Pasiune iluzorie.

Fall, 2009

Mi-o aduc aminte din primul an, cum a pasit prima oara in sala plina de studenti. Tarziu.. tot timpul intarzia. Poate ii placea sa stea pe jos. Eram rautacios; intarzia si cand intra in clasa, nici nu apuca sa se aseze ca ii puneam intrebari din ce predasem in minutele in care ea lipsise. Zambea ca sa nu rada si se uita la mine cu o privire ce exprima: “Tu esti pe ale tale? Nu-mi raspunde. Stiu: NU esti!” Surprins eram sa aud raspunsul corect aproape de fiecare data. Si sunt sigur ca nu invata in avans. Daca nu era sigura pe ea, tacea.
In ultimele saptamani din primul an a renuntat de tot sa mai vina. Am mai vazut-o la examenul final cand mi-a zambit sfidator de sub sapca. I-am zambit si i-am urat vacanta placuta. Mi-a multumit, m-a sagetat cu privirea si s-a intors indiferenta.
Am sperat sa nu o mai vad.
Desi mai scurta decat de obicei, vacanta a trecut greu. Poate din dorinta de a o vedea. Nu stiu..
Am revazut-o.

A intrat pe usa azi. Suprins am fost sa o vad, cu atat mai mult ca punctualitatea din primul an se imbunatatise. Si asa a fost pe tot parcursul semestrului.
Ea? Surprinsa poate, nu stiu; oricum a mascat extraordinar de bine.
I-am zarit un zambet de multumire si am urmarit-o asezandu-se in prima banca. Total contrar fata de primul an, cand statea doar in ultima banca, de unde putea sa rada.. sa vorbeasca.. poate chiar sa motzaie. Se baricada bine, nu prea puteam sa o zaresc, in orice unghi al clasei m-as fi aflat.
Isi pune ochelarii. Pesemne ca din cauza asta s-a asezat in prima banca.
As fi fost de-a dreptul naiv sa consider ca era acolo doar ca sa fie mai aproape de mine. Cu toate astea, am sperat la asta, nu pot sa mint.
Asadar, speranta ca nu o voi mai vedea s-a spulberat odata ce sala aproape goala a fost inundata de prezenta ei.
E mult mai frumoasa decat anul trecut.

Decembrie, 2009

“Azi a venit. E penultima data cand o mai vad.”

Nemachiata, cu parul usor ravasit, rosie in obraji.. se aseaza, asteptand sa puna intrebari. Doar.. de asta e aici. Si nu pentru mine..
E atat de frumoasa! Atat de frumoasa!!! Fraza asta a devenit un tic in mintea mea la adresa ei; ea a devenit o obsesie sub privirile mele.
E mereu cu zambetul pe buze, amuzandu-se de unul din colegii ei. Rasul ei ma face sa zambesc. Mereu a reusit asta. Are un ras cristalin, copilaros si un zambet minunat. E sincera.
Si ce pasiune am nascut pentru ea!
Se pregateste sa plece. Ma mint ca e bine, desi mi-as dori sa mai stea un pic.. doar un pic.
“Daca vrei, poti sa stai, te mai uiti prin notite si daca ai alte intrebari…
Nu.. sunt bine; oricum nu prea am avut timp sa invat si nu stiu daca as avea alte intrebari sau daca as fi capabila sa gasesc altele doar rasfoind niste pagini.”
Pasiunea pentru ea ma determina sa cred ca tragea de timp inchinzandu-se la geaca (aveam sa aflu ca intr-adevar fermoarul era cu probleme). Profit de timp si incerc sa aflu mai multe despre ea; era prima oara cand vorbeam despre altceva in afara de matematica.
Privirea sfidatoare, aroganta ochilor, indiferenta.. toate au disparut. Stiu ca nu am fost naiv de data asta.
Ochii mari, azi neconturati de creionul negru, ma priveau sfiosi. Imi zambea cu fiecare raspuns pe care mi-l dadea. Brusc a prins din nou culoare in obraji. Se uita timid la mine. E polul opus ce ma atrage din ce in ce mai repede. Nu ma mai pot impotrivi.
O vreau!

