something that she feels she’s been doing forever. Actually, it’s the first time.
The first time for her being in front of them and the first time for them looking at her and listening to her.

She is living her dream now.
She is now singing, enjoying the admiration and their pretty smiles.
Now she can fly, like a butterfly she has always been.
Now she can smile. And she has such a beautiful smile!! And a pretty face. She looks like an angel. She is one of them!

“Hey! Good morning!!”
She wakes up and smiles; an old smile. It’s been a while.
“Oh, it seems someone is happy today?! Is there a special reason?
Oh.. just a dream I had. It was..” – she says nothing but she passes by.

15 minutes later she goes outside. The sun is shining.. the sky is blue.
She’s calm.
She looks at the sun and laughs at Him.
There was something which brought the sun back to her life.
She’s happy.

9. Untitled.

Saturday, October 16, 2009

1:00 AM

Ca un copil, incapabil sa faca vreun gest, ce plange pentru ca il doare ceva; doar gangureste, in cautare de adapost, siguranta, iubire.. protectie; asta cauta ea disperata.
Cauta sa se refugieze intr-un: “Nu, nu e adevarat!”, dar stie ca cere prea mult.
Nici sa planga nu mai poate. A incercat sa se abtina prea mult. Le-a strans pe toate intr-un colt de suflet, asteptand sa izbucneasca.
Stie ca perna le va aduna din nou.. lacrima cu lacrima, ca pe ceva de nepretuit.
Cauta ajutor; cauta raspunsuri pe care, considera ca le merita.
Se simte tradata si in acelasi timp murdara.
Priveste calm.. in gol.
Cred ca e doar socata. Da.. de-asta e atat de calma. Atat de calma...
Atat de calma! ..un calm nervos, ascuns in spatele lacrimilor neeliberate, cauza a orgoliului.
Inca simte durerea din capul pieptului. Acum, mai accentuata. Durerea fizica e acum sufleteasca.
Si totusi.. o vad socata. Lovitura e prea puternica; sufletul ei slab si vunerabil nu poate suporta asta. Probabil de asta nici nu a stiut. Adica a fost mintita. Pentru a fi protejata.
Pe dracu’!
Plange! Plange! Da afara toata durerea! Plange linistit.
“De ce?” – ofteaza usor, aproape insesizabil.
Refuza sa creada, dar totul capata sens.
“De ce?” – intreaba linistit, privind in acelasi gol. Stie ca nu va primi niciun raspuns, dar intrebarile o chinuie.
Caldura trupului se transforma usor in durere.
Ii e frig si totusi simte cum se sufoca.

Se dezbraca de hainele de abia scoase din dulapul alb, dar care déjà sunt murdare.
Se dezbraca si isi priveste trupul in oglinda.
“Esti murdar! Esti murdar de.. ea!” – ii spune cu o voce aproape stinsa, cu ochii in lacrimi, dar care reflecta totusi tarie.
Ii e.. scarba!
Se intoarce usor si pleaca. Se aseaza in patul, murdar si el.. de ea.
Priveste prin geamul ciobit si murdar din cauza ei.
Priveste in gol, prin noaptea murdara de ea.
Simpla ei prezenta murdareste tot.
Sufletul ei parsiv a ranit tot in jurul ei. Personlitatea ei a distrus tot.
A tradat tot: incredere, prietenie, iubire, trupuri, realitate, dragoste, atractie, vorbe, promisiuni, poze, imagini, intamplari, soarele diminetilor din liceu, drumul prin parc, ora 7:15 AM, ploaia de care se ascundeau in masina, discutii interminabile, noptile tarzii si zilele obosite la scoala. A tradat amintirea unei prietenii pe care Ea o regreta.
“Pe ce drum te-ai dus?”
Si-a batut joc de ceva in care Ea credea.
“De ce?” – intrebarea pe care, desi plictisita, nu conteneste sa o puna.

Un zambet de durere i se contureaza pe chipu’-i obosit de atatea povesti.
Priveste cu niste ochi mari, aparent linistiti, cu pasiune pentru ceea ce vad, simt, aud, iubesc, traiesc; priveste nedumerita.
“Ce nu ti-e clar?”

O doare. Cauta refugiu.
Refuza orice sunet. Nu suporta sa isi auda nici vocea. Aceeasi melodie pe repeat, aceeasi imagine a unei zile in care totul s-a intamplat asa repede.
Apasa nervos butonul “back”, dar.. nu functioneaza. Nu merge!!!! Vrea sa vada soarele de acum cateva zile.
“Telecomanda asta nu e buna de nimic!” – o arunca nervos, cazu in genunchi, isi cuprinse capul in maini si incepu sa planga.
Alearga de nebuna in lumea ei unde e singura pe strazi, intr-o noapte tarzie.

Friday, October 15, 2009

1:00 PM

E frig afara.
Deschide cartea. Citeste doua pagini. Nu intelege nimic. O inchide. Lacrimile... basca le protejeaza.
Imaginile o iau razna. Sunt amestecate. Nu suporta ceea ce se intampla. Nu intelege de ce.
Imaginatia ii joaca feste. Trecutul se imbina cu prezentul. Prezentul de acum, cu prezentul de acum doispe ore.
E socata. Priveste muta, trezita parca la realitatea, pe care cu greu o accepta; fara sa scoata niciun cuvant priveste...

Saturday, October 16, 2009

1:02 AM

...telecomanda sparta.
“There’s no way to go back!”
Pentru doua minute, totul a fost doar in mintea ei.
Real, dar in trecut.
Nu stie unde sa fuga, vrea doar sa strige. Nu poate.
Strigatul mut.. e de o relevant acustica pe care nu o poate descrie.
Ochii o dor. Pentru ca sufera.
Ii inchide.
Inchide ochii si tipa.

1:06 AM

Ii deschide.
Deschide ochii socata... si plange linistit.

8. Enjoy the show.

Friday, October 9, 2009
Olala e aplaudata la scena la deschisa. Un rol jucat cu atata maiestrie si naturalete, slab intelese de multi, apreciate insa de.. toti.
Forfote de aplauze ploua asupra ei.
Lacrimile pe care le varsa intr-o realitate mascata, intr-o poveste reala, intr-o film regizat de altcineva, dar trait de ea.. ii lasa pe toti cu gura cascata.

Saturday, October 10, 2009

Din nou, aceeasi poveste, poate doar cu scenete diferite, dar cu un acelasi continut. Totul la scena mare... si mai mare decat cea de aseara.
Aceleasi imagini ale Olalei, aceleasi lacrimi naturale, ce ii suprind pe toti. Este apreciata, aplaudata. Olala, in rolul principal din filmul vietii ei, provoaca admiratie in randul celor ce privesc si asculta povestea, nestiind ca totul este transcris si copiat din cartea sufletului ei.
Stiloul cu care obisnuieste sa isi scrie povestea... lasa dare rosii. Pesemne ca s-a stricat iarasi. Acum e murdara pe maini. Si foile sunt murdare; nu sunt asa luminoase si curate cum obisnuiau sa fie.
Sufletul ii e, de asemenea, murdar.

Povestea e complicat de simpla.
L-a urmarit mult timp. L-a castigat. Acum e al ei. Se iubesc.
L-a castigat? Doamne ce poate sa spuna. Nu l-a castigat.
Nu e un premiu. Este?
Cum sa fie? Doar il iubeste. Mult.
Nu e ucigasa de suflete. Nu i-a ucis sufletul. Nu. Nu. Asta Nu!
Olala plange. Il iubeste. Nu e o victima a ei. Il vrea. Dar de ce greseste mereu? Nu vrea sa il piarda?
Nu, normal ca nu.
Macar de ar fi toate greselile, parte din rolul pe care trebuie sa il joace zilnic in fata a mii de curiosi.

S-a pierdut in ochii lui mult timp. Inca se pierde. A salvat-o si o tine langa el. A creat-o pentru el. Se iubesc. Traiesc iubirea in care putin cred si pe care putini o traiesc.
Iubirea aia ca in filme.. “happily ever after.”
Insa..
Ochii ei caprui par mai intunecati ca niciodata. Lacrimile nu contenesc sa apara, starnind curiozitate, admiratie din ce in ce mai mari. Sufletele mai sensibile, prezente la spectacolul oferit de ea, plang alaturi de ea.
Nimeni nu stie insa ca ele vor continua sa curga si dupa ce rolul va lua sfarsit.
Nu stie daca inteleg mare lucru, sau doar se pun in pielea unui personaj fictiv. Pentru ca asta este pentru ei.

Scena e acum goala.
Continua sa joace chiar dupa ce piesa a luat sfarsit.
Isi inchide ranile in cercurile de fum. Pachete deschise si terminate; chistoace ce acopera podeaua veche si urata, ce scartaie chiar si sub pasii ei plapanzi.
E noapte; simte cum se sufoca.
Strigatele Olalei raman fara raspunsuri.
Zambetul ei sta acum ascuns in spatele unor buze strambe.

11:55 PM

Dupa ore in care s-a pierdut in fumul sufocant al tigarilor din care s-a infruptat cu atata egoism, pana la refuz si i-a privit chipul in cana cu cafea.. e timpul sa plece.
Nu mai suporta caldura ce o sufoca, desi afara...
Ploua. Deschide usa salii goale, in care cu cateva ore in urma, erau cateva mii de oameni.
Stropii reci nu intarzie sa ii loveasca gentil chipul mascat de durere, desi ochii par a-i rade sub neoanele ce slab lumineaza drumul pe care paseste incet, fara graba, desi e tarziu si maine trebuie sa isi joace rolul; din nou, in fata altor sute.. mii de curiosi frustrati si invidiosi pe succesul ei.
“Ce ratati!”

