Gladys si barbatii din viata ei.

Partea 6.
Lectie.

Cursul pe care il predam anul acela era unul foarte urat pentru mine si nici ea nu l-a primit cu prea mare entuziasm.
Pe cat de bucuros eram ca era inscrisa in cursul meu, pe atat de frustranta devenea situatia, cu fiecare ora la care ea era prezenta - spre deosebire de anul din urma, cand as fi platit doar sa o vad ca mai trece si ea pe la ora.
Nu a excelat la curs, cum de altfel nu prea excela nimeni anul acela, dovada fiind notele finale, in urma lor, doar 8 din cei 15, 16 studenti, trecand cursul, Gladys, bineinteles, numarandu-se printre ei si spre mandria ei, avand totusi una dintre cele mai mari note.

Spuneam ca nu a imbratisat cu drag cursul, dar cu siguranta, prezenta mea la catedra i-a tinut de cald in toamna si iarna acelea.
"Prost esti!" - ma mustra egoul.
Ok, imi placea sa cred ca i-am tinut de cald: statea in prima banca, glumea din ochi, zambea pe furis si ma privea copilareste cu niste ochi tare jucausi, pe care atat de usor ii priveam in anul acela.

Ma astepta la intrarea in clasa.
"Mai, dar tu chiar esti prost!"
Bine, bine!! Asta imi placea sa cred: in fiecare dimineata la ora 9:20 ea isi gusta insetata din tigara pe care si-o savura timp de 7 minute si 38 de secunde.
Probabil ca sunt un un ciudat, dar intr-o zi o priveam de la geamul office-ului meu. M-am uitat de doua ori la ceas: cand a urcat scarile si si-a aprins tigara si cand si-a stins tigara, la randul ei uitandu-se la ceas, iar eu luandu-mi lucrurile si indreptandu-ma spre clasa ei.
Din ziua aceea, am continuat sa o privesc, la minutul 5 plecand spre clasa, prinzand-o din urma. Cunosteam ritualul: niciodata nu fuma cu fata spre office-ul meu, dar intotdeauna a stiut cand sa se intoarca. Parca ma simtea cand ajungeam in spatele ei, facea un pas in dreapta, ma privea, stingea tigara, deschidea usa si intra.

La sfarsitul semestrului, le-am oferit cateva ore de meditatie, la office. Erau toti o apa si un pamant, aveau nevoie de ceva explicatii si trebuie sa recunosc ca am sperat ca si ea isi va face simtita prezenta.
Mi s-au accelerat bataile inimii, eram ca un copil mic asteptand sa isi recite rolul la serbare. Eram ca un indragostit la prima intalnire. Nu imi mai batuse inima asa de cand mi-am predat licenta. Unde nu mai spun ca..nu fusesem niciodata indragostit. Era acolo: infofolita intr-o geaca lunga, verde, cu niste ciucuri mari cu care se juca ori atunci cand era stresata ori atunci cand isi dorea sa faca pe copilul si stia ca ii iese de minune.
-Gladys?
-5.7!
Le explic punctul de plecare dupa care le dau cateva minute de gandire. O vedeam cum se plictisea; voia raspunsul si atat, urmand sa le proceseze singura acasa; era parca pe alta planeta, la momentul acela nefiind in stare sa scrie un rand din solutia problemei. Nu ma asteptam sa treaca examenul final si de altfel nici cursul.
M-a surprins inca o data.

Ce m-a atras foarte mult la ea? Inteligenta.
Un coleg din spate s-a grabit in a oferi un raspuns. Oricat de paralela ar fi fost Gladys a mea atunci, a fost capabila de o grimasa: "Taci pentru ca nimic din ce spui tu nu are logica!" citeam in privirea ei. Intelegea lucrurile cu foarte mare usurinta, chiar si pe cele mai grele; gandea clar si natural si avea o logica dezvoltata.
O priveam si zambeam pe masura ce colegul ei - al carui nume nu a fost suficient de important pentru a-l retine - nu tacea si facea dintr-o solutie proasta, o solutie si mai proasta. Imi raspundea cu un zambet si mai mare. Era ca la jocul de Darts: ai 3 vieti; daca obtii punctaj mai mic decat cel pe care l-a obtinuat cel din fata ta, ai pierdut o viata. Eram obligat sa zambesc mai mult ca ea, pana cand am facut-o sa rada - marturisesc - fara sa ma chinui prea mult. Nu s-a mai putut abtine; mie nu imi place sa pierd si am inceput sa rad, ceea ce l-a enervat pe colegul ei.
Acela a fost momentul nostru. L-am gustat la maxim si nu mai fusesem asa fericit demult.

