Sa recapitulam.

Vrei sa mananci ceva?
Nu.
De ce? Nu ai mancat nimic toata ziua.
Nu imi e foame!
Acelasi dialog plictisitor, enervant, lipsit de gust si totusi amar. Nu imi e foame, nu am chef sa mananc azi, acum, maine, peste o ora. Mananc atunci cand vreau, am pofta, cand cere al meu organism (slabit).
De ce nu iesi? E frumos afara.
Nu vreau. Nu am cu cine. E plictisitor. Toti se uita la mine. E stresant. Vreau sa fiu linistita. Orasul asta ma deprima, bine? Si plus de asta, nu imi sta parul bine si arat prea obosita. Se vor uita toti urat la mine.
Ca sa lamurim niste lucruri: am parul lung sau scurt pentru ca asa am EU chef; in primul rand, am slabit pentru ca asa am vrut EU si nu pentru a nu-ti mai placea tie de mine. In al doilea rand, stresul. In al treilea rand, nu cred ca iti pasa. Sau nu trebuie sa iti pese. Port ochelari pentru ca TREBUIE si nu pentru ca nu vrei tu sa ii port, pentru ca ti se pare inutil. Pentru ca in urma cu 3 luni nu am vrut sa ii port si s-a agravat. In concluzie, ii port pentru a nu ajunge ca tine! Frustratule!
Nu te bag in seama, tu de ce imi acorzi atentie? Am viata mea si ma bucur de ea fara sa ma hranesc cu barfe zilnice si fara sa fumez SF-uri la cafeaua (pe care nu o beau)dimineata .
Sunt capabila sa merg pe strada fara sa ma uit la tine. Nu te analizez din cap pana in picioare. Nu aduc critici la adresa ta.
Te crezi special? Stai linistit. Nu imi doream sa te vad. M-a mancat undeva sa ies din casa.
Aud si eu destule despre tine. Tac, ascult si merg mai departe.
In momentele astea ma consider asa importanta. Pentru ca sunt. Sa mor daca te mint. Dar ce-ar fi sa mergi mai departe?
Invata sa vorbesti despre tine, sa te analizezi pe tine si sa ii lasi pe altii in pace. Invata sa te pui pe tine intr-o lumina, eventual buna. Concentreaza-te asupra ta. De mine am singura grija. Si la fel de singura decid daca vreau sa ma vada lumea cu ochi buni sau nu.
Vreau sa ma plimb pe strada linistita, fara sa te uiti tu la mine ca am parul prea deschis la culoare. Nu mai am chef sa aud cum te plangi tu despre ceea ce fac eu, atata timp cat noi doi nu discutam, si nu corespondam decat atunci cand crezi tu povestile nemuritoare cu mine in prim plan.
Un singur telefon e de ajuns pentru a sti toti ce faci. O singura privire e suficienta pentru a vedea ura si invidia din ochii proastelor care te urasc pentru ca esti mai fluierata decat ele.
Ia tu toate fluierele, fata! N-am nevoie de ele!
Nu ma placi? Mi-ai luat o piatra de inima. Eu nu te suport! Ca atare te ignor. De ce nu inveti sa faci si tu la fel?
Nu mai are acelasi farmec nu?
De ce nu am voie sa port pantaloni scurti? De ce nu am voie sa ma plimb unde, cand si cu cine vreau? De ce nu am voie sa fiu feminina?
De ce nu am voie sa vorbesc urat atunci cand am nervi?
Feminina nu, pentru ca parca as fi .. baby doll. Baietoasa nu, pentru ca par mahalagioaica si.. unde dracu’ e feminitatea aia (de care oricum nu am voie sa dau dovada)?
Visatoare nu, pentru ca sunt prea proasta. Asa si? Te afecteaza cu ceva prostia mea?
Nu!
Asa ma gandeam si eu.
Copila nu, pentru ca trebuie sa ma maturizez.
Dar de unde stii tu ca nu sunt matura? Si imatura daca sunt, te afecteaza?
Din nou, nu!
Si din nou, la fel ma gandeam si eu. Sunt imatura, nu discuta cu mine si nu te cobori la mintea mea.. de copil netrecut prin viata!
Ce stii tu prin cate am trecut si ce incercat de viata sunt.
Numai problemele tale sunt importante. Stim déjà asta. Altceva, my dear?
Ala nu e bun pentru tine. Isi bate joc.
Nu toti sunt ca tine!
Mi se pare sau incepi sa te enervezi? Adevarul te atinge unde nu ar trebui pentru ca.. doare. Ouch!
Dar cine a zis ca eu tot ce fac, fac pentru a te multumi pe tine? Cine a zis ca vreau sa fiu suficient de buna pentru tine?
Cine a zis ca vreau sa ma ridic la nivelul asteptarilor tale cand de fapt eu ma consider mai buna ca tine? Eu nu imi caut limitele. Tu ti le-ai impus. Iar eu ti le-am depasit demult. Pentru ca sunt mai buna ca tine.