Nu are umbrela. Cand a plecat era soare. De fapt.. ce atatea scuze?! Nu ii plac umbrelele. Simplu.
Se lasa curatata de ploaie, in speranta ca ii va spala tristetea ce o imbraca fara vointa ei. Durerea si tristetea au gusturi foarte proaste in ceea ce privestea imbracamintea. E dezgustata.
Isi continua alene drumul.
Frigul ii strapunge trupul firav si subtire acoperit. Nu il simte.
Ochii rosii ii plang durerea fizica. Chipul ii plange toata tristetea acumulta.
Iubeste ploaia. Nu o vede nimeni cand plange.
Parul i se onduleaza treptat, imaginea devenind cu atat mai dramatica intrucat buclele ii ofera imaginea unei sensibilitati mute.

Se opreste si priveste ploaia in ochi. Se oglindeste in lacrimile unui octombrie rece.
Zambeste ironic.
“Ce prosti sunt toti!”
Pana la urma de ce i-ar cunoaste altii durerea, cand asista ca niste idioti mediocri si o admira pentru rolul jucat perfect?
“Cum sa te bucure suferinta unei persoane?
Cum dracu’ sa o aplauzi cand o vezi cum plange?
De ce ai zambi si ai cere autografe unei persoane care isi deruleaza viata in fata ta, iar tu.. zambesti cu admiratie? Pentru ca esti prost si nu intelegi nimic. De-aia, iti spun eu. Dar iti place sa (d)ai senzatia ca intelegi totul, ca patrunzi in profunzimea scenetei: Vai, cata naturalete!
Pe dracu’!
De fapt nu intelegi nimic si esti doar un alt dobitoc superficial, in multimea semenilor tai.”
Zambeste cu aceeasi ironie, de o rautate aparenta, suficienta cat sa o apere de zambetele lor de o (ne)sincera admiratie si de aplauzele asurzitoare.

Olala isi continua abatuta drumul, pe care paseste in acelasi sictir, cu niste pasi din ce in ce mai mici. O dor toate.
Priveste in jurul ei si nu vede nimic. Nu vede blocul de langa; nici macar iarba uda ce ii e mai aproape. Nu vede frunzele a caror culoare o admira pe fiecare zi, acum .. uitate de copaci pe trotuarele reci.
Nu ii vede pe cei ce alearga ca disperatii sa se ascunda de ploaie.
Nu-l vede pe cel ce inchide portbagajul masinii; sta o clipa in loc, privind-o ca pe ultima ciudata si da fuga la apartamentul, probabil calduros.
Din alt corp si ea s-ar privi la fel.
Nu stie daca plange; nu mai distinge lacrimile ei de lacrimile Doamnei pe care o intalneste la orice pas.
Nu stie daca mai vede sau a orbit.
Nu vede nimic in fata.
Acum nu stie nici macar daca e pe drumul cel bun, dar nu se gandeste la asta.
Continua in acelasi ritm incet, dar sigur, pe drumul pe care il stie presarat cu fericire.

Sunday, October 11, 2009

1:28 AM

E tarziu.
Inainteaza cu incredere.
Cortina s-a lasat demult.

[POATE va urma..]

7. Povestea Juliei.

Saturday, September, 26, 2009

Channel se ridica din pat. Este bine...
Privind catre telefon, citeste mesajul sec, scurt; cuvinte pe care le cunostea foarte bine, dar care o fac totusi sa tresara. Sentimentele ii fac sa ii clocoteasca sangele in vene, inima sa tresara, sufletul sa ii arda mai tare ca o torta.
“Te-ai schimbat. Nu mai esti ca la inceput!”
De cate ori au trebuit sa isi impartaseasca unul altuia, cuvintele astea. De cand s-au despartit, au fost cele mai des rostite cuvinte.. intre doi oameni ce s-au iubit.. si se iubesc si azi mai tare ca oricand.
Inchide telefonul si il arunca pe pat.
E timpul sa isi faca bagajele. La noapte pleaca. La Iasi.
Telefonul va sta inchis o perioada. Va intra din nou in stare de izolare ce a pus stapanire pe sufletul si corpul ei. Pe ea.
Se priveste in oglinda. Privirea ii intalneste ochii tristi si realizeaza ca tot ce a fost aseara a fost.. o minciuna.
Trage aer in piept.
Nu i-a pasat de ea, de ce ii pasa tocmai acum?
Toate noptile ei innecate in marea de lacrimi, toate gandurile ei infundate in perna umbacsita de mirosul lui, toata suferinta ei din noapte, pentru promisiunile incalcate, toata dragostea uitata in asternuturile cu care se invelea noapte de noapte.. toate reprezentau betiile noptilor petrecute alaturi de prietenii lui, toata indiferenta pe care o emana in fata ei in zilele urmatoare. Nu mai era cel pe care il stia ea. A mintit-o atata timp? A fost in stare sa o minta asa bine? De ce i-a spus ca o iubeste, daca tot ce i-a oferit a fost raceala in privire?
“Ok, gata, e timpul sa ma apuc de bagaje. De maine culcusul meu se va schimba.”
Tot timpul in alerta, ii trebuie si aia, si aia, si cealalta. Mereu are senzatia ca uita cate ceva.
Seara, extenuata, se arunca usor pe pat si priveste spre tavan. Ii vede pe ei doi. Se ridica brusc. Trebuie sa faca altceva, doar sa nu se mai gandeasca la ei.
“Channel, ce naiba! Lasa-i! Haide, mai e putin si pleci!” – isi tot repeta, de parca nu stia.

Tarziu, in noapte, un suier anunta sosirea trenului ce va fi un nou inceput pentru ea. Primul pas in trenul ce mergea spre directia aia, prima noapte departe de casa, catre un loc de unde parca nu s-ar mai fi intors.

Sunday, September 27, 2009

Prima zi acolo; alt oras, alte cladiri. Sta in camera cu Julia. Se cunosc de ceva timp si se inteleg bine. E bucuroasa ca are pe cineva care o poate ajuta daca are nevoie, mai ales ca Julia e de doi ani acolo. Acum urmeaza al treilea.
Telefonul e inca inchis..

Monday, September 28, 2009

Prima zi de facultate; colegi noi si alte priviri. Emotii de un nou inceput, frica provocata de posibila pierdere permanenta a lui. Cu toate astea nu isi deschide telefonul. Dorinta de a-si spulbera toate gandurile.
Oameni multi. Imbulzeala. Parca toti o imping nervosi de la spate. Merge incet, alaturi de gandurile ei si de lacrimile varsate in plina strada.

Seara, tarziu, ajunge in camera, unde o gaseste pe Julia.
“Hey! Cam tarziu, incepusem sa ma ingrijorez. Si telefonul il ai inchis..
Gata , gata, acum sunt aici. Sunt bine!” – o intrerupe Channel, cuvintele Juliei parca racaind-o pe creier, nesuportand sa auda nimic, orice sunet parandu-i-se cel mai mare si asurzitor zgomot.
“Da... asa e. Si.. ia zii, cum a fost?
Imi place..
Vreun baiat ceva?
Niciunul care sa ma impresioneze.” – murmura Channel innecata in lacrimi.
“Auzi, dar..” – se intoarce Julia necontinuandu-si intrebarea pe care vroia sa o puna.
“Iarasi el?”
Channel o priveste cu ochii pierduti; Julia o strange tare in brate.
“Channel, nu-mi place sa te vad asa..si nu-mi place sa spun asta, tocmai eu care nu credeam in iubire, dar vei iubi; va fi altcineva care sa iti merite iubirea. Vei vedea!
Nu intelegi.. nu intelegi, nu intelegi nimic! Obisnuiam sa zbor. Acum aripile imi sunt grele de atatea visuri fara niciun punct de sosire.
Ba da Channel, te inteleg foarte bine; eu nu credeam in iubire, tu crezi; va fi altfel... vei vedea.
Eu nu sunt cu tine; nu pot trece peste.. nu....; tu nu ai iubit Julia, ca sa vezi cata durere poate sa pricinuiasca cel mai frumos sentiment..
Ba am iubit si iubesc si acum, de un an. Va fi bine!”
Channel se desprinde uimita din bratele Anei.
“Nu stiam ca tu.. ai pe cineva!”
Julia realizeaza ca a spus ceva ce era secret pana atunci. Desi un secret inceteaza a mai trai si a mai fi fructificat in mister o data ce a doua persoana este constienta de el.
“Julia.. tu esti cu cineva..?” – Channel isi sterge lacrimile si zambeste curioasa. Asteapta o reactie din partea Juliei. Dar.. tot ce primeste e tacere.
“Julia de ce nu vorbesti? De ce nu mi-ai zis? Cine e, cum il cheama? Il cunosc?
Channel..
E cu tine la facultate?
...
E dragutz?
Channel, asculta-ma!
E de aici, sau de la noi?
Channel, asculta-ma, te rog!!!!”
Channel tace brusc; face ochii mari, neintelegand reactia Juliei.
“Scuze.. imi cer scuze! Doar ca nu am vrut sa fiu judecata. De asta nu a stiut nimeni..” – raspunde ea, usor abatuta, dar in ochii careia se citea totusi fericire.
“Pentru ca iubesti? Doamne.. Julia, sunt pregatita sa te ascult fara sa te judec!”
Julia o priveste cu incredere, zambeste, se ridica si priveste poza de grup, din primul an de facultate. Langa ea, profesorul ei de analiza.
Se indreapta catre Channel si ii intinde poza.
“El e...
Pare ... mai matur, dar.. e interesant.
Profesorul meu de analiza.
Aaa, credeam ca.. ce treaba are el cu..”
Julia, o intrerupe cu vocea-i calma, care de abia putea fi auzita.
“El e.. si el e profesorul meu de analiza.”
Channel priveste poza inca o data si cauta un al doilea el. Julia nu i-l aratase decat pe profesorul ei. O priveste derutata, dar nu zice nimic. Stie ca va primi raspunsurile pe parcurs; o lasa sa-si deruleze povestea asa cum simte si cum considera. Reuseste sa isi goneasca mintea de la el si sa se concentreze asupra altui lucru, important in momentul asta.
Se apropie de Julia si se aseaza langa ea, pe scaunul de langa masa mica, de doua persoane.
O priveste cu ochii mari si verzi, parca mai luminosi si mai veseli decat mai devreme.
Julia ii zambeste si se ridica. Parca ii e frica si rusine sa ii intalneasca privirea cand va povesti.
Intelegand totul, Channel sta nemiscata; nu mai face niciun pas. Asteapta doar. Asculta.