Nu am avut masina. Nevoit sa iau autobuzul, o zaresc asteptand in linie. Coincidenta: mergem in acelasi loc. E a doua oara cand mergem impreuna si a treia cand ni se intersecteaza doar drumurile, de altfel opuse. Merg in urma ei.
Intram la metrou. Privirea ii ramane atintita pe geam, adunand multe perechi de ochi in jurul ei. Stie ca e privita. Si ce-i mai place!
Ma apropii si o intreb de ce zambeste.
Tresare.
“Sincer? Ma gandeam la frustrarea lui K.”
Evita sa spuna ca de fapt se gandea la mine. Sau poate naivitatea isi spune cuvantul.
“De ce radeti? - Zambesc pentru ca rade ea! – nu a fost prea dragutz sa dai vina pe mine.”
Incep sa rad. Desi, vizibil obosita, rade si ea.
“Esti bine?
Da.. da.. de ce nu as fi?
Pari.. obosita.
Sunt.. mi se inchid ochii. Nu prea am dormit in ultimul timp.”

Discutii.. cu cat aflu mai multe despre ea, cu atat stiu mai putin. Dupa un timp se instaleaza o oarecare tacere.
Ii era frig; oboseala o rapune si adoarme pe umarul meu.
Parul ei, parfumul, totul! O simteam a mea, desi nu o aveam. Inca, imi placea sa cred. Dar. nu stiam daca o voi avea vreodata! Sau nu vroiam sa cred intr-o iluzie. Nu se putea ca la varsta mea sa mai fiu visator ca un adolescent; ca ea de fapt. Era o visatoare si isi urma drumul catre fiecare vis.
Sensibila si ambitioasa. Inteligenta, isi urmarea scopul, facand lucrurile fara intentie, lasand dovada de nevinovatie in orice. Cu fiecare pas, aparent in spate, inainta de fapt dublu.
Fragilitatea si vulnerabilitatea aveam sa le intalnesc cu cateva ore mai tarziu.
Metroul are intarziere o ora, ceea ce pe toti ii duce la disperare, asa ceva fiind inadmisibil.
Eu.. eram fericit.
Aproape inconstient, o sarut pe par.
Cateva minute mai tarziu se trezeste.
“E mai bine acum?” – o intreb.
“Da.. oarecum. Cat am dormit?
Cam 40 de minute.
Wow!”
Nu ma priveste. Stia.
“Se supara cineva daca.. intarzii?”
Rade.
“Sunt singura; nu cred ca se va supara nimeni.”
Radea si sufletul in mine atunci.

Fara alte cuvinte s-a lasat condusa de mine.
Ningea. Atat de frumos. Zapada o incurca. O iau de mana si ii ofer putina incredere.
Azi.. a fost cea mai frumoasa zi din ultimii ani.
A fost de ajuns putina zapada la bord pentru a ma simti din nou.. ca ea.
“Ce suflet tanar!”
Radea zgomotos, ca un copil. Nu puteam sa o dezamagesc. Ne-am bucurat de prima zapada impreuna.
Impiedicata, cum era, mi-a cazut in capcana. Acum era victima. Continua sa rada si avea zapada pe gene.
Si buzele inghetate.
“Ce ai spune daca..?
Nu stiu. Ca sa afli ce ar face celalalt intr-o anumita situatie, singura metoda e sa il pui in situatia respectiva.”
M-a blocat pe moment. Stia. Stia tot. Si.. cred ca a vrut. De fapt, sigur.
Fara alte cuvinte, o sarut.
Momentul nu poate fi descris. Mi-a raspuns. M-a sarutat cu o pasiune pe care demult o credeam pierduta. Nu credeam ca aveam sa mai intalnesc asa ceva. Mi-a dat viata de doua ori in seara aia.

