Intre vis si realitate

De ce toata lumea vrea sa viseze? De ce visam?
Meh, cica daca visezi, iti oferi (tie) un scop in viata (sau mai multe); ai niste dorinte, niste aspiratii, la care, prin munca si mult efort depus (sau nu), ajungi mai devreme sau mai tarziu (de preferat imediat). Bine, asta facand referire la vise si nu visuri.

Dar cum ramane cu acele fenomene psihice prezente, manifestate involuntar in timpul somnului? Mi s-a luat sa visez. Daca as putea, as demisiona chiar in momentul asta, sau as fi demisionat azi dimineata din functia de visatoare. Si nu orice visatoare ci una cu acte in regula, contract semnat pe viata; visatoare fidela, imi aduc aminte detalii (chiar daca nu tot timpul le destainui - mai e vorba si de secrete profesionale), pot visa orice (de la alunecare in prapastie, la batai, sange, impuscaturi, sarut, iubiri patimase, sex, petreceri, bani, animale; ma cam feresc de bebelusi si mirese, nunti - am auzit ca nu e bine); mai pe scurt, sunt foarte bine pregatita in materia "vis de noapte" sau cum vreti sa ii spuneti. Mie asa imi veni! Dar, pe cat de mult imi place sa visez si pe cat de bine fac asta (ca doar nu degeaba sunt angajata de ani buni; trebuie sa iti si placa ce faci, sa te dedici si sa depui pasiune), pe atat de mult imi vine sa urlu: "MI S-A LUAT!!!!".

Nu visez urat. Ba din contra. Visez mult prea frumos, iar dimineata cand ma trezesc (cu chiu cu vai; nu, nu am probleme cu trezitul, doar ca unele vise sunt asa frumoase incat nu as vrea sa ma trezesc), ma trezesc trista, fara chef de viata, lipsita de vlaga, plina de nervi, cu o dorinta imensa de a ma culca inapoi si sa imi continui visul; cateodata curg si lacrimi gandindu-ma si amintindu-mi toate detaliile visului care se tot repeta de ceva timp (exceptie facand penultima noaptea cand am visat ca ma jucam cu delfinii; ei fiind foarte prietenosi, dupa cum prea bine se stie, ma aruncau in apa cristalina, eram cu colegii si prietenii mei, blablabla - frumos vis). Se repeta si ma doare gandul, ca pana acum ceva timp visul asta era realitatea mea. Dar se pare ca eu sunt mai speciala. Da, stiu asta! Doar ca in momente ca astea nu imi doresc sa fiu speciala. Nu asa.

Tuturor celor care viseaza (fie ele vise, fie ele visuri), visul li se transforma in realitate. In cazul meu, este (sau a fost) exact pe dos. Realitatea mea (neavand baza intr-un vis) a fost transformata intr-un vis, vis pe care mi-l doresc realitate, din nou. Poate nu mai este posibil, dar cum pot sa renunt la el?
Pot? Nu!
Vreau? Mhhhmm.. nu stiu, nu cred.. dar oricum ideea e ca nu pot. Ceea ce visez noaptea nu mai depinde de mine; nu am ce sa fac.. mi se intampla sa ma mai trezesc brusc si apoi parca imi pare rau. Sunt dificila.

As da orice ca .... visul meu sa redevina realitatea mea; in caz contrar, de ce tot am parte de el? Scene diferite, dar aceleasi personaje, acelasi sentimente, acelasi continut; ca scenele unui film, realizate in momente diferite, asteptate sa fie puse cap la cap; iar eu prinsa in fiecare scena, neputand sa scap.

De ce persista visul? De ce, daca imi face rau, in fiecare dimineata cand ma trezesc? Sa fie speranta ca visul va redevni realitatea de odata? Nu stiu...

Practic traiesc in doua lumi diferite: vis si realitate. Visul face rau realitatii. In cazul asta, trebuie sa aleg. Nu e mai normal sa aleg realitatea? Dar nu pot sa aleg; de ce trebuie sa fiu tot timpul undeva la mijloc...?
Probabil nu voi afla raspunsul..