“Eram in primul an. Colegi noi; la inceput mi-era greu, eram izolata, nu vorbeam cu nimeni; eram mereu trista... atipic mie, totusi..
Da..” – ofteaza Channel in semn de aprobare.
“Am mers la primul curs de analiza. Si la urmatorul, si la urmatorul. A fost singurul curs de la care nu am lipsit. Desi era primul, dimineata la 8.Spre sfarsitul anului mai lipseam. Oboseala se acumulase, nu eram in stare sa ma trezesc. Dar eram fidela cursului, materiei si celui ce preda. Proful, cu o statura impunatoare, un zambet ascuns, ochelari ce ascundeau albastrul crud al ochilor si o privire ce insemna mult mai mult decat parea, mai mult decat arata. Am iubit cursul; am iubit proful. Era unul dintre cei mai tari. Explica foarte bine. Pe alocuri era rautacios si parea totusi indiferent la cererile si nevoile studentilor. Poate de asta imi placea asa mult de el si ma intarata. Sau cel putin era indiferent fata de mine. Pana cand l-am rugat sa imi explice o problema. Mi-a oferit solutia, suprins totusi ca nu reusesisem sa rezolv un exercitiu asa simplu. La fel de surprinsa eram si eu. El credea ca am facut-o intentionat.
De ce ai fi facut-o intentionat?” – intreaba Channel, fara a primi insa un raspuns.
Se facu mica, tacu malc si asculta mai departe.

[February, 2009

“Ai incercat sa aplici metoda substitutiei?
Da, dar nu a mers.
Ok. Incearca asta si trebuie sa mearga.” – “mi-a explicat pas cu pas ce trebuia sa fac.”
In tot timpul asta, el ma priviea constant, apasat, insistent, fara pic de subtilitatea care il caracterizase pana atunci si cu acelasi zambet ironic tiparit pe privirea-i. Eu, la polul opus, imi plimbam privirea dintr-un colt in altul al clasei, intalnindu-i privirea nu mai mult de o fractiune de secunda, de fiecare data.
“Multumesc mult.” – “i-am spus dupa care nu ne-am mai vorbit o perioada lunga de timp.”]

1:23 AM

Channel o priveste nedumerita. “Oare ce are de a face el cu profesorul ei?”
Dar nu zice nimic. Asculta in continuare.
“La examenul final, am facut cel mai bine. Am fost foarte mandra de mine. Stiam ca avea ceva cu mine. La sfarsit m-am ridicat si i-am intins examenul, foarte sigura pe mine si fericita, gandindu-ma la vacanta ce urma, privindu-l impunator pe sub basca ce o prutam in ziua aia. El mi-a zambit atat de sincer incat m-am simtit nevoita sa ii ofer in schimb un zambet, dar condus totusi de aceeasi privire ce trimitea sageti ce ascundeau o dorinta. Aceea de a primi mai multa atentie din partea lui. O altfel de atentie, dorinta, de care nici macar eu nu eram constienta. In schimb el.. da. A trecut vacanta, parca un pic diferit fata de celelalte si in final a urmat anul doi. Aveam un curs ce de abia fusese introdus in programa si eram tare curioasa cum va fi. Ironia facea ca era tinut tot dimineata de la 8. Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe cel ce urma sa imi fie profesor. Stupefiere. Acelasi prof de analiza, din anul intai, pe care l-am iubit si l-am urat, in acelasi timp. Atunci, ca profesor doar...; atunci... – repeta Julia - ”
“Ca profesor, ca ce altceva!” – se gandea Channel, din ce in ce mai confuza, asteptand sa i se confirme ceva ce refuza sa creada.
“M-a recunoscut, cum de altfel ma asteptam; imi stia numele din primul an, stia cum m-am descurcat si sa nu uitam zambetul de la sfarsitul anului.”
Channel nu pricepea de ce punea asa mult accent pe zambetul ala. Poate a fost doar academic, ca de sfarsit de an, ca de..o ”vacanta placuta”.
Julia continua usor, din ce in ce mai incet.. parca de frica de a nu fi auzita de altcineva in afara de prietena ei.
“La fel, parca ma evita. Imi evita privirea, era rautacios, evita sa imi ceara raspunsuri la intrebari adresate clasei; imi cerea explicatii pentru orice afirmatie faceam, dorindu-si sa ma prinda macar o singura data fara argument; era socat la fiecare raspuns pe care il ofeream fara a fi intrebata, incerca sa il ignore, dar se razgandea realizandu-si ca zic totusi bine ce zic. Si din nou, cerea argument, mereu incercand sa ma infunde si sa puna frana incercarii mele de a iesi in fata. Am intampinat dificultati la un moment dat. Sau poate am avut sau mi-am creat doar impresia ca le intampin, ulterior creindu-i si lui aceeasi impresie. Am stabilit sa ma intalnesc cu el. De data asta, la el in birou. Doar noi doi. Nimic anormal. O studenta ce are nevoie de ajutor in ceea ce priveste o tema. Bat la usa, ma pofteste inauntru si ma invita sa iau loc. Speriata si timida, dupa cum ma stii ca eram, m-am asezat pe scaun si mi-am scos creionul si caietul. Il vedeam ca ma priveste altfel, dar incercam sa nu ma las intimidata. Il vedeam ca vrea sa spuna ceva, era nedumerit desi parea foarte sigur pe el. Il priveam, de data asta cu mult mai mult curaj, la fel de impunator ca in ultima zi, cand i-am dat examenul. Imi doream sa ma fac remarcata si am reusit. Doar ca am depasit limitele, propriile-mi limite si chiar pe ale lui. Si m-am facut remarcata intr-un mod mai accentuat decat constientizam. De fapt, am obtinut ce am vrut, ceea ce imi doream de la inceput, inconstient totusi. Ma privea necontenit, cateodata pierdut, fara sa realizeze ca ii urmaream orice miscare si intelegeam totul. Cand m-am ridicat sa plec, m-a tinut de brat, oprindu-ma. “Stai” – imi spunea. “De ce ai venit de fapt?”. Il priveam confuza, nedumerita, speriata chiar; dar incercam sa par puternica in fata lui; desi aveam in fata un om de-o seama cu tata, il fulgeram cu privirea, ii sfidam parca locul si incalcam respectul ce trebuia purtat unei persoane ducea in spate dublul varstei mele.. si un pic mai mult. “Pentru ca nu stiam ce sa fac, nu intelgeam, oricat m-am chinuit sa rezolv probleme si sa le dau de cap!” – ii raspundeam sigura pe mine, privindu-l rece, dominandu-l, iar el ramanand neputincios in fata unei student de 20 de ani. Eu am preluat tot controlul asupra unui om ce odata obsinuia sa ma controleze. De fapt, il aveam déjà demult, insa nu eram constienta de el; iar atunci se accentuase, el era vizibil mai slab ca mine, ceea ce era ciudat si necunoscut pentru mine. Parea asa rece, genul de persoana incapabila sa simta ceva, sau care cu greu ajunge sa simta ceva; indiferent si nepasator, batjocoritor si ironic; din momentul ala, eram eu cea care era stapana pe situatie, ii eram superioara, iar el se facuse mic; era nesigur pe el. Contrar altor dati, zambetul ironic se transformase intr-un zambet pierdut si trist, privirea-i rece de pana atunci, era in momentul ala o privire calda ce dorea a spune multe; prin acelasi alabstru crud si senin, ochii lui emanau caldura; parca erau .. vii, contrar primei dati cand l-am privit de-aproape. Ma analiza, ma privea fara sa spuna nimic. “Pot sa plec acum?” – l-am intrebat, atatandu-l si mai mult, de altfel fara voia mea. “Nu!” – mi-a raspuns scurt si apasat. Mi-aduc si acum aminte de acea prima data, de biroul si de scaunul mare in care am stat, de peretele unde incercase sa ma incolteasca, nelasandu-ma sa plec.”
Channel se uita curioasa, stiind ce va urma sa spuna, insa refuzand temeinic sa vada ceea ce vazuse si intelesese déjà de la inceputul povestirii.
“Imi aduc si acum aminte de ...”

1:47 AM

O bataie usoara in usa, le face pe amandoua sa tresara.
Julia, linistita, merge cu incredere la usa, de parca stia cine e.
Chiar stia..
Channel, de pe scaunul mic spatele frigiderului, loc de unde nu se miscase, se uita sfioasa spre usa incuiata. Julia deschide usa si din spatele ei se contureaza silueta unui domn impunator, inalt, bine facut, cu o privire senina si surprinsa totodata. O oarecare teama i se citea in spatele ochelarilor; un semn de intrebare a fost ridicat in ochii, in care se citea calmitate si caldura; raspunsul nu a incetat sa apara.
Julia il priveste cu teama, incercand sa murmure ceva, cu o voce aproape stinsa, avand un rezultat esuat.
EL zambeste si face un pas inainte, pentru a-i oferi incredere celei pe care o iubea. Ii cuprinde mana, Julia déjà se simte mai sigura si de data asta fac impreuna un pas catre Channel, din ce in ce mai tacuta. Nu era nici surprinsa, nici linistita. Socata e mult spus; in fata ei se derula o poveste despre care daca spui ca ii era familiara, iarasi e mult spus. Era doar blocata. Nu schita niciun gest, nu arunca nicio privire, nu zambea. Ii era frica sa nu faca pasul gresit.
“El este.. profesorul meu de analiza!”