“Haide sus!”
Nu ne-am spus nimic.
Am baut ceva cald, ne-am incalzit; evident nu am mai discutat despre matematica.
Eram la bucatarie.
“Nu stiam ca scrii despre mine..”
Raman perplex. Vai, cata neindemanare. Cum am putut sa le las acolo? Fiind singur, neprimind vizite, nestiind ce avea sa fie, le-am lasat pe masutza din sufragerie. Curiozitatea-I caracteristica a indemnat-o sa citeasca.
Pierdut, ofer un raspuns lipsit de sens, as putea spune.
“Da..”
Zambeste si ma saruta. Nu avea nevoie de explicatii.
Si atunci a fost a mea. I-am gustat fiecare centimetru patrat din trup. S-a lasat dusa de val, iar eu odata cu ei doi.
Prima noapte petrecuta in bratele ei; prima dimineata in care i-am sarutat ochii somnorosi.
Inca dormea. Ii priveam somnul linistit.
Stiam ca nu va dura.
Aveam dublul varstei ei plus cativa ani. Sufletul ei rebel, inca tanar si plin de viata, va pleca in cautarea unui suflet asemenea lui, asemenea ei. Stiam ca se va termina si cu toate astea nu mi-am putut pune frana pasiunii, transpunand-o rapid in iubire, un act necugetat avand in vedere anii ce ii purtam in spate.
Au trecut zilele, saptamanile... Nimeni nu stia de noi. Ne vedeam tot timpul pe ascuns. Pasionala, a fost a mea tot timpul.
Il iubea. Am stiut asta de la bun inceput. Nu mi-a ascuns nimic.
Speram totusi ca il va uita; speram sa ma iubeasca. Desi stiam ca se va termina. Ce prost eram. Toate se bateau cap in cap. Dar o iubeam, la dracu’! Nu aveam cum sa nu sper.
Nu m-a inselat. A fost a mea. Era langa mine; imi era.. tot.

Nu am vrut sa stie ca o iubesc. Nu imi doream sa o indepartez. Dar intr-o dimineata o priveam poate altfel decat de obicei. Sau poate atunci a observant ea o diferenta. Poate in dimineata aia, in momentul ala a simtit altceva. Poate m-a iubit pentru o secunda. Altfel, nu avea cum sa vada asta in ochii mei. Poate..
Se uita la mine intrebator; nu avea nevoie de cuvinte pentru a o intelege.
“Te iubesc!” – inconstient am spus-o.
Ramane muta in fata mea. Evit orice alt cuvant si o sarut.
“Eu..
Stiu! Nu iti cer nimic; asta simt.”
M-am ridicat de langa ea si am inceput sa merg in cercuri.
“Stiu ca nu ma iubesti. O sa pleci nu?”
Cu aceeasi sinceritate pe care intotdeauna am apreciat-o, mi-a raspuns usor.
“Da.. nu acum, nu stiu cand, dar voi pleca. Poate cand se va stinge pasiunea..
Poate cand va veti regasi..
Poate..”
Plangea. M-am simtit ingrozitor.
Ma apropii de ea, dar nu ma lasa sa zic nimic.
“Nu e vina ta. Stai linistit. De fapt, imi pare rau ca ma iubesti.
Dar.. dar de ce? Iubirea e .. cel mai frumos lucru.
Atunci cand e impartasita, da. Dar.. nu trebuia. Iubirea nu avea ce sa caute in locul pasiunii. Vei avea de suferit.
Sunt destul de maricel. Nu m-am putut controla. Asa a fost sa fie. Si stiam care va fi sfarsitul, inca de la inceput. Si cu toate astea am ajuns sa te iubesc. Nu te invinovati!”
O sarut si o strang tare in brate.
“Fii a mea!”
A fost a mea atunci si a continuat sa fie a mea pentru un timp. Mereu ma gandeam ca ziua urmatoare nu voi mai sti nimic de ea. Cu fiecare zi ma bucuram de zambetul, ochii, trupul si pasiunea ce ardea in ea, ca si cum ar fi fost ultima oara.
Dar niciodata nu imi ajungea.

Ianuarie 2009

Trecuse ceva timp. Mai mult decat ma asteptam.
“O sa plec!
Stiu.. stiu!” – ii raspund cu tristeste in glas.
“Nu acum.. dar o sa plec.. curand..” – continua dezamagita.
“Nu fi trista! Esti totul pentru mine; mi-ai oferit totul, m-ai facut sa ma bucur de lucruri pe care le credeam pierdute. M-ai readus la viata odata cu prima zapada; buzele-ti inghetate m-au trezit; tot atunci ai fost mea. Si inca te iubesc. Mai mult decat oricand. Si vreau sa fii fericita. Nu! Nu lasa privirea; nu e nimic de care sa iti fie rusine! In schimb, te rog un singur lucru.
Ce.. anume?
Iti respect decizia, dar atunci cand alegi sa pleci, inchide usa si pleaca, fara a mai privi inapoi. Tu pleaca, fii fericita, iar pe mine lasa-ma sa imi revin. Crezi ca vei putea face asta?
Da..
Atunci hai sa incheiem discutia si lasa-ma sa ma bucur de tine. Nu imi mai adu aminte. Stiu ce va fi. Revarsa-ti pasiunea asupra mea si cand decizi sa pleci, pleaca fara a avea remuscari. Trebuie sa rasplatesc cumva lunile petrecute alaturi de tine. Eu ma voi gandi la tine si te voi iubi. Si stiu ca iti va fi bine!”
Zambetul meu ii ofera incredere si ma strange in brate.

