Si din cand in cand privesc inpoi.

Si din cand in cand privesc inapoi.
Vad ceea ce m-a facut sa zambesc; vad zambete, mii; rasete, vise implinite sau neimplinite, dar cultivate; aud voci, mii de voci, glasuri placute ce m-au facut sa rad si sa zambesc, sa ma bucur de fiecare moment.
Vad momente de fericire si totodata lacrimi; clipe placute si nepasare; vad soarele care era cu noi pe fiecare zi.
Simt frigul iernii de altadata, cand cu gecile pe noi, inghetam in clasa. Simt caldura caloriferului langa care stateam cu randul, dupa ce ne intorceam. Aud observatii de care nu ne pasa si radeam pe sub mustati.
Simt "durerea" "incasarii" unui 3, satisfactia dupa o lucrare la mate la care copiam pe rupte, placerea provocata de chiulurile prea dese si multumirea parintilor ca totusi nu plecam mai devreme de la scoala si ajungeam la timp acasa; nervii, ca eram prinsi la orice incercare de a copia la religie sau plictiseala din orele de engleza.
Inca mai aud crizele profei de istorie si inca mai ascult concluziile ei "inteligente".
Mai mai amuz si astazi pe sub banca, ascunzandu-ma nu cumva sa fiu vazuta. Si inca o mai dam afara pe profa de chimie, pentru ca s-a sunat.
Si astazi imi face dirigu' observatie pentru ca inca fac parte din coltul vesel, sau din grupul ala de baieti foarte cuminti. Eu sunt fata. Si?
Da.. imi aduc aminte si de tine. Nu pot uita ceva ce m-a facut sa zambesc, sa rad.. nu pot sa uit ceea ce m-a facut fericita. Dar asta nu inseamna ca ne intoarcem la ce a fost odata. Nu inseamna ca daca imi aduc aminte de tine, vreau sa ne intoarcem la noi doi. Esti ceva ce m-a facut fericita, dar apoi ai fost motivul lacrimilor mele. Cu toate astea nu imi aduc aminte perioada aia. Nu vreau. Nu te regret. Dar "noi doi" nu mai exista demult si asta in primul rand pentru ca tu nu mai existi demult.
In al doilea rand? De ce sa iti spun? Oricum nu ai intelege. Nu are rost. Si am incetat sa ma mai justific.
Daca tu nu mai existi.. eu trebuie totusi sa continui sa traiesc. Am tinut doliu destul timp. Am accept ideea ca nu mai existi si incetand sa ma mai invinovatesc, am inceput sa traiesc. Pe tine inca te pastrez asa cum erai atunci.
Nu mai incerca.. nu faci decat sa patezi totul. Nu pata ceva frumos si pur.
Nu plang.
Vrei sa rad? Sa ma bucur ca vii mereu si ca incerci sa ma intorci din drum? Sa sar de fericire?
Caut ceva ce ma face fericita; vreau sa fiu tinuta in brate, sa simt caldura si sinceritate, nu raceala si indiferenta.
Nu le-am gasit. Dar nu vreau sa le pierd; nu vreau sa patez cu prezenta ta, ceva ce poate voi avea; nu vreau sa patez amintirea ta cu propria ta prezenta. Nu vreau sa patez ceea ce poate o sa am, cu slabiciunile mele. Vreau sa simt totul. Atat.
Am obosit. Si s-a facut prea tarziu.
Pleaca.
Si te rog, inchide tu usa in urma ta. Nu am chef sa ma ridic acum si nu vreau sa o uit deschisa.