“Imi aduc si acum aminte de sarutul de atunci din birou.” – isi relua Julia, fericita, povestea, incheiata totusi de simpla prezenta a celui pe care il iubea de un an, pe ascuns, departe de vazul tuturor, pentru a nu crea probleme, pentru a nu fi judecati, pentru a nu fi nevoiti sa ofere explicatii, noaptea acoperindu-le iubirea considerate pacatoasa. Aceeasi bataie usoara in usa era semnul, aceeasi ora era timpul. Mereu departe de ei..

“Imi pare bine...
Ah.. umm.. Channel! Channel!” – raspunde pierduta si da mana cu profesorul de analiza, revenindu-si parca dintr-un vis, intelegand acum toata povestea ce i se parea atat de .. ireala; intelegand toate detaliile, facand legatura, acceptand si fiindu-le martora si totodata complice.
Schiteaza un zambet pentru a-i linisti si pentru a le oferi incredere in ea, fara a scoate insa vreun cuvant.

“Noi plecam Channel! Sa incui usa si sa nu ma astepti! Odihneste-te, bine?”
Julia o strange in brate si se pierdu in spatele usii vechi, alaturi de el.
Channel priveste pe geamul camerei si o vede fericita, mergand la bratul celui ce ii oferise sansa de a iubi si de a crede in iubire.
Julia priveste in sus. Stia ca o sa fie acolo. Ii zambeste sincer, oferindu-i incredere si trezind-o un pic la realitatea de care se departase in urma cu o jumatate de ora. Un zambet ce ii cere totusi, din nou, discretie si ajutor in a pastra secretul iubirii pacatoase dintre profesorul de Analiza si ..studenta lui.
Channel zambeste din urma, intarind zambetul de mai devreme.
“Ai grija!” – murmura ea, desi constienta ca nu va fi auzita.

2:17 AM

Lasa geamul deschis si se aseaza in pat.
Priveste noaptea cum trece. Racoarea ii strapunge pielea fina si plapanda. Se inveleste.
Obosita de ziua de azi, de atatea lacrimi, imbrancituri, realizare si daramare de vise, adoarme usor, pe nesimtite.

Cu el in gand... noaptea, iarasi cu el in vis.
Telefonul .. e tot inchis.

[POATE va urma..]

6. Channel plange.

Se hotaraste sa il uite.
Dezgustata, Channel priveste ciocolata pe care adora sa o manance si totusi...
Se priveste in oglinda, isi sterge cu violenta lacrimile ce ii par ca o urateau, schimba muzica ce o moleseste si mai tare.
Se hotaraste sa iasa. Accepta invitatia. Un telefon scurt si totul e stabilit.
Repede, nu mai e timp.
In alta lume, la alta ora si totusi in acelasi timp, Olala o priveste si se regaseste in toate reactiile prietenei ei. Isi doreste doar si spera ca Channel sa nu se minta singura.. asa cum Olala a facut-o de nenumarate ori.

Friday, September 25, 2009

9:45 PM
Channel in fata oglinzii isi acopera cearcanele lasate de el. Un machiaj simplu, dar care ii ofera ceva aparte, o multumeste si zambeste in semn de aprobare.
“Seara asta e a ta, Channel! A ta!” – continua sa isi repete.
“Esti tare frumoasa, Channel!” – ii spune Olala.
“Multumesc!” – parca se aude vocea ei.
Adopta stilul ei preferat, ce ii ofera comoditate: tenesi, blugi stramti, o bluza ce ii contureaza formule frumoase si rotunde, ce ar atrage orice privire, chiar si a unei fete.
Sport si funky prin imbracaminte, dar de o eleganta de nedescris in miscari, gesturi si priviri.
Melodia lasata pe repeat o ajuta sa se insufleteasca. Preludiul unei seri pe care si-o dorea perfecta: fara lacrimi, fara injosiri; melancolia nu avea ce sa caute. Era timpul ei.

10:45 PM
Se aseaza usor pe pat si aluneca in starea de visare, specifica ei. Atipeste pentru putin timp.
Iubirea pentru el, el, lacrimile varsate, noptile nedormite, kilogramele de ciocolata consumate in urma lui, sticlele de bere, acum goale, filmele siropoase aruncate in recycle bin, melodiile ce o adanceau si mai tare in starea de depresie pe care ajunsese sa si-o creeze singura; toate isi spun cuvantul. Toate au consumat-o.
Timpul fara el o distruge.
Dar e hotarata. Asa nu mai poate.
Este trezita de telefon.

11:05 PM
“Hey, suntem jos!
Vin!” – raspunde Channel entuziasmata.
Priveste pe geam si vede masina.
Coboara. Nu ii mai vazuse de ceva timp.
Se izolase complet. Uitase, sau de fapt, renuntase la prietenii ei. Au incercat sa o scoata din starea in care era pana s-au saturat. Au renuntat. Stiau ca atunci cand va simti nevoia, ii va cauta.
Putini socati, o privesc de jos pana sus si de sus pana jos.
“Ai slabit, Channel!
Aa.. nu..
Mult!” – e intrerupta rapid, inainte de a-si incheia probabil vreo scuza inventata pe moment.
“Eh haide, ca nu stam sa analizam acum numarul de kilograme in minus! Hai sa mergem!”
Zambeste pentru a-si intari si mai tare afirmatia.
Este inteleasa; primeste drept rasplata alte patru zambete, care totusi vad in ea ceva ce nu au vazut vreodata. Parca era mai frumoasa ca oricand.
Masina pleaca.

11:10 PM
La fereastra in spatele perdelei priveste el.
O alta noapte fara ea.
Se hotaraste sa iasa. Un telefon scurt rezolva si problema lui.

11:30 PM
Channel paseste in locul caruia ii simtea lipsa. Inca de la intrare se lasa in voia ritmului, traieste clipa, este undeva sus, de parca droguri ar fi pus stapanire pe corpul, mintea si sufletul ei.
Machiajul natural o invaluie in mister. Privirile nu contenesc a se opri asupra ei.
Lumina curgea toata peste ea, dandu-i o stralucire ce pe toti ii lasa cu gura cascata; o dezbraca un pic din misterul total, lasandu-i pe toti ca niste frustrati in urma ei.
E iubita, adorata, venerata.

12:10 AM
La bar Channel.
Langa ea el.
Privirile se intalnesc.
Incercand sa ii dea parul ud la o parte, Channel il respinge rece.
“Ce vrei?”
El ramane mut. Cea care pana atunci il implora, ii cersea iubire, acum ii zgaltaia orgoliul.
“O bere, te rog!
Tu.. tu nu fumezi!
Nu fumam! Acum fumez!
Dar..
Dar ce? Te fumez pe tine; te inspir si te expir; scap de tine cum scap de dioxidul de carbon.
Dar.. tutunul nu face bine!”
Channel rade zgomotos.
“Ba da! E ca o eliberare, intelegi? Ma eliberez de tine!
Multumesc!” – se intoarce catre cel ce i-a intins berea.
Se intoarce in idée de a pleca. E prinsa insa de brat.
“Vreau sa vorbesc tu tine!
Te rog, nu imi strica seara! Ma simteam bine pana sa..
Pana sa ma vezi pe mine?
Da! Pana sa te vad pe tine!”
E mut de uimire; orgoliul lui era zdruncinat; sufletul strapuns; ratiunea pusa la pamant.
Nu o recunoaste; fata usor ametita, imbacsita de fumul de tigara, din fata lui.. “Nu, nu se poate sa fie Channel!”
“Haide, de ce vrei sa ma dai iarasi peste cap? Nu consideri ca mi-ai facut rau? Te-am lasat in pace, asa cum mi-ai cerut. Acum ce vrei de la mine? E vina mea ca am vrut sa iubesc, dar acum ce dracu’ vrei de la mine?
Te iubesc, Channel!” – se apropie si o strange in brate.