-De ce radeti? - intreaba baiatul.
-Nu eu! Ea! - aratand cu degetul catre ea, zambind triumfator. "Haha! I-am facut-o!", ma bucuram in sinea mea.
Desi m-a privit cu un "Ce faci? Esti nebun? Cu el te-ai gasit sa ma pui prost..", lucrul acesta nu parea ca ar fi deranjat-o, razand si mai tare. Stiam ca se bucura alturi de mine.
-Tu de ce razi?
-Pentru ca nu are sens ce spui! - era o fata prea sincera cateodata, dar nu parea a se impiedica de acest lucru. In felul acesta cine a meritat sa ramana langa ea a ramas, cine nu.. nu!

A ramas ultima in clasa. O doream acolo.
Vazand-o cum se pregateste sa plece, am incercat sa o fac sa mai stea. Nu am avut prea mare succes, dar am reusit sa schimbam cateva vorbe si am aflat de unde e, ce ii place si ce alte cursuri mai are.
-Esti sigura ca nu mai ai intrebari?
-Heh, as avea destule, dar nu am invatat nimic; este inutil sa mai raman.
-Daca vrei, ma duc in office, iar tu poti rasfoi notitele si ma intorc apoi.
-Nu, nu are rost. Multumesc.
Mi-a zambit timid si a plecat. In spatele fetei inabordabile, statea ascunsa o copila timida, o femeie cu sentimente naive, o doamna in gesturi, un om frumos.
Am ramas suprins; pe cat de mult m-a atras inainte, devenise din ce in ce mai dificil sa ajung la ea. Cu masca pe care o purta isi juca rolul foarte bine, si chiar daca renunta la ea, asta nu o facea mai accesibila.
Ma intrebam care era motivul mastii si ce sta in spatele timiditatii.
-Stai! - o strig, in speranta unei conversatii mai lungi.
Realizez intr-un brusc moment de luciditate, ca nu voi afla nimic despre viata ei, cel mai probabil plecand fara sa ma mai priveasca vreodata.
-Nimic, nimic! - rusinat de propria-mi gafa si nestiind cum sa reactionez, i-am zambit tamp.
Ma priveste mirata si incepe sa rada.
-La revedere!
-Pa, pa! Bafta, Galdys!
-Multumesc!
A avut o ezitare, dorindu-si sa se intoarca. Sau poate mi s-a parut.
S-a pierdut in multime.

Eram in birou, imediat dupa examenul ei, cu doua zile inainte de Craciun.
-Pot sa intru?
Tresar. Eram intr-o alta dimensiune.
-Desigur, Dewayne! - ma bucuram sa il vad; imi facea ziua mai buna.
-Nu stau; am venit sa iti urez sarbatori fericite.
-Ah, multumesc! Unde mergeti de Craciun?
-Anul asta nicaieri; Paige este prea micuta pentru a calatori. Vom strange familia la noi.
Vedeam cum ii sticleau ochii de fericire. Havel nascuse si acum avea in viata lui 3 femei minunate.
-Inteleg! Pai atunci, sarbatori fericite si.. ne vedem la anul, nu?
-Cu siguranta: pregatiti pentru un an nou si un pic mai maturi. Imi face cu ochiul, ma imbratiseaza si iese pe usa.
Raman in urma lui, confuz, derutat, cu un amalgam de sentimente pe care nu le pot descrie. Nu le puteam gandi, dar le simteam si ma dureau.
Tresar la scartaitul usii.
-Te-ai intors..
-Esti ok, Pekka? Imi pari un pic abatut.
-Nu, nu, poate doar obosit; vacanta asta imi va prinde de minune. Fortez un zambet esuat.
-Uhhmm, da, bine.. As mai sta, dar ma asteapta Havel. Ne auzim.

Nu i-am mai raspuns. Mi s-a taiat respiratia, aveam noduri in gat si pentru prima oara de la moartea parintilor mei, aveam lacrimi in ochi si ma simteam singur.
Pentru ca eram singur.
Pentru prima oara imi doream o familie. Pentru ca nu aveam una.
Imi doream o femeie pe care sa o iubesc si sufleteste, nu doar trupeste. Pentru ca nu aveam una.
Pentru a doua oara, de Craciun, am dorit-o langa mine. Pentru ca prima oara nu a fost si nici a doua oara nu am fost mai norocos.

Si plangeam. Am plans ca un copil, pentru ca atunci, in ajunul Craciunului, o iubeam de 474 de ori mai mult decat o iubisem in urma cu 474 de zile, in prima zi a anului 1 de facultate.

Eram speriat.
Gladys ne facuse cunostinta: am intalnit singuratatea si am dat mana cu ea.