Why don’t you get your own life?

Sufletul mi-e aglomerat.

Aglomeratie. Mi-a placut intotdeauna. De altfel e singurul lucru care imi place la orasul ala de cacat, si ceea ce imi displace la orasul asta. Tocmai pentru ca nu exista. Stau si ma gandesc care e mai naspa? Ala sau asta?
Meniul e cel mai prost cu putinta, ever: oameni care n-au ce face, stres la ordinea zilei, nervi la comanda, tristete si depresie ca desert, pustietate ca meniu special.
Ieri, trenul.. si-a bagat coada in intimitatea mea. Toti se uita la tine, toata lumea te analizeaza. Parul e zurliu, celulita se observa (asta daca nu esti prea slaba, rahitica sau anorexica), sanii sunt prea mici sau prea mari, cearcanele prea accentuate. Ochelarii nu stau bine. Vorbesti prea tare si razi prea colorat. Mai si mirosi a tutun. E trist daca esti fericit. Hai sa devenim niste depresati care nu stiu ce e aia viata. Analiza facuta din cap pana in picioare. Ei chiar se plictisesc.. m-am gandit..
O figura cunoscuta in zecile de oameni. Nu ne-am cunoscut personal, dar imi doream sa nu il mai vad vreodata. Eh, m-am speriat, mi-am adus aminte de vremurile bune (era sursa noastra de amuzament si frica in acelasi timp) si am mers sa imi ocup locul. Trist. Statea la doi metri de mine. Dar m-am obisnuit rapid cu ideea. Ma amuza. Stiam ca m-a recunoscut. Si el stia ca stiu asta.
Timp de trei ore n-am visat cu ochii deschisi, nu m-am uitat pe geam si nu m-am gandit la cai verzi pe pereti. Am luat totul asa cum era. Si realitatea asa cum (e)ra. Chiar privita prin prisma unui tren. Si nu mi-a placut. Mi-am zis ca sunt nebuna. Dar ajunsa aici unde nimic nu mai e cum era, am realizat ca sunt perfect normala si mi-am schimbat rapid parerea. Am dat nas in nas cu aceeasi realitate ce pute, duhneste si doare.
Pentru a ramane in continuare in starea mea de normalitate, am revenit la ceea ce mi-a dat mereu incredere si m-a facut sa vad altfel lucrurile, ajutandu-ma sa merg mai departe mult mai usor. Visez si o fac foarte bine, fara sa imi pese de toti cei care considera culoarea ca fiind o pata, baloanele pentru copiii mici si visele pentru persoanele naive. Macar sa fiu eu prea patata de culoare, prea copil si prea naiva. Sa fie ei sobri, ciufuti, pusi pe cearta.. tristi. Ma simt mai bogata decat ei.
Am parte si detin ceea ce nu vor si nu isi doresc.
Un cantec de suflet, o dorinta ascunsa, sentimente bine puse la incercare de timp si oameni,.. vise si un accord surd de chitara. Aceeasi veche iubire ce m-a durut nopti la rand, dar care se consuma insetata, mereu tot mai puternic. Aceeasi iubire ce scoate tot ce e mai bun din mine, incercand sa puna intr-un colt tot ce e rau. Acelasi el ce m-a urmarit inca de cand m-a lasat sa plec. A obosit. Si cand ma credeam libera de un suflet ce-l credeam pierdut.. m-a oprit. Si nu mi-a mai dat drumul. M-a legat de el.. si e bine.
Azi.. e inca aici. Azi inca ma iubeste. Si sunt fericita. Azi nu visez doar ca sa ma eliberez din bratele realitatii. Azi.. visam pentru noi. Pentru ca azi suntem doi. Tot noi doi. Un Noi vechi si nou, un Noi mai puternic si mai matur, dar la fel de copilaros. Un Noi pe care nimeni nu il va intelege. Un Noi de care nu ma pot lipsi pentru ca il iubesc.
Dar.. pentru prima oara am ranit un vis. Sau pentru prima oara imi pare rau ca am ranit un vis ce m-a ajutat sa cresc. Pentru ca eu chiar l-am iubit. Totul era doar in mintea mea si mereu a fost asa cum am vrut eu, oricand putand sa schimb ceva (fara) sa ranesc pe cineva. Dar.. acum nu a fost asa. Am avut de ales: sa ranesc visul netransformat (inca) in realitate si sa ma intorc la Noi sau sa cred in visul meu si sa il ranesc pe Noi. Am preferat ceea ce am avut si in realitate si in vis. Am ales ceea ce iubeam demult. Si l-am ales pe Noi. Nu regret. Il iubesc...
Dar am gresit cu un vis..
Sufletul ala... eu il iubesc.