1:00 AM
Channel strange din buze, muzica se opreste brusc. Nu mai aude nimic. Lacrimi ii inunda ochii verzi, frumosi insa lumina slaba impiedica negura ochilor lui sa ii zareasca stropii din marea de lacrimi.
Brusc, Channel, se smulge din bratele lui.
Priveste in jurul ei.
Muzica ii curge iarasi prin vene; pentru lacrimi da vina pe fumul de tigara, ce putea fi taiat cu cutitul. Se simte ca la intrarea pe o atustrada necunoscuta.
Se hotarase; viata ei trebuia sa reinceapa in seara asta. Era in fata unui nou inceput.
“Si nu o sa ma las dusa inapoi de tine. Tu si eu nu mai exista!”
Vazandu-l ca tace, isi acorda mai multe vorbe.
“Tu ai vrut asa! Si daca asta ai ales, acum lasa-ma sa imi aleg si eu viata.. mai departe. Fara ca tu sa te afli in ea. Iesi afara, la dracu’!
Viata ta? Se va rezuma la bere si la tutun?
Nu! Asta fac acum; maine ma voi trezi ca noua. Voi face iar ceea ce imi placea sa fac: voi citi, nu am mai facut asta demult, din cauza ta; voi invata, voi iesi in oras cu prietenii mei, nu ma voi mai izola.”
El repeat aceeasi propozitie.
“Te iubesc Channel!”
Ea rade; cu o oarecare indiferenta, raceala, batjocura, ochii ei trimit sageti spre el. Cat de mult il dor ranile astea..
“Ma iubesti, dar eu in seara asta am depasit rascurcea! Nu simt nimic pentru tine azi. Azi lumea e mea! Nu vezi?”
Ochii lui negri sunt din ce in ce mai mari. O priveste si nu stie ce sa spuna. Orgoliul il impiedica sa planga. Dar sufletul ii urla de durere. Nu mai are aer.
“Ringul e al meu. Dansez; mereu mi-a placut. Asta seara, e seara mea. Fac tot ce vreau si tot ce am vrut si nu am facut de cand tu, Tu - accentueaza ea cu glasul tremurand - TU – repeta – ai ales sa pleci.
Si.. maine ce va fi?
Maine? Voi incepe sa visez iarasi, asa cum o faceam cu tine. Dar maine voi crea o alta poveste, care.. va fi reala. Merit asta.”
Se intoarce si paseste usor, pierzandu-si un pic echilibrul, nelasand insa sa se vada.
“Meriti asta!” – murmura el, socat, incapabil de a face vreun gest.
Striga doar.
“Povestea ta va fi realitatea noastra!” – se uita la ea, crezand-o totusi pierduta pentru totdeauna.
L-a auzit; e tulburata.
Channel se opreste pentru o secunda in loc, trage aer in piept, ridica privirea si pleaca.
Gaseste forta de a spune Nu dorintei de a se intoarce si a-l strange in brate; isi dorea sa il sarute.
Inca o bere; inca o tigara.
Totul se rasfrange in jurul ei. Simte totul. Fericirea superficiala acopera o durere de care nimeni nu are idée ca mai exista.
“Channel si-a revenit! Ce ma bucur! Nu mai suportam sa o vad asa!
Asta sa o crezi tu!” – murmura ea sec, din scurt.
“Ce ai spus? Nu te-am auzit!
Aaa, nimic! Mai vreau o bere!” – raspunde Channel distrata.
“Ma duc sa dansez! Vii?
Da, ma duc sa iau bere pentru tine si pentru mine si ma intorc.
Bine!”
Se intoarce sub sunetele muzicii ce le auzea si le simtea mai tare ca oricand. In urma ei lasa zambete de admiratie, dorinta de stapanire asupra ei, tristete provocata de incapabilitatea de a se ridica la nivelul ei, bucurie ca.. e totul bine.
“De-ati sti voi!” – se invarte in ritmul muzicii pana dimineata.

5:00 AM
Deschida usa camerei. Se arunca pe pat si priveste tavanul. Isi intoarce privirea spre noptiera pe care era o poza cu el. Cu mana obosita o intoarce.
“Nu o sa imi strici somnul. Nu iar! Azi e totul asa cum vreau eu!”
“Si maine cum va fi, Channel? “ – o intreaba Olala in gandul si visul ei, realizand cat de tare s-a mintit Channel.
“Maine – zambeste obosit – povestea mea va fi realitatea noastra! Merit asta, Olala!
Meriti, Channel.. meriti! Acum dormi! Chiar si personajele de poveste dorm!”

Adoarme asa cum s-a aruncat in pat; imbracata, cu hainele mirosindu-i a tutun, cu alcoolul facandu-si de cap in vene. Doarme de-a latul; acum, mai linistita ca niciodata.. dupa mult timp.
Olala ii sterge lacrimile ce curg intr-un susur linistit de data asta; fara suspine, fara cuvinte, fara nervi, fara reprosuri, fara strigate disperate de durere, fara intrebari. Pentru ca “Poveste ta va fi realitatea voastra!”, Olala zambeste, dar.. Channel s-a mintit si l-a mintit si pe el.

Channel plange.

[POATE va urma..]

5. Iubire in timp.

Vedea iubirea ca pe ceva unic. O vede.
Este.
Sublim.
Este.
Cel mai frumos lucru. Este..
Sufera si e geloasa cand ii vede pe altii. Il vrea langa ea.
E fericita pentru ea. Zambeste bucuroasa cand iubirea e impartasita in mii de parti de ei si de ei.. si de ei..
Se intristeaza cand vede suferinta, aude lacrimi, simte durere..

January, 2009

In timp ce Olala incerca sa se regaseasca si sa se readuca pe frumul cel bun, sa se redreseze si sa continue sa mearga pe o linie dreapta, fara sa derapeze, Jhoanna parea a fi foarte fericita.
“Hey!
Hey!
Sooo, he is Jeremy! And she’s Olala. He’s Darec.
Nice to meet you guys!”
[...]
Jeremy pleaca si ei trei raman. Dupa un timp se reintalnesc.
“Jhoanna esti ok?
Meh, ai vazut cum s-a purtat cand v-a cunoscut. El nu e asa. I don’t know what he was trying to do.
Olala se uita pentru cateva clipe la ea. Isi muta privirea la o secunda mai departe de Jhoanna si priveste in gol, refacand portretul celui ce fusese prezentat ca iubit al celei ce statea trista si stanjenita in fata ei. Din tot ce ii povestise pana atunci, isi formase o oarecare imagine a lui Jeremy, cel care sustinea ca o iubeste, dar intr-un fel aparte: batandu-si joc de ea.
Ridica privirea, ochii Olalei ii intalnesc pe ai Jhoannei, ofteaza si ii repeta ce i-a zis de atatea ori.
“Sincer, I don’t like him. Si cum se poarta cu tine...
El zice ca ma iubeste..”
Olala tace... zambeste ascuns, cu parere de rau.
“Off ce il iubesti tu.. oarbo! Vei realiza intr-o zi ca iti oferi iubirea si el habar nu are sa o aprecieze, sa o pastreze, sa se bucure de ea..”
A incercat de atatea ori sa ii deschida ochii, sa il vada asa cum e el de fapt.
Nu a putut.
Dragostea e oarba. Si e al dracu’ de urat sa suferi din cauza ei.
Pana intr-o noapte cand..

February, 2009

4:00 AM
“Alo!
Alo, ce faci?
Bine. Tu? .. Jhoanna plangi?”
I-a spus multe; tot. Cum a aflat tot, de cealalta, de celelalte, desi nu era nimic nou, cum i-a vorbit... cum face tot ce vrea din ea..
Nu ii placea sa spuna: “Vezi, ti-am zis eu!?!” asa ca Olala nu facea decat sa o asculte si sa o roage sa se linisteasca, sa vorbeasca mai usor.. sa mearga acasa sa doarma.
“Unde esti?
Close to the lake. I’m almost there.
What are you gonna do there? Go home!
No!
Please! Go home! It’s time for you to go to bed!
I can’t sleep!”- ii spune Jhoanna intr-un final.

Timpul a trecut si Jeremy a disparut din peisaj.
Din cand in cand Jhoanna mai primea cate un apel de la o noua ea a lui Jeremy, de fiecare data o alta, geloasa si inchipuita.
I se parea ciudat Olalei, dar va afla pe pielea ei ce inseamna sa fii luata tare de o inchipuita care are senzatia ca multe sunt si se intampla, cand de fapt.. nu e nimic.

March, 2009

Jhoanna a fost capabila intr-un final sa spuna stop. “Tu si eu” al ei nu mai exista. Nu “tu-el si eu-ea”. Tu-altul si eu-tot ea.
Ii povesteste de escapadele ei, de betiile in care cade, de noptile petrecute in patul altora. Olala nu e de accord cu ce face, pentru ca stie prin ce a trecut si o vede oarecum indiferenta la tot ceea ce face; dar o asculta, de fiecare data suprinsa de capacitatea Jhoannei de a face anumite lucruri.
Un lucru o bucura insa; reusea sa se detaseze de ce simtea pentru Jeremy.

September, 2009

A deschis ochii. Nu avea niciun rost sa se mai lase prostita.
Iubeste din nou sau cel putin e fericita cu un el nou, “dragutz.. ok” – se gandeste Olala.
“Se inteleg bine si pare de treaba. Dar parca sunt prea reci.” – isi continua Olala insiruirea gandurilor ei.
Ea este obisnuita cu multa caldura, pasare, apropiere, sufocare prin atingere, iubire din priviri. Asa sunt Ei doi. “Tu si eu” al Olalei.
“Eh, fiecare cum ii place..” – accepta ea.
Olala e fericita. O fericire veche, greu de descris; ceva ce ii apartine; mereu a fost a ei. Stie asta si e de ajuns. Nu e nevoie de niste explicatii oferite celor ce au senzatia ca fericirea nu exista.
Pe dracu’!
Olala stie ca sunt niste fraieri.
Fericirea exista, dar nu o atinge oricine; fericirea e pentru cine si-o doreste si crede in ea. La fel iubirea; iubirea absoluta exista pentru ca ea o traieste, o simte, o venereaza, o adora. E drogul ei.
De partea cealalta a ei, Jhoanna pare foarte hotarata in ceea ce priveste facultatea; despre Danjiel nu vorbesc foarte mult; ii mai vede din cand in cand impreuna; se inteleg bine.

Nu stie ce se va intampla cu Jhoanna, dar stie ca povestea ei nu are final.
Continua sa o scrie si sa o povesteasca cu aceeasi pasiune.
Olala isi continua povestea; iubirea o arde in interior. E focul ce nu se va stinge. Ca o masochista suporta arsurile, ii plac, le accepta si e dependenta de ele; se bucura de ele cu fiecare secunda, minut, ora, sentiment, an, cuvant - toate aruncate pentru a tine focul aprins, pentru a rezista celei mai mari furtuni; sa nu fie ploaie care sa il stinga si vant ce imprastie cenusa.

Saturday, September 26, 2009

1:47 AM
In timp ce ea traieste, vorbeste, povesteste, isi simte si isi scrie povestea-i fara sfarsit, in alt colt al lumii, cel putin o ea sufera pentru el.
Channel plange.

Va urma..

4. Discutii despre nonsens.

Friday, September 11, 2009

3:00 PM
Telefonul ii suna in semn ca a primit un mesaj.
“Lol, hai ca iti dadui mesaj pe cosmote.. ) Mergem la film la 8.”
Se uita, citeste, rade, reciteste. Raspunde sec.
“Ce prost esti lol ) Says who?”