Raspunsuri avem?

Exista fericirea sau e doar o consecinta a ceea ce numim sentimente? In ce se masoara? Cunoaste limitele?
Cum ar trebui sa arate cel mai bun prieten?
Cand ridici vocea e pentru ca esti ranit sau pentru ca urmeaza sa ranesti?
De ce atunci cand vrei sa te aperi, le faci rau celor din jurul tau?
De ce tii totul in tine..pana la refuz, fara sa ai curajul de a da totul afara treptat?
De ce esti puternic doar pentru cei din jurul tau, iar pe tine te lasi in cele din urma?
Are vreo culoare suferinta? Exista? Sau e rodul imaginatiei noastre?
De ce zambesti fara motiv?
De ce iti plac jocurile?
De ce il privesti cu coada ochiului, in speranta ca te va observa totusi?
De ce inocenta inceteaza sa mai exista dupa varsta de 7 ani?
De ce esti timida cand ai nevoie sa fii cea mai curajoasa?
De ce sa stii sa fii rea si buna in acelasi timp, pasionala si rusinoasa, indragostita si rece?
Daca esti constienta de consecinte, de ce ajungi acolo?
De ce (inca mai) faci greseli cand stii ca ai mers prea departe?
De ce/ cine iti e cel mai dor?
Care e ultima persoana draga pe care ai pierdut-o intr-un fel sau altul?
Care e ultima persoana in care ai avut incredere si te-a tradat?
Care e ultima persoana care a avut incredere in tine si pe care ai tradat-o?
Cand ai zambit ultima oara?
Cand te-ai simtit liber ultima oara?
Care a fost ultimul secret pe care l-ai destainuit cuiva?
Unde ai vrea sa fii acum?
De ce te simti singur, desi esti inconjurat de atatia oameni?

Mai stii cand..

-M-ai sarutat prima oara? Si cum ne feream de tatal tau? Fiindu-mi prof, mi-era rusine.
-Pai daca erai panca.
Facand pe suparata, ma sarutai. Stiai ca imi trece.
-Dar tu mai stii, cand ne vedea Gabi cand ne sarutam pe furis?
-Daaaa! Un pusti de 6-7 ani facea misto de noi.
Radeam.
-Mai stii cand ne plimbam de mana pe strada, fara nicio tinta anume?
-Dar tu mai stii cand o minteam pe mamaie? Dadeam orice motiv, mai mult sau mai putin credibil, doar ca sa pot sa stau chiar si 5 minute in plus cu tine. Orice doar sa ma bucur mai mult de tine. Haide pupa-ma!
-Nu vreau! - ma tachinai.
-N-auzi sa ma pupi?
-N-auzi ca nu vreau?
-Haide ma, pupa-ma odata! - si incepeam sa ma smiorcai.
Radeai de mine, ma luai in brate si ma sarutai. Iti placea. Imi placea. Ne placea. "Scapand" din stransoarea bratelor tale (nu vroiai sa imi dai drumul, nu vroiai sa ma pierzi) te-am intrebat amuzata:
-Auzi, dar mai stii cand ne-a vazut profa de info? Te ciupeam de fund.
Rasetele noastre zguduiau linistea camerei.
-Mai stii cand m-ai sunat la 3 dimineata si plangeai in telefon pentru ca ti s-a furat camera?
-Da.. - si ma cuprindea nostalgia provocata de pierderea camerei mele. Uoooofff!
Induiosat de "uooofff" al meu, ma luai in brate si ma sarutai iarasi. Stiam eu ca "uooff" avea sa functioneze. Mereu functiona.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc!
Si ne strangeam in brate, tare de tot. Nu imi dadeai drumul si eu te sarutam intruna.
-Mai stii cand am mers la mare si adormeam tot timpul pe plaja si tu trageai de mine?
-Lasa asta. Trageam de tine, in fiecare dimineata. Erai lenesa; de fapt esti. - si radeai.
-Cin'minute.
Radeam amandoi. Iar el repeta.
-Cin'minute. - radea. Erai asa simpatica.
Ma sarutai iar.
Eram asa fericita. Totul era asa usor langa tine, cu tine.
-Ha, dar mai stii, cand ne-am amuzat cu totii, eu si baietii, ca tu dormeai, fara sa simti cum noi urlam langa tine, cum am aruncat cu sticla in perete, care te-a lovit din greseala? Si tu nu simteai nimic? Haha. Si eu te pupaceam si tu nu simteai nimic.
Incercand sa faci pe suparatul, te bufnea rasul intr-un final.
-Da, si tu, prietena mea, radeai de mine, huh?
-Haaaiiideee maaa! Vino sa te pup!
-Lasa, lasa.
-Hai nu mai fii panc!
Erai mai puternic decat mine, dar imediat te lasai sarutat. Nu dura mult "supararea".
-Auzi, dar il mai stii pe ala de ne tinea teoria carnii sanatoase, tinuta in conditii bune, in loc sa ne dea sa mancam?
-Hai ca pana la urma a fost buuunn.
-Mwah!
-Mai stii cand a cazut Adi de pe scaun, cand ne jucam whist?
-Da, daaaa... asta dupa ce mancam 11 persoane dintr-o oala si doua farfurii.
-Aaaa, cea mai tare faza a fost in vara aia cand a intrat Razvan in alta camera!
-Cand?
-Nu mai stii? Il cauta pe Alex si a crezut ca e in camera noastra. Dar a gresit camera.
-Aaaa. Mai sa il ia ala la bataie.
Camera se umple iarasi de rasetele noastre.
-Mai stii cum se uita toata lumea de pe plaja la tine si la Luci, cand faceati groapa aia in nisip. Parca erati doi copii mici. Sora si fratele.
-Hai taci, nu fii rautacios, ca pana la urma ati ajuns si voi sa faceti cu noi si apoi ne-au ingropat pe mine si pe tine in nisip.
-Nu imi aduc aminte - incerai sa pari convingator.
-Taaacciii ca avem poze. Ha!
Si vazand ca nu e cale de intoarcere, ma sarutaaaaiii.
-Da si cum v-am ingropat noi, apoi, pe tine si pe Luci.
Radeam.
-Da, imi aduc aminte. Ce se uitau aia 4 de pe cearceaf la noi.
-Da si radeau de gafa lu' Alex. - te grabeai sa ma completezi.
-Care?
-Aia cu viermii! - si incepeai sa razi.
Radeam amandoi. Ma sarutai din nou.

