Nu a lasat soarele cu mine.
Nu prea vesela, m-am hotarat sa ies din casa; poate ma simt mai bine.
Am vrut sa fac ceva sa ies din monotonie.
O lumina se intrezareste in partea dreapta, iar parul, lasat liber, isi permite sa o ia razna, fara a putea fi controlat. Vine metroul. In sfarsit. Il asteptam de ceva vreme.
Urc fara a ma uita in stanga sau dreapta. Zaresc un loc liber si ma indrept spre el. De fapt, vagonul e aproape gol.. Cateva persoane sunt in spatele meu; undeva in fata mai este cineva. Nu stiu cine sunt, nu ma uit, nu analizez, nu ascult, nu vad, desi stiu, simt ca privirea celui ce sta la cativa metri de mine e atintita asupra mea.
Ma asez. Se pare ca o sa mai stam ceva timp pe aici: defectiuni.
Privirea mea e in jos, blocata pe un punct anume si in acelasi timp nu vede nimic. Parca mi-e rusine, teama, frica de ceva. Gandul e departe. Parca nici muzica nu mai are rezonanta. Nu aud nimic.
Din cand in cand mai privesc catre usa; poate plecam. Culoarea statica a becului imi spune ca nu.
E lume in jurul meu. Pe masura ce astept, vagonul se umple de oameni. Prezenta lor poate fi simtita, dar nu de mine. Doar privirea lui nu ma lasa in pace. Refuz sa privesc.
Brusc, tresar. Intrebata daca metroul merge in Sud, ma uit nedumerita, speriata si raspund rapid:
"Nu, merge in Nord. Celalalt merge in Sud." - si evitand contacul visual, cu un gest slab vizibil ii arat cealalalta parte a peronului.
"Multumesc."
Fortez un zambet si intorc privirea spre geam, refuzand si de data aceasta sa il privesc.
Realizand galagia provocata de sunetele, vocile, rasetele celor din jurul meu, amplific volumul in casti; la maxim.
"De ce naiba am iesi din casa? E asa urat afara."
Inainte de a ma razgandi si de a iesi, metroul isi inchide usile si pleaca. Pe masura ce opreste in statii, vagonul se goleste. Toata lumea cuboara, nimeni nu urca. Ramanem cati am fost si la inceput.
Acum ca “ei” au coborat, imi fac curaj si ridic privirea. De parka m-ar fi judecat, de parca nu as fi avut voie sa fac asta.
Il privesc. Surprina, raman muta; Nu ca as fi spus ceva pana atunci. Am inteles de ce privirea lui era atintita asupra mea.
Vocea feminina anunta sosirea la urmatoarea statie. Il vad ca se ridica. Realizand ce va face, pentru prima oara mi-am dorit ca metroul sa nu functioneze, sa intarzie, sa se opreasca, sa aiba o defectiune; orice. Dar .. nu.
Ca si data trecuta, eu nu am avut curaj sa spun nimic.
Ca si data trecuta, el nu a spus nimic.
Doar m-a privit si a zambit.
Metroul se opreste, usile se deschid. Ma ridic, dar inainte de a face un pas, usile se inchid iarasi, lasandu-ne de o parte si de alta a lor.
El sta pe loc si priveste cum ma indepartez. In continuare imi zambeste.
Desi cu o dorinta imensa de a ajunge pe plaja, m-am oprit inainte sa ajung acolo. Soare nu e; el nu e.. “de ce m-as duce acolo?”.
Fara sa stau prea mult pe ganduri, iau metroul ce merge in partea opusa, pentru a ma intoarce acasa.
Lasand iarasi privirea in jos, lacrimile apar rapid. Mintea mea o ia razna, simt cum ametesc; totul se invarte in jurul meu.. E prea multa lume.
“Off, macar de ar pleca mai repede!”
Ajungand in statia finala, cobor si merg, parca fara nicio tinta. Cu ochii plini de lacrimi, pentru prima oara privesc fiecare persoana care trece pe langa mine si care ma priveste ciudat, ca la o nebuna lasata libera pe strazi si in acelasi timp cu o privire intrebatoare: “Esti bine?” - “Dar ce? Va pasa?”
“La ce bun daca nu l-am privit pe el?”
De cate ori va fi nevoie sa intalnesc fericirea, sa am curaj sa o prind de mana, sa o privesc, sa o pastrez?
De cate ori va trece pe langa mine fara sa ma opreasca? De cate ori ma va privi indepartandu-ma?
De cate ori voi pleca fara sa fac nimic, privindu-l cum sta, nefacand nimic la randul lui?
Daca a fost ultima noastra sansa? Trenul trece o singura data. A trecut. S-a oprit. Am urcat. A oprit. A coborat, eu am ramas.
De ce a plecat? De ce n-a spus nimic?
De ce nu l-am oprit? De ce nu am coborat cu el?
Cu intrebari fara raspuns, regrete, dorinte de a-l revedea, de a-I zambi, de a-l opri, de a ramane cu el, cu ultime sperante si cu lacrimi in ochi, las statia de metrou in urma si ma indrept usor spre casa.
Tarandu-mi picioarele, cu trupul bolnav, plang si stiu ca il vreau langa mine.
Cand voi avea curaj sa ii spun tot ce simt?
Cand imi va arata tot ce simte?
Cand vom mai fi impreuna?
Vom mai fi?
No comments:
Post a Comment