4:15 PM
Suna telefonul. De data in semn ca trebuie sa vorbeasca.
“Dea!” – e raspunsul ei obisnuit. Nu e sictirita, nu vorbeste in scarba. Zambeste.
“Ce faci?
Uite p-aici. Terminasi?
Aha! Ia zii, mergem?
Pai ma.. nu stiu; nu prea am chef; mi-e indiferent. Daca vrei tu sa mergem, mergem; daca nu, nu!
Pai zii ma daca vrei sa mergi!
Pai ma ti-am zis.. daca vrei neaparat, mergem.
Pai nu ma.. zii daca vrei sa mergi! Sau facem mancare si ne uitam la un film? Ca daca vrei, merg si eu; daca nu, nu. Mi-e indifferent.”
Uite asa au pierdut un numar considerabil de minute, complacandu-se in amabilitati, necaracteristice lor cand venea vorba sa vorbeasca ei doi.
“Bine ma! Nu mergem!
Pai zii ma asa! Ce bine, nici eu nu vroiam!
Si atunci de ce o lalaisi atat?
Pai asa..
Hai vezi sa nu uiti sa cumperi alea!
Nu uit!”

6:10 PM
Suna telefonul.
“Deeeaa!!!!
Auzi, ce cartofi iau? Rosii, albi sau galbeni?
Huh? Faci misto de mine?
Nu ma, serios!
Stai sa ma uit!”
[...]
“Asa, ia...
Galbeni!
Nu ma! Albi!
Noi sau vechi?
Eeeee... ia noi!
Pai aia noi nu ies asa crocanti.
Ehhh, un... ia vechi atunci! Ce ma mai intrebi?
Pai nu au decat noi ma!
Tu faci la misto?
Nu!
Hai pa! Vino acasa odata!
Hai ca vin!”

Wednesday, September 16, 2009

8:30 PM
[Tttzzzrrrr]
“Hadu, raspunde tu!
Bine!”
Alearga derutat.
“Ce faci ma? Unde dracu’ te duci? Uite telefon aici!
Aaaa!”
Ridica receptorul si..cu o eleganta de nedescris intreaba:
“Ma, cum plm se raspunde la asta?
Apesi pe talk ma!”
Dupa o convorbire oarecum scurta urmeaza un moment de liniste.
Un ras isteric ii apuca pe amandoi.
“M-or fi auzit?” – se intreaba el ingrozit si amuzat.
“Hai ma ca nu s-a auzit. Trebuia sa apesi pe talk!
Ia, uite, eu sun si tu raspunzi, sa vedem! Zii ceva!
Se aude?”
Incepe iarasi sa rada zgomotos si cu o pofta de nedescris.
Olala il priveste cu emotie, amuzata, incercand sa se abtina sa nu rada.
“Se aude tooott!”
Pun telefonul jos si.. rad.
“Ba, ce prost esti!”
Boom, Boom.
Pow – ca e grav.


Monday, September 21, 2009

2:30 PM
Aiurita, cu capul in nori, cum ii e in fire, dar astazi parca mai rau ca oricand, merge fara sa se uite in urma ei, in stanga sau in dreapta. Nici in fata nu se uita foarte bine. Cineva o bate pe umar:
“Hhheeyyy! I haven’t talked to u in a while! Where were u?
Lmao, yeah I know.. I had many things to do. How about u?
Oh, I still have to do the thing with my OSAP. Actually I’m going there right now.
Hey!” – ii face cu mana unui coleg comun.
“Oh, Jhoana!
Yeah.. stii ca ma saluta acum, lol?
Oh, he is in two of my classes.
Really?
Yeahh.. how about stats? Are you still going?
Yeah.
I wanna come to your class. Do u have it on Wednesday?
Yeah. Monday, Wednesday and Friday.
Ok, cool.
Omg, there are cute guys in there, but they’re too young, lol.
Jhhoooannaa, u have a boyfriend!!
I know, I know.. but.. whatever. Do you have class now?
Yeah, I have Spanish. I gotta go.
Ok then. Message me.
Yep, I will.
From 1:30 to 2:30, ok?
Sure.
Awww, see u! Hey, ai grija!”
O tot ferea de toti care treceau pe langa ea; cand unul cu scara, cand unul prea inalt, cand imbulzeala prea mare.

Tuesday, September 22, 2009

7:00 AM
“La multi ani, Simi!”

2:30 PM
“Hey! This is Olala!
Ohh hey! Where are u?
I just finished my Sosc class. Where r u?
Oh.. I’m walking towards Vari Hall.
Ok let’s meet up in front of Scott.
Ok cool. See u there!”
Amintiri, povestiri, destainuiri..
“Hey, be careful!”
Ii reaminteste ca e nebuna si ca nu s-a schimbat.
Ca acum merge la cursuri. “So do I!”
Ca acum e atent. “So am I!”
Ca acum intelege. Pentru ca nu mai e cu ea.
Rad.
Se duc sa fumeze. El. E putin socata.
Lume multa, imbulzeala.
Se aseaza pe o banca, de unde ii vad pe toti trecand.
“Hey, stop looking. U have a girlfriend!
I’m not looking at her!
Umm sure you’re not. You’re staring at her. Lol!
You’re so complicating my life!” – si incepe sa rada.
“Shhh, shut up!”

7:00 PM
“So.. these two are muciuali exclusiv..[...]”
Rade. Rau. Tare. Zgomotos.
“Ba, dar sunt numai baieti in clasa ma?
{1, 2...}
“Nu-mi spune ca ii numeri?” – o intreaba Hadu.
“Ba da! Shh!”
[...] 64, 65.
“O doamne! Sunt 65 de baieti cel putin! Pentru ca au mai plecat! Si nu cred ca suntem mai mult de 15 fete. Cred ca e mult spus si 15  Wtf?”
Pauza.
“Ma duc sa imi iau o cafea.”

8:25 PM
Vede pe cineva fluturandu-si mana. Cu forta. Mare forta.
Zice ca o confunda; sau ca e un alt obsedat; a dat peste destui azi. Isi continua drumul amuzata, cand..
“Hey! Ce faci? Nu ma mai recunosti?”
Se intoarce nedumerita.
“Aaaa, doamne, mii de scuze!
Nu-i nimic! Ce faci? Cum a fost in Romania?”
[...]

Dovada a inaltimii la care se afla capul ei, undeva peste linia de bun simt a norilor, se indreapta catre alta sala. Aham, incurca usile.
Nu-i nimic. Si Rey a facut la fel.
“Hey, it’s the other one!
Oh, thanks!”

8:30 PM
“Aaah, uite, aia au plecat!
Pe bune? Daca nu imi spuneai tu, muream prost!”
Linistea salii in care se aflau e tulburata din nou.

8:45 PM
“Olala, vrei un mar?
NU! Tu vrei o para?
Madalina! ..
Huh?
Iti explic eu apoi! Aaaa, ai para la tine?
Nu ma!”

10:15 PM
Nu e tarziu. DELOC! Autobuzul se opreste.
Autobuzul s-a stricat.
Ei sunt nervosi.
Ei sunt dati afara din (era sa zic avion) autobuz, pentru a se muta cu cortul in altul (PLIN).
Se opreste si asta.
Daca ne muta iar..
“Shoot me now!”

Wednesday, September 23, 2009

1:30 PM
“Omg, Jhoana! Finally! I gtg to the washroom!
Wanna me to come with u?
No, that’s fine!
O doamne, Olala, dar ai slabit mult!
Neah, ti se pare!”
Isi deschide cartea sa citeasca.
[...]
“Gata?
Dap! Am terminat-o!
Cool!
Intelegi?
Yeah, I actually do!
But.. ce o sa faci? There is no chance to take all the second year courses in the summer.
Ohhh no, no! Iau pentru primul semestru, this summer, iau la anul in vara iar and.. in anul patru o sa fiu cu tine. Yeeeyyy!
LMAO!”
Li se face semn sa vorbeasca mai incet.
Le bufneste rasul si mai tare; altii de prin jur rad, in semn de solidaritate.
“Ma dar asta e tare nesimtit!” – ii spune cu un accent tare simpatic.
“Jhoana, taci, daca e roman?
Asa si? Nu-mi pasa!” – raspunde, scotand la iveala acelasi accent dragutz si inconfundabil.

Wednesday, 23 September 2009

11:43 PM
by Raiyan Awal -
Yeah it's really tricky. Can anyone tell me whether there is a central underground passage in York that connects all the buildings.

Thursday, September 24, 2009

11:30 AM
Se duce, se plimba, merge spre iesirea din Central Square, se uita in dreapta (dupa cum primise indicatii) si vede mare, pe o foaie: “To the Labs!”
“Aha, asta e usa ce duce catre vagauna de care vorbea Hadu!” – constata ea .. bucuroasa?!?!
Coboara scarile. Locul e tare suspect si total diferit fata de ceea ce e in facultate, campus, laboratoare, scari, lifturi, bassementuri, sali de clasa. Pana si toatelata e mai frumoasa si mai primitoare.
“Wooow!”
I se parea totusi interesant; parca se pregatea sa investigheze ceva; asa mergea de prudent, cu privirea atintita in orice directie, urmarind semnele cu mare atentie.
Intr-un final dramatic dupa ce se plimba printr-un intreg pasaj subteran vede pe stanga, o usa pe care scrie frumos: “EATS 047”
In sfarsit.
Intra, se face comoda pe un scaun mai incomod decat a vazut ea vreodata, la o masa cretina si incepe sa... isi faca singura tema. Asculta din cand in cand ce zice TA-ul, cand (se chinuia) sa vorbeasca despre problemele care o interesau pe ea.

