Praf.

Nu te rog sa stai.
Nu o sa iti spun ca vreau sa te intorci.
Nu o sa iti spun ca imi doresc sa te mai vad.
Nu o sa iti spun ca imi e greu!!!
Am toata viata inainte, dar nu pentru a te ruga sa te intorci.
Nu pentru a te astepta.
Nu pentru a visa la noi.
Nu ma mai doare.
Lipsa ta nu ma mai innebuneste.
Ma lasa rece plecarea ta.
Prezenta ta, in schimb, ma raneste.
Credeai ca o sa te opresc?
“Haide ca ma minti mai incolo!”
Stii ca te mint…
Lasa-ma sa ma mint.
Vreau sa te mint.
Pentru ca adevarul nu ti-a placut.
Maine voi gusta minciuna.
Pentru ca de maine nu voi mai avea timp pentru noi.
Si tot de maine voi deveni ca lemnul ala tare.
Nu voi simti nimic. Nu o sa imi poti face nimic.
Tu vrei sa bei.
Eu vreau sa mint.
Vino mai aproape.
Haide sa innecam minciuna asta in ultima noastra gura.. de whiskey.
Hai sa ne bem ultimul strop de iubire.
Gata! S-a dus. Nu mai exista.
Iubirea e o iluzie. E pentru visatori.
Pentru mine?
Neah.
Prima iubire e pentru totdeauna. Restul… sunt pentru a fi date uitarii.
S-a terminat totul mult prea repede. Poate pentru ca a inceput mult prea repede. Nu stiu..
Prima iubire a venit; s-a dus cu prima ninsoare a iernii. S-a intors cu prima adiere a verii si a plecat cu ultima ploaie a toamnei.
Celelalte nu au venit. Nici nu o sa vina. Nu le astept pentru ca nu exista.
Prima mea iubire s-a consumat. Mult prea devreme. Poate pentru ca am inceput sa o traiesc atunci cand nu trebuia?!
Poate ai fost persoana potrivita la momentul .. inoportun?! Nu stiu…
“Noi” nu a fost sa fie. “Noi” s-a intamplat.
Nici tu nu credeai intr-un sfarsit, nu?
Te-am rugat sa ramai. Nu ai vrut.
Acum te rog sa pleci. Nu vrei.
Pot sa te intreb.. ce vrei?
Nu. Pentru ca.. nu stii.
Atunci.. eu plec!
Vreau sa iti spun ceva!
Vino mai aproape.
Maine te voi uri!
Pentru ca te vei intoarce la mine.

Shh! Lasa-ma sa mint..

Totul minus 1/2.

Te-am vazut plangand, traiai in monotonie.
Si te ascultam vorbind. Ea e cea care te intelegea.
Simt.. frustrare.
Azi o consider dusmanca mea, plangand pierderea bataliei pentru tine?!
Vinovata eu sunt.
Imi lipsesc maturitatea si curajul de a recunoaste ca in fata ei am fost .. doar o copila.
Azi ma ridic invidioasa, orgolioasa, egoista, impulsiva, fara niciun pic de control…
Am vazut-o venind si nu credeam ca are vreo importanta.
Incepusem sa te cuceresc transformandu-te in inamicul meu.
Si mi-a furat tot ce aveam.
Simt.. durere.
Ce durere! O urasc pentru ca are ce era al meu.
Eram copila ce o iubeai in mine!
Credeam ca sunt singura. Ce naiva!
Am sperat intr-un final fericit.
Dragostea nu e oarba. Dragostea-i nebuna.
Asa ca mine si ca tine.
Ce nopti de vara!
Ne-am imbatat cu guri de nebunie. Ne-am imbratisat in betia fumului.
Vreau sa ma bucur in continuare de viata ce imi curge prin vene. Si nu iti dau voie sa ma tii pe loc.
Nu, nu ma (poti) opri! Nu sunt aici sa (mai) stau.
Nu are rost sa ne mintim. Nu mai gasesti in mine ce cautai. Ai gasit vreodata?
Am incercat sa te fac sa ma iubesti mai mult. Dar am gresit.
Acum, am venit sa imi iau la revedere!
Si ce ramane in spate?
O lacrima, ultimul fum de tigara? O poza? Sute? Mii????
Nopti nedormite? Misterul tau inca nedescoperit? Zambetele sincere?
Durerea ta reflectata pe peretele murdar si suflete de marime ½?
O iubire neconsumata.. si pasiunea inca aprinsa?!
Tot ramane in urma. Redus la jumatate.
Si Noi ramane tot in urma. Redus la jumatate, de altfel.
Eu si Tu.
Viata ne-a permis sa petrecem tot acest timp impreuna si in acelasi timp, azi, ne da oportunitatea de a fi mai buni.
Fiecare pe drumul lui.
Iti doresc numai bine. Sunt cele mai sincere sentimente.
Intotdeauna o sa existi in mine, e imposibil sa te scot de acolo. Spune-mi, cum naiba vine asta?
Cu bine!
Si poate timpul imi va da solutia.
Acum poti sa pleci, pleaca fara nicio remuscare.
Adio prietene! Sper sa iti fie bine pentru ca si mie imi va fi.
Adio! Cu bine!
Ma doare sa deschid ochii si o fac incetul cu incetul; nu vreau sa te gasesc inca aici. Pastrez amintirea ta ca pe cel mai mare secret. Ce dulce a fost sa te simt asa aproape.
Timpul calmeaza totul.
Tot timpul imi va ramane imbratisarea marii de vara trecuta; voi respira ploaia ce ma va uda. O sa rad din nou.
Si intr-o zi, poate, ma voi gandi din nou la tine.
Acum lasa-ma! Pleaca!!!