S-a terminat povestea?
Pictez totul. Incerc sa conturez ceea ce e.. asa cum vreau. Nu prea imi iese. Nu trebuia sa ma astept sa fie totul... verde. Nu trebuia sa fac din pictura un hobby. Am gresit cu niste pete de culoare.
Ploua pentru fiecare clipa petrecuta departe. Am primit tot ce am vrut la un moment dat; si nu, nu e vorba de ambitie.
Acum.. stric totul, asa cum imi sta in fire. Gresesc cu niste clipe de poveste, peste care, plina de inconstienta, arunc clipe de cosmar. Nu mi le doresc, dar ma linistesc, desi imi aduc lacrimi... multe. Le gust, le sorb cu fiecare secunda.. nu ma satur de ele, dar vreau sa le usuc.
Ce as putea sa mai fac? Acum de ce mai ploua? Nu am ce mi-am dorit? Nu sunt unde mi-am dorit sa ajung?
Si totusi tot ploaia ma va proteja. O voi simti, ei nu ma vor vedea. Ele ma vor ascunde. Ei nu ma vor citi. Si tunetul asta imi acopera tipatul mut. Pentru prima oara, fulgerul nu imi inspira teama. De fapt.. nu imi inspira nimic: o lumina, oarecum puternica, ce din cand in cand, coloreaza locul in care ma aflu: murdar, fara pata de culoare, plin de viata, dar mort in acelasi timp: un loc in care exista orice, dar nu liniste; undeva unde poate mi-ar fi placut totusi sa fiu; sunt, dar ma dezgusta.
Acum?
Prea liniste, urat, murdar; prea multi nori, prea multi care nu stiu ce inseamna caldura, apropiere, rabdare, bun simt.
Stau si privesc sus, printre picaturi. Ma simt ca acolo, cu o mica diferenta: nu e "acolo".
Sa imi pregatesc cicatricele? Sa-mi deschid ranile pentru a-mi fi mai usor? Sa sper? Sa visez? Sa ma bucur? Sa fiu fericita?
Poate un pic mai incolo. Acum astept soarele sa iasa. Nu credeam, dar... cerul senin chiar exista daca privesti in spatele norilor. E acolo; l-am vazut acum cateva zile: mare, albastru, senin si fara pata. Stiu ca e acolo si va fi.. pentru mine, desi acum te rog: nu opri ploaia!
Nu vreau sa ma vada cand plang.

Suflet pierdut.