12:30 PM
“Hey, did u do #4?
Yeah.. actually I’m done.
Ohhh really? But u know, u can go home.
Yeah I know.. it’s just that I wanna take another look.
What answer did u get?”
Le raspunde, ei nu inteleg, se apropie sa le explice. Intr-un final se aseaza la cealalta masa la care erau ei 4 si incep sa faca problemele impreuna; ea le mai explica, ei o intrebau; apoi comparau raspunsurile.

1:30 PM
[somebody call 911..]
Iese, raspunde si se intoarce in clasa.
“Hey, are u Russian?
No, I’m Romanian!
Romanian?
Yeah...
Sa mori tu!”
Pe moment se blocheaza, schitzeaza un zambet, parca ceva o impiedica sa rada.
“Romanian?
Yeah!
Si vorbesti romaneste?
Da ma!”

2:30 PM
“Hey! What’s your name? I mean.. nu e asta nume romanesc?
Oprea is my last name.
Uite..”
[Barnaru Alexandru]
Se intoarce si cu un zambet larg pe fata:
“Any Romanians in the class?”
O mana ridicata ii raspunde la intrebare.
“Cool!”
Prea plictisit Alexandru, prea amuzati ei.
Pleaca. Pe drumul pe care a venit ea.
Se incurca un pic, se uita; “interesant loc” – se gandeste ea din nou.
“Haha! Ia sa vedem unde naiba iesim!
Pai stiu unde iesim! Ca pe aici am venit!
Aaa da?
Da! Tu pe unde ai venit?
CSE, am coborat si de acolo am mers pana aici!”
Se uita un pic socata.
“Pe bune?
Da..”

Incepe sa isi puna .. aceeasi intrebare.
“I guess, we just have to explore.”

[POATE] va urma..

3. Pe furis se iubeau. Albastru interzis.

10:30 AM
Priveste prin geamurile ce dau in interiorul bibliotecii.
“Locul asta e atat de mare!” – inca este surprinsa; chiar si acum, dupa un an si ceva.
Locul e imbacsit de studenti si angajati; fiecare cu rostul lui. Priveste printre rafturile de la etajul 5 al lui Scott. Acolo ii place sa stea; s-a obisnuit inca din prima clipa cu ultimul etaj. Desi toate celelalte sunt identice (rafturi, carti multe, din orice domeniu, loc de studiu, cum intri in stanga si in dreapta; calculatoare imediat cum intri), tot la ultimul etaj ii place sa stea. Vede tot; cade pe ganduri, parca plutind usor pana la parter.
Vede mai usor geamurile mici din tavan, de altfel aproape singurele. Nu isi da seama daca mai ploua. De fapt.. nici nu stie daca a inceput inca sa ploua.

Ca in fiecare zi, amintirile ii joaca feste. Incercand sa nu se mai gandeasca la ceva ce odata a durut-o, isi indreapta mintea catre ceva ce acum totusi o amuza.
Isi aduce aminte de escapadele nocturne alaturi de cel pe care il iubeste si l-a iubit mereu. Imaginea celor cinci, zece minute petrecute noaptea pe furis, alaturi de el, i se deseneaza pe gemul din fata ei.
Cum statea la el in brate, cum se priveau fara sa isi spuna nimic; doar tristetea li se putea citi in priviri; cum mergeau noaptea pe gradiste cu prietenii lor, ce le-au fost totodata complici la acea escapada ce pentru ei nu mai era un secret.
La el in brate se simtea ocorotita; mai mult rau isi faceau si faceau si altora, desi ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar ei se iubeau. Nu era un secret. Fiecare apartinea altcuiva, in fata lumii, dar noaptea ii lega de fiecare data pe Ei doi. Noaptea Ei doi erau impreuna. Noaptea, gelozia ii manca pe amandoi, noaptea se sarutau in voie, se strangeau in brate si nu si-ar mai fi dat drumul.
Cateodata furau cateva ore din zile pentru a se dedica unul altuia, desi niciodata suficiente, niciodata cum si-ar fi dorit; “somnul de dupa-amiaza” i-l dedica lui.

Asternuturile le-au pastrat mirosul dragostei; nu i-au respins, dar le-au incurajat iubirea.
Fiecare coltisor al camerei ei l-a recunoscut si l-a acoperit dupa-amiezile cand ea.. trebuia sa.. doarma.
S-au acceptat si s-au iubit, cum nu o mai facusera.. departe de ochii lumii; trebuiau sa fure din clipele care candva erau ale lor; se furisau, de parca a iubi e rusinos. Se imbatau in gustul lacrimilor varsate impreuna, dar orgoliul nu ii aducea inapoi in ochii tuturor, sub privirile ce nu de putine ori i-au zarit impreuna.
“Ce faceai?
Ma uitam la albumul asta! Hai sa ne uitam impreuna!
Nu.. nu..” – ii raspundea El, cu glasul tremurand.
Lacrimile ii aluneca usor pe obraji.
“Nu mai plange! Nu mai are niciun rost!”
Asa tare o dureau cuvintele alea..

Acum sub aceleasi priviri, existau alti ei.. neimportanti.
Ei, in schimb, erau copiii noptii, caldura ei; ii ofereau farama lor de iubire fara rusine, fara teama; imprasatiau lacrimi sarate, cuvinte nerostite, sunete surde, saruturi mute, gemete linistite.. toate ramaneau in noapte, ca amprenta a iubirii de care de descatusau cu fiecare ocazie, ca dovada a escapadelor ce ii desparteau de fiecare data tot mai mult de ei. Nu gaseau la nimeni ce gaseau unul la celalalt.
Se iubeau si nu era nevoie de aprobare.
S-au iubit in spatele perdelei, mai intens si mai puternic, parca.. asa cum le spunea profa lor de biologie, in clasa a 10-a.
Da.. de atunci sunt impreuna.

12:30 PM.
Se uita in jurul ei. Aceiasi pereti, oarecum reci, intr-o lumina oarba, dar care totusi o linistesc. Sunt oaza ei de liniste cand are nevoie. Nu conteaza ca vrea doar sa citeasca, sa invete, sau pur si simplu sa se gandeasca, sa planifice, sa caute solutii. Biblioteca i-a cunoscut si lacrimile si zambetele false si rasul zgomotos si bucuriile alaturi de colegi; podeaua etajului cinci al bibliotecii le-a fost pat cand le era somn, masa cand vroiau sa manance si sala de cinema cand vroiau sa se uite la un film.

4:00 PM
“So.. what do u think about her?” – e intrebata de Matias.
Rapid prin fata, ii trec ochii lui albastri.
Melancolica, se gandeste la El al ei.
Nu a vazut la nimeni stralucirea pe care o vede atunci cand se uita la El; privirea calda, vocea grijulie, bratele puternice, sufletul slab ca al ei, ratiune ceva mai puternica, dar lasata totusi in voia inimii. Zambeste totusi si se gandeste la ce ii spune El tot timpul.
“Va fi bine.. ne va fi bine!”

Revenindu-si pe moment, ii raspunde la intrebare:
“Well, I think she’s ok. I like her. Why? Don’t u like her?”
Nu a avut timp sa auda raspunsul.
Parca cel ce statea in fata ei o intreba la ce se gandeste.
Incapabila de un raspuns insa, privea prin el si prin peretele de care era rezemat. Suntele ii treceau pe langa ureche, neintelegand, neauzind nimic.

Albastrul.. ala a trimis-o la El: albastru senin... pur, clar, prin care totusi poate privi doar Ea; limpede pentru Ea; tulbure pentru ceilalti.
Albastrul ei. Acum, legal.
Acum fara frica, fara teama.. e al lor.

10:41 PM
Acum.. plin de dorinta si mistuit de dor.

[POATE] va urma..

2. Joi.

In casti de deruleaza la nesfarsit melodiile ei preferate. In fiecare vers se regaseste la un moment anume, fie el trecut sau prezent. Clasa forfotea in vocile asurzitoare ale celor 30. Linistea se pierdu in cuvintele de neinteles ale fiecaruia.

“Olala, du-te si adu-mi si mie un pahar cu apa, te rog!
Imediat!”

Pleca un pic nedumerita.
“Ce mult s-a schimbat locul si totusi..”
Ininate de a-si incheia gandul se trezi in mijlocul unei incaperi ce nu semana deloc cu ce stia ea. Cunoscandu-i pe cei ce odata i-au fost profesori, inainta cu un curaj timid.
“Nu va suparati..
Olala! Ce faci?
Bine.. foarte bine, dar nu pot sta. Ma grabesc. M-a rugat sa ii duc un pahar cu apa. De unde pot luat?
Iti aduc eu imediat!
Multumesc!"
In timp ce astepta cuminte, e observata de una din profesoarele, carora nu le purta prea multa simpatie.
“Olala!
Buna ziua..
Ce faci?
Astept sa mi se aduca niste apa. Mi-a cerut un pahar cu apa.”

De fiecare data evita a spune numele celui ce i-a cerut un pahar cu apa, celui ce s-a oferit sa ii aduca un pahar cu apa... nu stie de ce; poate nu le mai tinea minte; sau doar le rostea intr-un sunet surd, pe care ea nu il auzea, dar care era totusi atat de bine inteles de cel cu care vorbea.

“Aaaa, vrei niste guma?
Ummm...” – inainte sa isi termine ideea, isi dadu seama ca trebuie sa accepte guma fie care vrea, fie ca nu, desi intrebarea i se paru un pic deplasata si deloc potrivita in decor.
Masca un zambet, balmaji un multumesc, lua apa ce nu a intarziat sa apara si disaparu. Avea un sentiment ciudat.
Deodata firul se rupse.