Pasiune iluzorie.

Fall, 2009

Mi-o aduc aminte din primul an, cum a pasit prima oara in sala plina de studenti. Tarziu.. tot timpul intarzia. Poate ii placea sa stea pe jos. Eram rautacios; intarzia si cand intra in clasa, nici nu apuca sa se aseze ca ii puneam intrebari din ce predasem in minutele in care ea lipsise. Zambea ca sa nu rada si se uita la mine cu o privire ce exprima: “Tu esti pe ale tale? Nu-mi raspunde. Stiu: NU esti!” Surprins eram sa aud raspunsul corect aproape de fiecare data. Si sunt sigur ca nu invata in avans. Daca nu era sigura pe ea, tacea.
In ultimele saptamani din primul an a renuntat de tot sa mai vina. Am mai vazut-o la examenul final cand mi-a zambit sfidator de sub sapca. I-am zambit si i-am urat vacanta placuta. Mi-a multumit, m-a sagetat cu privirea si s-a intors indiferenta.
Am sperat sa nu o mai vad.
Desi mai scurta decat de obicei, vacanta a trecut greu. Poate din dorinta de a o vedea. Nu stiu..
Am revazut-o.

A intrat pe usa azi. Suprins am fost sa o vad, cu atat mai mult ca punctualitatea din primul an se imbunatatise. Si asa a fost pe tot parcursul semestrului.
Ea? Surprinsa poate, nu stiu; oricum a mascat extraordinar de bine.
I-am zarit un zambet de multumire si am urmarit-o asezandu-se in prima banca. Total contrar fata de primul an, cand statea doar in ultima banca, de unde putea sa rada.. sa vorbeasca.. poate chiar sa motzaie. Se baricada bine, nu prea puteam sa o zaresc, in orice unghi al clasei m-as fi aflat.
Isi pune ochelarii. Pesemne ca din cauza asta s-a asezat in prima banca.
As fi fost de-a dreptul naiv sa consider ca era acolo doar ca sa fie mai aproape de mine. Cu toate astea, am sperat la asta, nu pot sa mint.
Asadar, speranta ca nu o voi mai vedea s-a spulberat odata ce sala aproape goala a fost inundata de prezenta ei.
E mult mai frumoasa decat anul trecut.

Decembrie, 2009

“Azi a venit. E penultima data cand o mai vad.”

Nemachiata, cu parul usor ravasit, rosie in obraji.. se aseaza, asteptand sa puna intrebari. Doar.. de asta e aici. Si nu pentru mine..
E atat de frumoasa! Atat de frumoasa!!! Fraza asta a devenit un tic in mintea mea la adresa ei; ea a devenit o obsesie sub privirile mele.
E mereu cu zambetul pe buze, amuzandu-se de unul din colegii ei. Rasul ei ma face sa zambesc. Mereu a reusit asta. Are un ras cristalin, copilaros si un zambet minunat. E sincera.
Si ce pasiune am nascut pentru ea!
Se pregateste sa plece. Ma mint ca e bine, desi mi-as dori sa mai stea un pic.. doar un pic.
“Daca vrei, poti sa stai, te mai uiti prin notite si daca ai alte intrebari…
Nu.. sunt bine; oricum nu prea am avut timp sa invat si nu stiu daca as avea alte intrebari sau daca as fi capabila sa gasesc altele doar rasfoind niste pagini.”
Pasiunea pentru ea ma determina sa cred ca tragea de timp inchinzandu-se la geaca (aveam sa aflu ca intr-adevar fermoarul era cu probleme). Profit de timp si incerc sa aflu mai multe despre ea; era prima oara cand vorbeam despre altceva in afara de matematica.
Privirea sfidatoare, aroganta ochilor, indiferenta.. toate au disparut. Stiu ca nu am fost naiv de data asta.
Ochii mari, azi neconturati de creionul negru, ma priveau sfiosi. Imi zambea cu fiecare raspuns pe care mi-l dadea. Brusc a prins din nou culoare in obraji. Se uita timid la mine. E polul opus ce ma atrage din ce in ce mai repede. Nu ma mai pot impotrivi.
O vreau!