Tot ce a cladit ea din vise s-a daramat.
A gresit cu niste vise, cu niste sperante; a gresit cu o poveste pe care nu trebuia sa o schiteze; a gresit cu niste clipe in care nu trebuia sa creada. A gresit cu niste personaje care nu trebuiau conturate. A incercat sa le stearga, dar urma lor ramane. Se stie ca au trecut pe acolo, desi, ar fi preferat sa traiasca niste clipe de poveste decat sa guste niste lacrimi, carora a dorit sa le uite gustul. Dar ratiunea nu a fost prietena ei si nu a ajutat-o.
A avut incredere in suflet. A fost atat de bun cu ea, oferindu-i ceea ce altii poate nu au parte: iubire, sentimente, caldura, dorinta si pasiune, vise implinite si altele ce asteptau sa fie implinite. Poate.. inca asteapta.
A vrut sa il protejeze si l-a inchis.
Se plimba pe strazile pustii; in toiul verii, doar niste potecute reci.. pe ele paseste pierduta, in cautarea lui. In mijlocul noptii aude doar glasul gandurilor ei. Simte doar caldura lacrimilor .. reci?!
Viseaza.
Il vede. O umbra se contureaza in fata ei.
Trist, plans, rece, indiferent, lipsit de culoare: nu il recunoaste. Se uita speriata.
"Ce este Chihiro? Sustii ca tii la mine si ma iubesti, dar nu ma recunosti?"
Dar..
"Ce prostuta esti! Uite ce ai facut din mine!"
Eu nu am vrut asta; am vrut doar sa fii.. bine..
"Da... inchizandu-ma? M-ai privat de libertatea de a iubi, Chihiro! Asta e rolul meu si stii ce? Iubeam sa iubesc, iubeam sa rad si sa ma bucur vazandu-te fericita. Te iubeam Chihiro!"
Dar.. ai suferit apoi..
"Pentru ca tu plangeai Chihiro!"
Pai si daca plangeam, iar tu erai asa bun.. de ce nu ma faceai fericita? M-ai lasat sa iubesc in continuare un suflet care nu era al meu.. de ce?
"Iubirea e sincera, pura, frumoasa, Chihiro! Nu cauta explicatii! Nu le vei gasi! Ceea ce simteai tu.. pfff, nu gaseai la oricine! Acum ce ai?"
Mm..
"Raspunde Chihiro! Ce ai?"
Nimic nu am .. nu am nimic!!! Nu am ratiune, nu am suflet, nu am nimic; nici sperante, nici vise..
"Ba da.. ma uit la tine; te vad.. inca visezi cu ochii deschisi! Speri in continuare. Iubesti in continuare. Si asta nu mai tine de mine."
Dar ?
"Eu nu sunt in tine nu vezi? Totul tine de tine; nu ai uitat pentru ca nu ai vrut!"
Ba..
"Nu! Nu ai vrut; ti-e frica sa te legi de ceva nou; crezi in ceea ce ai avut si vrei sa crezi ca inca ai!"
Nu mai am.. stiu asta..
"In sufletul tau speranta e vie.. si ea te tine in viata; Chihiro, nu uita sa visezi, sa speri si sa oferi ce ai mai bun! Doar asa vei fi tu si vei ramane in viata!"
Stai? Unde pleci?
"Eu nu mai sunt parte din tine..."
Cum adica?
"Chihiro, m-ai ranit! M-ai transformat! Eu nu sunt vesel, tu da; eu nu ii zambesc soarelui in fiecare dimineata si nu ii fac cu ochiul; tu da. Eu nu iubesc marea; tu o adori. Eu nu ma bucur de un sarut; tu il traiesti intens. Eu nu simt nimic. Tu esti plina de iubire, bucurie, dorinta de a darui fara a primi ceva in schimb. Iti doresti doar sa fii iubita sincer. Eu nu am culoare. Tu esti plina de culorile cele mai vii. Nu mai am nimic din ce ai tu sau din ce aveam inainte."
Totul din cauza mea..
"Nu Chihiro! Si uite ca am totusi ceva.. slabiciunea pe care inca o ai si tu. Nu te invinovati; te-am iubit eu prea mult si din cauza asta ma simt ranit. Tu nu fi ca mine! Priveste-te si accepta-te asa cum esti si cauta-l pe cel care ti se potriveste. Eu nu mai sunt cum trebuie sa fiu pentru a te tine in viata. E timpul sa te descurci."
Singura..
"Nu.. nu singura; doar.. fara mine."
Nu pleca! Eu te iubesc.. stiu ca te-am ranit, dar..
"Nu plec din cauza ta; plec pentru ca nu pot sa iti ofer ce ai nevoie. Corespund altcuiva acum; nu stiu cui.. voi afla. Nu stiu acum ce simt; habar nu am daca simt ceva. Dar stiu ca te-am iubit enorm. Si vreau sa fii bine. Iti fac rau daca raman."
Nuuuu! Ramai... ramai aici.. vei fi cum sunt eu.. din nou; te voi ajuta!
"Zambeste! Iubeste si spera! Viseaza, Chihiro!"
Te voi gasi! Si vei fi al meu! Asa cum erai tu... te voi gasi..
"Te iubesc, Chihiro!"
Tresare. Simte pe piele picaturile calde de ploaie.
Stiam eu!
Si se lasa rasfatata, aducandu-si aminte cum se bucurau amandoi de ploaie, cum sareau in balti si cum radeau impreuna.
Un zambet de regret i se citeste pe chipul pe care lacrimile nu se mai disting de stropii de apa.
Se ridica, parca fara nicio putere; se simte pierduta.. si incepe sa paseasca usor spre nicaieri.
Glasul ii e pierdut, iar ochii inundati privesc neputinciosi. E confuza si nu stie ce sa faca.
Inca te astept.. suflete!