Inca ma mai saruti... doar in vise, cand esti al meu; doar atunci mai esti cu mine, langa mine, alaturi de mine; doar atunci te mai simt..
In poze, in amintiri, in visele si sperantele mele, in sufletul meu.. inca esti al meu; vei fi .. mereu.

Mai stii cand...
.. ne iubeam?
Eu inca stiu.. inca sunt dispusa sa te iubesc...

E dimineata din nou

Si ma trezesc cu aceeasi durere in suflet, durere pe care o port zi de zi, dimineata, la pranz si seara... si intre mese; probabil e acolo sa ma hraneasca; ma alimenteaza cu raceala, dorinta de a nu mai iubi, de a privi lumea cu niste ochi reci, fara nicio urma de sentiment cald...
Ma trezesc si mananc cu aceeasi obsesie ca sunt grasa si ca trebuie sa slabesc; inghit cu aceeasi durere...
Imi traiesc ziua cu aceleasi sentimente de regret si vinovatie asa cum traiesc si celelalte zile. Toata lumea ma stie cu zambetul pe buze, razand tot timpul, vorbind cat pentru 30 de oameni la un loc, vesela si cu o dorinta imensa, fara margini de a trai viata. In ochii lor trebuie sa continui sa fiu la fel; asa cred ei.. ca sunt la fel. Ieri, dupa ce am dat o replica a la "vechea EU", mi s-a spus: "Cole, ce ma bucur ca nu te-ai schimbat! :)))".
Un zambet trist si oarecum fortat mi s-a conturat pe buze. A disparut la fel de repede cum a si aparut.
Fake-uiesc zambete tot timpul; traiesc de ceva timp cu durerea in suflet, cu lacrimi in ochi, ascunse bine, ce asteapta sa cada imediat ce raman singura, incat m-am obisnuit sa .. desenez zambete, de data asta pe propriul meu chip; astfel ma ascund, fara sa stie .. ei ce simt eu..; am momente in care izbucnesc, pentru simplul fapt ca nu mai rezist... dar in momentele ca alea, de obicei sunt singura. Ma mai vede Dudu din cand in cand. El ma sustine si ma face sa rad, ma inveseleste si ma ajuta sa uit, cel putin pe moment, de ceea ce simt si ma doare.
Ma afund in carti. Regasesc pasiunea de a citi. Foarte prost spus. Nu am avut niciodata pasiunea pentru citit. Am citit, dar nu zeci de carti si am citit doar ce, intr-adevar mi-a atras atentia. Acum, ele sunt cele care ma ajuta sa ma detasez, imi ocupa timpul pe cat de mult posibil..
Poate cartile o sa reprezinte scaparea mea..

... sau poate ma mint singura... din nou..
..pana cand?