Ne-am pierdut apoi si in urmatoarele luni, in lucruri marunte, dar mari pentru noi. Imi place(a) sa cred ca ne-am iubit. Ne pierdeam in activitati ce ne ajutau sa ne bucuram unul de celalalt.
Totul era altfel cand eram cu ea. Era tot timpul vesela. O faceam fericita. Stiu ca atunci cand era singura, poate ii fugea gandul la el, la “ei”, dar cand era cu mine.. niciodata. De asta imi place(a) sa cred ca.. ne-am iubit.
Iubirea ce ne lega era doar o iluzie. Nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste. Timpul nu a ajutat-o sa imi raspunda.

Mai 2009

Dupa alte 4 luni, undeva spre sfarsitul lui mai, in 2009, s-a incheiat totul.
Poate pasiunea s-a stins, poate s-au regasit, sau poate nu a mai rezistat. Oricare a fost motivul, ea a plecat. Asa cum am rugat-o, nu s-a uitat inapoi.
Pur si simplu nu a mai venit ziua urmatoare. Atunci am stiut ca s-a terminat.
Speram sa nu o mai intalnesc, pentru ca inca o iubeam.

Septembrie 2009

Ne-am intalnit in aceeasi ipostaza. Eu, profesorul ei; ea studenta mea.
Ea, doar o figura cunoscuta printre alti zeci de studenti. Eu, doar unul dintre cei mai tari profesori.
Amintirile m-au napadit si primul curs din noul an scolar a fost un total esec.
La sfarsitul orei, a avut o oarecare retinere; a vrut sa ma intrebe ceva, dar si-a adus aminte de ce am rugat-o si.. s-a pierdut printre colegii ei.

Nu a mai venit la orele suplimentare pentru a pune intrebari. Nu prea mai dadea nici pe la curs.
Venea doar la examene, obtinand printre cele mai bune note din clasa, daca nu cele mai mari. Eram mandru de ea.
O mai zaream din cand in cand, in lift, cand mergea sa isi predea temele pentru cursul meu. Era intotdeana insotita. Probabil intentionat.
Inca o iubeam. Stia asta.

Decembrie 2009

Si acum, o privesc din acelasi loc. Isi scrie examenul final, fara a ridica privirea.
Peste trei ore, imi intinde foile si raspunde zambetului meu printr-un alt zambet. Dar bolboroseste un “sarbatori fericite!” aproape stins si pleaca.
Sper sa nu o mai intalnesc vreodata.
Inca o iubesc.

Din nou despre Noi.