Nu am avut masina. Nevoit sa iau autobuzul, o zaresc asteptand in linie. Coincidenta: mergem in acelasi loc. E a doua oara cand mergem impreuna si a treia cand ni se intersecteaza doar drumurile, de altfel opuse. Merg in urma ei.
Intram la metrou. Privirea ii ramane atintita pe geam, adunand multe perechi de ochi in jurul ei. Stie ca e privita. Si ce-i mai place!
Ma apropii si o intreb de ce zambeste.
Tresare.
“Sincer? Ma gandeam la frustrarea lui K.”
Evita sa spuna ca de fapt se gandea la mine. Sau poate naivitatea isi spune cuvantul.
“De ce radeti? - Zambesc pentru ca rade ea! – nu a fost prea dragutz sa dai vina pe mine.”
Incep sa rad. Desi, vizibil obosita, rade si ea.
“Esti bine?
Da.. da.. de ce nu as fi?
Pari.. obosita.
Sunt.. mi se inchid ochii. Nu prea am dormit in ultimul timp.”

Discutii.. cu cat aflu mai multe despre ea, cu atat stiu mai putin. Dupa un timp se instaleaza o oarecare tacere.
Ii era frig; oboseala o rapune si adoarme pe umarul meu.
Parul ei, parfumul, totul! O simteam a mea, desi nu o aveam. Inca, imi placea sa cred. Dar. nu stiam daca o voi avea vreodata! Sau nu vroiam sa cred intr-o iluzie. Nu se putea ca la varsta mea sa mai fiu visator ca un adolescent; ca ea de fapt. Era o visatoare si isi urma drumul catre fiecare vis.
Sensibila si ambitioasa. Inteligenta, isi urmarea scopul, facand lucrurile fara intentie, lasand dovada de nevinovatie in orice. Cu fiecare pas, aparent in spate, inainta de fapt dublu.
Fragilitatea si vulnerabilitatea aveam sa le intalnesc cu cateva ore mai tarziu.
Metroul are intarziere o ora, ceea ce pe toti ii duce la disperare, asa ceva fiind inadmisibil.
Eu.. eram fericit.
Aproape inconstient, o sarut pe par.
Cateva minute mai tarziu se trezeste.
“E mai bine acum?” – o intreb.
“Da.. oarecum. Cat am dormit?
Cam 40 de minute.
Wow!”
Nu ma priveste. Stia.
“Se supara cineva daca.. intarzii?”
Rade.
“Sunt singura; nu cred ca se va supara nimeni.”
Radea si sufletul in mine atunci.

Fara alte cuvinte s-a lasat condusa de mine.
Ningea. Atat de frumos. Zapada o incurca. O iau de mana si ii ofer putina incredere.
Azi.. a fost cea mai frumoasa zi din ultimii ani.
A fost de ajuns putina zapada la bord pentru a ma simti din nou.. ca ea.
“Ce suflet tanar!”
Radea zgomotos, ca un copil. Nu puteam sa o dezamagesc. Ne-am bucurat de prima zapada impreuna.
Impiedicata, cum era, mi-a cazut in capcana. Acum era victima. Continua sa rada si avea zapada pe gene.
Si buzele inghetate.
“Ce ai spune daca..?
Nu stiu. Ca sa afli ce ar face celalalt intr-o anumita situatie, singura metoda e sa il pui in situatia respectiva.”
M-a blocat pe moment. Stia. Stia tot. Si.. cred ca a vrut. De fapt, sigur.
Fara alte cuvinte, o sarut.
Momentul nu poate fi descris. Mi-a raspuns. M-a sarutat cu o pasiune pe care demult o credeam pierduta. Nu credeam ca aveam sa mai intalnesc asa ceva. Mi-a dat viata de doua ori in seara aia.