In momentul urmator era la etajul 1 al cladirii pe care atat de mult o indragea. Desi imaginea e usor vaga, recunoaste scarile de lemn, de o culoare galbuie care o dezgusta intr-un mod placut.
De perete se rezemau cu o superioritate vizibila, o fata si un baiat. Fata cu parul lung si de o nuanta roscata, isi indeparta intr-o miscare de o finete vulgara, suvitele ondulate ce ii acopereau zambetul sarcastic, suspect - de parca punea ceva la cale.
Tragand ultimul fum din tigara, o priveste pe Olala si rade, scotand la iveala niste dinti urati si strambi. Incercand sa mearga mai departe, parand neintimidata desi fiorii ii trecura tot corpul, baiatul roscat si el, tuns scurt, cu suvitele rebele si cu o privire in care i se citeste rautatea, o impiedica.
“Vreau numarul tau de telefon!”
Dintr-odata locul ala galagios se transforma intr-un loc in care domneste o liniste mormantala. Nimeni nu mai e. Nici macar Mike.
Raspunsul la intrebarea pusa cu cateva secunde in urma, fiind nu, Olala este bruscata.

Incearca sa strige dupa el. Strigatul ei mut nu o ajuta. Incearca din nou, realizand ca nu exista nicio sansa de a fi auzita. Vocea ei vorbeste, dar nu se face auzita sau inteleasa.
“Nu e nimeni aici!”
Olala nu intelege de ce a fost lasata acolo, singura.
De ce?
Vrea sa planga, dar ochii nu plang; nici macar nu se umezesc; nu sticlesc in bataia luminii. Nu reflecta nimic.
Reuseste sa se desprinda din stransoarea lui si fuge. E confuza, pierduta, dezorientata. Nu intelege de ce
fuge din camera ei. Locul careintotdeauna o linistea, acum e un dezastru, ceva ce o doare si ii face rau. Se vede sarind pe geam, aruncata la pamant, cautand ceva, scormonind in pamant,de parca el ar fi scaparea ei. Face gesturi pe care nu le intelege. Pune pamantul la loc si fuge.
Imaginea celui ce o urmareste ii apare in fata.

Fuge.
Nu plange.
Nu are niciun fel de sentiment.
Nu intelege.
Ajunge in alt loc.
Trecerea de la un loc la altul, de la noapte la zi, e uimitoare. O sperie totul. Nu face decat sa isi repete obsesiv intrebarea “de ce m-ai lasat singura?”.
Se opreste pe o strada. Acolo e marea.
In fata ei vede o casa. Un grup frumos ii aduce aminte de ei.
Danseaza. Dar ceva e in neregula cu casa aia. Simte, vede si aude multe. Gandurile se adeveresc. Pleaca fara sa se uite in urma, frustrata de ceea ce i se intampla. Firul e rupt acolo. Nu stie de ce, daca ar fi stat acolo, nu ar fi insemmnat nimic bun. Stie doar ca era ceva rau acolo. Si mai stie ca in urma cu doua minute stia si motivul. Refuza sa se mai gandeasca. Nu are niciun sens.
Da nas in nas cu Alej. El o ajuta. Inca nelinistita, cu inima cat un purice, cu sufletul precaut si privirea neincrezatoare, il urmeaza. La scurt timp, teama o face sa se opreasca, spunandu-i ca il asteapta sa vina.

Noaptea era pe incheiate si sub privirea ei inca obosita, mijeste ziua.
Aude un sunet placut ce o linisteste. Acum poate sa vorbeasca si sa fie auzita.
Baiatul i-a pierdut urma, Mike nu a lasat-o singura, camera ei este acelasi loc linistitor, casa ciudata nu mai exista si nimic rau nu se va intampla.
Lacrimile sunt palpabile; exista. Olala are acum sentimente pe care si le poate exterioriza. Teama dispare.

“Buna dimineata! Haide ca intarzii la scoala! E tarziu! Sus!
Gata.. gata!” – raspunde adormita si obosita.
Zambeste pe sub mustati.
“A trecut!”

[POATE] va urma..

1. Iubire pe doua sensuri.

“Te trezesti? E déjà E 7:30!”
Sare ca arsa.
“Ahh ce tarziu e!”
In doi timpi si trei miscari e gata. Nu mananca. Nu vrea. Ii e lene sau nu ii e foame. Nu prea acorda importanta motivului.
Se imbraca rapid. Se gandeste ca i-ar placea sa o vada asa. Pantalonii aia negri cad foarte bine pe ea. Una dintre bluzele ei preferate, albastra, culoarea lui preferata. Tenesii care atat de mult i-au placut si nu a plecat de acolo pana nu i-a cumparat: tot albastri.
In autobuzul rece si cald, privirile sunt atintite asupra ei. Nu stie daca ea e de vina sau ghiozdanul ei, plin de ursuleti, delfini, soricei sau catzei si insigne, reflectand personalitatea unui copil plin de viata, ce refuza a se maturiza, desi se indrepta spre punctul asta mai repede decat isi inchipuie. Copil cu suflet pur, dar patat de rautatea ce il inconjoara, visele si dorinta de culoare, aparandu-l de ceea ce e rau, de griul unora si de fontul negru al altora. Copila totusi matura, stie ce inseamna sa infrunti un rau, dar a carei naivitate e data de gol cu fiecare ocazie ivita. Si stie ca e naiva.. doar a crescut; vede, analizeaza, simte si acorda o a doua sansa. Mereu. Desigur, cunoaste si punctul. Doar ca ii e mai greu sa il puna. Ajunge la el mai greu.. dar sigur! Cand nu te astepti spune stop, pe nesimtite. Poti intelege mesajul din ceea ce spune, cum spune si cum se poarta. Nu ii place sa faca asta. Nu de putine ori se intoarce atunci cand cu durere a spus “stop”, pentru ca simte, vrea, crede ca merita; se intoarece pentru ca ii e dor.
Dar atunci cand, in naivitatea ei crede ca e bine, crede in parerile de rau, desi lipsa faptelor ar trebuia sa spuna mai multe, gaseste ratiunea de care are nevoie si pleaca, pentru ultima oara, fara a se mai uita in urma. Din cand in cand priveste o poza, zambeste fara niciun regret, amintirea pastrandu-o totusi nepatata.
In ochii obositi si calzi se observa licarul unui suras si se citeste linistea. Acum e libera. A durut-o, dar durerea nu este decat slabiciunea ce i-a parasit trupul, sufletul.. mintea.

Cu un zambet trist priveste un alt “noi”: o mangaiere, un sarut. Imaginea dispare cu 15 km la ora. Desi stie ca astfel de poze o vor “incanta” tot drumul, nu isi dezlipeste privirea de geam. Ii place aglomeratia, ii place sa vada oameni trecand, masini parcate, semafoare ce intarzie a se inverzi, case care mai de care mai frumoase, iarba inca verde, tunsa scurt.. flori inca pline de viata; benzinarii pline, studenti in primul an, ce se uita nedumeriti in jurul lor, neavand idée unde se afla in acest nou “oras”, care pe cat de multi atrage, pe atat de putini ii gazduieste pana la sfarsit; sunt dezorientati, cu harta intr-o mana, dar cu privirea atintita pe una din hartile mari ce le gasesti din loc in loc in campus si cu urechile ciulite, ascultandu-l pe cel pe care tocmai l-au intrebat unde este parcarea de la Vanier College.
Zambeste. Asa a fost si ea anul trecut, in primele doua saptamani.

Amintirile ii joaca feste. Gandurile se amesteca cu dorinta si speranta. Vantul ii bate usor in fata; frigul ii strapunge trupul si bratele-i descoperite. Si o doare raceala soarelui. Un claxon o face sa tresara. Nu a mai auzit decat un claxon de cand e aici.
Ridica ochii; privirea i se reflecta usor in geamul murdar, sub atenta analiza a soarelui. Analizeaza o cladire in constructie de parca ar avea ceva spectaculos, atat de atenta e.
Are! Filmul escapadelor in “ruine”, inregistrat acum patru ani, cu ei doi in prim plan, se deruleaza rapid prin fata-i.
Dependenta de el, nu va renunta.
Ii e dor sa il trezeasca cu un sarut, sa se piarda in bratele lui, in asternuturile patate de dragoste.
A incercat de atatea ori sa stinga toate noptile in care se dezbracau de simtiri si se imbracau in sentimentele de dragoste ce ii lega.
Luni de-a randul a rostit cuvinte reci si a incercat sa se piarda in escapade esuate. Credea ca va reusi. Sentimentele pe care insa le ascundea destul de prost o dureau mai tare decat l-ar fi durut pe el cuvintele lipsite de substrat si baza reala. O tradau miscarile, privirea, lacrimile ce inundau perna nopti la rand, emotiile traite la citirea vestilor de la el. Isi trada propriul suflet. A incercat timp de 15 luni sa invinga ceva ce era invincibil in fata sufletului ei blonav de El, dependent de drogul ce i-a fost oferit, mereu insotit de aceeasi promisiune ca nu ii va lipsi vreodata. Spera in ei, desi nu mai credea. Nu il iubea pentru ca o iubea. Il iubea pentru ca il iubea. Si atat. Si era convinsa ca nu se va spulbera ceea ce a facut-o sa zambeasca, sa zboare fara aripi, sa isi cladeasca visuri si sa mearga mai departe pentru ele, sa isi faca sperante in care sa creada.
Ceea ce a incercat ea, a incercat si el, adaugand poate putina sare si putin piper pe alocuri. Sufletul ii plangea nopti si zile pana in momentul in care a urlat ca el nu mai poate.
Sufletele nu sunt de vanzare. Nu ale lor. Nu le-au putut oferi in schimbul ratiunii. Le-au inchiriat pe o perioada de timp, cand, cu fiecare secunda, durerea era mai apasatoare.

Teama de a se revedea i-a indreptat spre a-si recupera ceea ce dadusera de bunavoie si spre ceea ce credeau pierdut.
S-au regasit. Nimic nu a fost pierdut, ba din contra, se accentuase totul...
.. in asemenea hal..

[POATE] va continua..