O noapte intr-un loc perfect.
Un fum din tigara pe care o sorbi neinsetat si susurul unei ape involburate. Ea sparge tacerea si ne aduce aminte ca nu suntem.. asa singuri. Radem mai incet.
Un tu si un eu.
Gingasa gelozie prezenta cand nu e nimeni in jur. Doar el mai strabate prin aerul nepoluat, dezbracandu-ma din simtiri si jucandu-se prin parul meu. Nu-ti convine. Ma strangi in brate si imi aranjezi suvitele ce s-au lasat duse de.. vant.
Esti gelos pe vant, tontule?
Si soarelui ii e teama sa ma priveasca. S-a lasat prada norilor de cum am aparut.
Te sarut asa cum mereu ti-a placut, asa cum iti va placea intotdeauna. Pentru ca nu te mai saturi de mine; nu ne saturam de noi.
Si ei ne privesc.
Noaptea alba si un zambet pierdut, dar ramas in amintire.
Un film, doua.. trei.
O floare, doua, trei.. multe: galbene, albe, mov, roz, de frisca si de capsuni. Toate pentru mine.
Un vin bun. Pentru noi.
Teama de singurate pusa la pamant de curajul de noi.
Suntem noi. Suntem tot.
Protectia resimtita la fiecare pas.
Ce faci?
Trag jaluzele. Nu vreau sa te mai priveasca! Vreau sa fiu doar eu cu tine. Sa fim doar noi.
Veghezi asupra mea. Vrei sa ma stii bine.
Dorm linistita la tine in brate, semn ca poti adormi.
Dimineata tot aici voi fi, poate un pic mai matinala, dar te voi privi asa cum o fac de fiecare data cand lenesul din tine vorbeste. Te voi saruta si voi sti sa te trezesc pentru ca dormi cu spatele la mine. Tu nu te superi.
Un drum la care am pornit. Cel mai lung si cel mai frumos. Nu ne vom opri.
Pentru ca e bine.
Greul, de acum e usor pentru noi. Drumurile lungi si anevoioase sunt ca niste plimbari ingreunate de pietrisul de pe strazile neasfaltate.
Timpul, zilele, lunile in care nu te am langa mine sunt ca.. interminabilele ore de franceza si istorie din liceu. 50 de minute – doar atat nu te am langa mine. Apoi se va suna de iesire si voi alerga iarasi in bratele tale.
Shhh! Ce bine! Au revoir!
Si acum te vad: acelasi chip senin de care mi-e dor mereu, aceiasi ochi in care ma regasesc neincetat, aceeasi iubire de care ma agat in fiecare secunda pentru a ma tine la suprafata.
Si acum.. acelasi Noi.

Sufletul mi-e aglomerat.

Aglomeratie. Mi-a placut intotdeauna. De altfel e singurul lucru care imi place la orasul ala de cacat, si ceea ce imi displace la orasul asta. Tocmai pentru ca nu exista. Stau si ma gandesc care e mai naspa? Ala sau asta?
Meniul e cel mai prost cu putinta, ever: oameni care n-au ce face, stres la ordinea zilei, nervi la comanda, tristete si depresie ca desert, pustietate ca meniu special.
Ieri, trenul.. si-a bagat coada in intimitatea mea. Toti se uita la tine, toata lumea te analizeaza. Parul e zurliu, celulita se observa (asta daca nu esti prea slaba, rahitica sau anorexica), sanii sunt prea mici sau prea mari, cearcanele prea accentuate. Ochelarii nu stau bine. Vorbesti prea tare si razi prea colorat. Mai si mirosi a tutun. E trist daca esti fericit. Hai sa devenim niste depresati care nu stiu ce e aia viata. Analiza facuta din cap pana in picioare. Ei chiar se plictisesc.. m-am gandit..
O figura cunoscuta in zecile de oameni. Nu ne-am cunoscut personal, dar imi doream sa nu il mai vad vreodata. Eh, m-am speriat, mi-am adus aminte de vremurile bune (era sursa noastra de amuzament si frica in acelasi timp) si am mers sa imi ocup locul. Trist. Statea la doi metri de mine. Dar m-am obisnuit rapid cu ideea. Ma amuza. Stiam ca m-a recunoscut. Si el stia ca stiu asta.
Timp de trei ore n-am visat cu ochii deschisi, nu m-am uitat pe geam si nu m-am gandit la cai verzi pe pereti. Am luat totul asa cum era. Si realitatea asa cum (e)ra. Chiar privita prin prisma unui tren. Si nu mi-a placut. Mi-am zis ca sunt nebuna. Dar ajunsa aici unde nimic nu mai e cum era, am realizat ca sunt perfect normala si mi-am schimbat rapid parerea. Am dat nas in nas cu aceeasi realitate ce pute, duhneste si doare.
Pentru a ramane in continuare in starea mea de normalitate, am revenit la ceea ce mi-a dat mereu incredere si m-a facut sa vad altfel lucrurile, ajutandu-ma sa merg mai departe mult mai usor. Visez si o fac foarte bine, fara sa imi pese de toti cei care considera culoarea ca fiind o pata, baloanele pentru copiii mici si visele pentru persoanele naive. Macar sa fiu eu prea patata de culoare, prea copil si prea naiva. Sa fie ei sobri, ciufuti, pusi pe cearta.. tristi. Ma simt mai bogata decat ei.
Am parte si detin ceea ce nu vor si nu isi doresc.
Un cantec de suflet, o dorinta ascunsa, sentimente bine puse la incercare de timp si oameni,.. vise si un accord surd de chitara. Aceeasi veche iubire ce m-a durut nopti la rand, dar care se consuma insetata, mereu tot mai puternic. Aceeasi iubire ce scoate tot ce e mai bun din mine, incercand sa puna intr-un colt tot ce e rau. Acelasi el ce m-a urmarit inca de cand m-a lasat sa plec. A obosit. Si cand ma credeam libera de un suflet ce-l credeam pierdut.. m-a oprit. Si nu mi-a mai dat drumul. M-a legat de el.. si e bine.
Azi.. e inca aici. Azi inca ma iubeste. Si sunt fericita. Azi nu visez doar ca sa ma eliberez din bratele realitatii. Azi.. visam pentru noi. Pentru ca azi suntem doi. Tot noi doi. Un Noi vechi si nou, un Noi mai puternic si mai matur, dar la fel de copilaros. Un Noi pe care nimeni nu il va intelege. Un Noi de care nu ma pot lipsi pentru ca il iubesc.
Dar.. pentru prima oara am ranit un vis. Sau pentru prima oara imi pare rau ca am ranit un vis ce m-a ajutat sa cresc. Pentru ca eu chiar l-am iubit. Totul era doar in mintea mea si mereu a fost asa cum am vrut eu, oricand putand sa schimb ceva (fara) sa ranesc pe cineva. Dar.. acum nu a fost asa. Am avut de ales: sa ranesc visul netransformat (inca) in realitate si sa ma intorc la Noi sau sa cred in visul meu si sa il ranesc pe Noi. Am preferat ceea ce am avut si in realitate si in vis. Am ales ceea ce iubeam demult. Si l-am ales pe Noi. Nu regret. Il iubesc...
Dar am gresit cu un vis..
Sufletul ala... eu il iubesc.

Totul pentru noi. Stii asta nu?

Si te vreau langa mine.
Astazi, maine si mereu: te vreau langa mine.
Nu vreau sa glumim; daca tot glumim, ce vrei de la mine?
Eu? E simplu: te vreau pe tine.
Vreau sa iti zambesc. Imi doresc sa vrei sa vezi totul prin mine.
Vreau sa imi vezi privirea, sa te bucuri de zambetul meu, sa te amuze rasul meu, sa imi cunosti vocea, sa cunosti fiecare particica din mine.
Vreau sa ma tachinezi, sa ma gadili pentru ca stii ca nu imi place, sa ma alergi si sa razi de mine ca sunt prea inceata. Astept sa razi de mine pentru ca dorm pe plaja, pentru ca ma plang ca e apa prea rece sau ca ma sperii de o meduza.
Nu vreau sa ma judeci; vreau sa ma asculti. Vreau sa ma sustii si sa ma ajuti sa gasesc solutii.
Atunci cand plang, tu sa fii langa mine; sa ma iei in brate si sa ma strangi tare. Atat imi doresc. Nu vreau cuvinte. Mi-e de ajuns sa ma privesti cald, sa ma iubesti, sa te simt langa mine: nu fizic, ci cu inima; sa ma saruti si sa imi stergi lacrimile.
Vreau sa ma cunosti mai bine ca oricine, sa stii tot ce imi place si ce nu; sa ai grija de mine ca de un copil mic, sa porti o discutie serioasa ca si cu un adult; sa ma vezi frumoasa, cand pentru ei sunt urata; sa vezi partea buna din mine, cand ei vad partea urata; sa am suflet bun, cand pentru toti am suflet rau; sa imi vorbesti frumos, cand ei imi vorbesc urat.
Vreau sa fii langa mine, cand ei ma dau la o parte si uita de mine; sa ma iei in brate cand ma simt singura, sa intelegi totul atunci cand ei nu inteleg nimic; sa ma asculti cand ei ma judeca; sa imi spui unde gresesc si sa ma indrumi.
Astept sa imi deschizi ochii cand ei imi vor raul.
Vreau sa fiu langa tine... sa te iubesc, sa invatam totul impreuna; sa te ascult si sa ma enervez cand nu intelegi. Vei fi tu calm si pentru mine.
Vreau sa fiu acolo cand ai nevoie si nu numai. Vreau sa te apar de ei, sa iti zambesc si sa te fac sa intelegi ca nu ai nevoie de nimeni altcineva; sa ne privim si sa intelegem totul; sa ne tinem de mana si sa simtim totul; sa ne bucuram de tot ce e in jurul nostru si sa ne dam seama ca nu putem unul fara celalalt.
Vreau sa ma saruti si sa vrei mai mult.
Vreau sa iti doresti totul.
Nu exista totul sau nimic. Nu exista nimic, nu exista asa si asa. Exista tot.
Vreau totul.
Si stiu ca il voi avea. Acum stiu. Stim amandoi.
Vreau sa fii cel ce a fost si a ramas; cel ce ramane si va ramane.
Vreau sa fiu cea care a venit, a ramas si nu va pleca.
Vreau sa fim Noi si atat.
Si vom fi. Stii asta nu?

Ce se va intampla?

Nu vreau sa te ranesc, nu vreau sa suferi.

Mi-e frica de mine; sunt sigura de ceea ce vreau, de ceea ce imi doresc, dar mi-e frica.

In acelasi timp mi-e frica sa nu ma dai la o parte.

Daca nu sunt ceea ce iti doresti?

Daca nu sunt ceea ce crezi, ceea ce ti-ai imaginat, ceea ce cauti?

Daca nu sunt capabila sa te fac fericit, sa te fac sa zambesti, sa razi, sa te bucuri de fiecare zi?

Daca nu poti sa ma iubesti?

Daca nu ma vrei langa tine, ce fac?

Ce fac daca nu sunt capabila sa iti aduc soarele atunci cand pe strada ta ploua, daca nu pot sa iti sterg lacrimile sau daca nu pot sa iti inchid ranile?

Ce se va intampla daca ei te vor rani, iar eu nu o sa stiu ce sa fac, daca nu voi putea face nimic, daca nu voi lupta impotriva lor?

Ce se va intampla daca nu pot fi alaturi de tine atunci cand vei avea nevoie, daca nu te pot tine in brate atunci cand te vei simti singur, daca nu te pot proteja atunci cand ei lupta impotriva ta, daca nu te pot tine de mana atunci cand iti e frica?
Ce fac daca tu cauti altceva? Ce o sa fie daca tu cauti ceva real?
Ce fac daca atunci cand o sa iti fie dor de un sarut il vei cauta in alta parte?
Ce se va intampla cand tu vei cauta in privirea alteia ceea ce nu vezi in privirea mea?
Ce o sa fac atunci cand iti vei pierde rabdarea si vei pune punct?
Cum va trebui sa reactionez cand... vei spune ca nu poti face asta si ma vei indemna sa imi caut fericirea in alta parte?
Cat de puternica va trebui sa fiu pentru a suporta cuvintele tale?
Cat de rece va trebui sa fiu pentru a te putea infrunta, pentru a-ti arata ca nu imi pasa?
Ce fac daca nu vreau sa te pierd, dar in acelasi timp nu stiu sa te tin langa mine?
Ce fac daca vrei sa pleci de langa mine, iar eu nu am puterea de a te tine langa mine?
Ce se va intampla daca incepe iarasi sa ploua pe strada mea, dar tu nu vei fi dispus sa imi aduci soarele sau sa imi pictezi curcubeul?
Cand imi vei spune ca am fost o pierdere de vreme, timp, sentimente, ca regretele te cuprind cand vine vorba de mine, ce va trebui sa fac?
Sa accept cu fruntea sus, sa tac, sa ma intorc si sa plec?
Sa te privesc cu aceeasi ura si raceala cu care ma vei privi tu, sa iti spun ca simt acelasi lucru si sa plec?
Sa plec privirea, sa nu scot nicio vorba de frica de a nu lasa lacrimile stranse sa se vada?
Sa par indiferenta, cand pe dinauntru sunt distrusa, cand de fapt de abia pot sa respir?
Ce se intampla daca maine imi spui ca pleci? Plec eu, dar incotro?
Ce se va intampla daca maine imi spui ca vrei o fericire pe care sa o simti, de care sa ai parte zilnic, o fericire palpabila.. nu un vis?
Ce voi face daca imi vei spune ca... de mine, de fapt, nu te leaga nimic?
Ce voi face daca, si fara sa vreau, voi gresi? Cum o sa te pot tine sa nu pleci? Cum o sa imi repar greseala? Cum o sa te fac sa ai incredere in mine?

Daca te dezamagesc, inseamna sa ma dezamagesc, sa ma ranesc, sa ma distrug pe mine.
Iar eu nu vreau asta.
Nu vreau sa te pierd.