“Haide sus!”
Nu ne-am spus nimic.
Am baut ceva cald, ne-am incalzit; evident nu am mai discutat despre matematica.
Eram la bucatarie.
“Nu stiam ca scrii despre mine..”
Raman perplex. Vai, cata neindemanare. Cum am putut sa le las acolo? Fiind singur, neprimind vizite, nestiind ce avea sa fie, le-am lasat pe masutza din sufragerie. Curiozitatea-I caracteristica a indemnat-o sa citeasca.
Pierdut, ofer un raspuns lipsit de sens, as putea spune.
“Da..”
Zambeste si ma saruta. Nu avea nevoie de explicatii.
Si atunci a fost a mea. I-am gustat fiecare centimetru patrat din trup. S-a lasat dusa de val, iar eu odata cu ei doi.
Prima noapte petrecuta in bratele ei; prima dimineata in care i-am sarutat ochii somnorosi.
Inca dormea. Ii priveam somnul linistit.
Stiam ca nu va dura.
Aveam dublul varstei ei plus cativa ani. Sufletul ei rebel, inca tanar si plin de viata, va pleca in cautarea unui suflet asemenea lui, asemenea ei. Stiam ca se va termina si cu toate astea nu mi-am putut pune frana pasiunii, transpunand-o rapid in iubire, un act necugetat avand in vedere anii ce ii purtam in spate.
Au trecut zilele, saptamanile... Nimeni nu stia de noi. Ne vedeam tot timpul pe ascuns. Pasionala, a fost a mea tot timpul.
Il iubea. Am stiut asta de la bun inceput. Nu mi-a ascuns nimic.
Speram totusi ca il va uita; speram sa ma iubeasca. Desi stiam ca se va termina. Ce prost eram. Toate se bateau cap in cap. Dar o iubeam, la dracu’! Nu aveam cum sa nu sper.
Nu m-a inselat. A fost a mea. Era langa mine; imi era.. tot.

Nu am vrut sa stie ca o iubesc. Nu imi doream sa o indepartez. Dar intr-o dimineata o priveam poate altfel decat de obicei. Sau poate atunci a observant ea o diferenta. Poate in dimineata aia, in momentul ala a simtit altceva. Poate m-a iubit pentru o secunda. Altfel, nu avea cum sa vada asta in ochii mei. Poate..
Se uita la mine intrebator; nu avea nevoie de cuvinte pentru a o intelege.
“Te iubesc!” – inconstient am spus-o.
Ramane muta in fata mea. Evit orice alt cuvant si o sarut.
“Eu..
Stiu! Nu iti cer nimic; asta simt.”
M-am ridicat de langa ea si am inceput sa merg in cercuri.
“Stiu ca nu ma iubesti. O sa pleci nu?”
Cu aceeasi sinceritate pe care intotdeauna am apreciat-o, mi-a raspuns usor.
“Da.. nu acum, nu stiu cand, dar voi pleca. Poate cand se va stinge pasiunea..
Poate cand va veti regasi..
Poate..”
Plangea. M-am simtit ingrozitor.
Ma apropii de ea, dar nu ma lasa sa zic nimic.
“Nu e vina ta. Stai linistit. De fapt, imi pare rau ca ma iubesti.
Dar.. dar de ce? Iubirea e .. cel mai frumos lucru.
Atunci cand e impartasita, da. Dar.. nu trebuia. Iubirea nu avea ce sa caute in locul pasiunii. Vei avea de suferit.
Sunt destul de maricel. Nu m-am putut controla. Asa a fost sa fie. Si stiam care va fi sfarsitul, inca de la inceput. Si cu toate astea am ajuns sa te iubesc. Nu te invinovati!”
O sarut si o strang tare in brate.
“Fii a mea!”
A fost a mea atunci si a continuat sa fie a mea pentru un timp. Mereu ma gandeam ca ziua urmatoare nu voi mai sti nimic de ea. Cu fiecare zi ma bucuram de zambetul, ochii, trupul si pasiunea ce ardea in ea, ca si cum ar fi fost ultima oara.
Dar niciodata nu imi ajungea.

Ianuarie 2009

Trecuse ceva timp. Mai mult decat ma asteptam.
“O sa plec!
Stiu.. stiu!” – ii raspund cu tristeste in glas.
“Nu acum.. dar o sa plec.. curand..” – continua dezamagita.
“Nu fi trista! Esti totul pentru mine; mi-ai oferit totul, m-ai facut sa ma bucur de lucruri pe care le credeam pierdute. M-ai readus la viata odata cu prima zapada; buzele-ti inghetate m-au trezit; tot atunci ai fost mea. Si inca te iubesc. Mai mult decat oricand. Si vreau sa fii fericita. Nu! Nu lasa privirea; nu e nimic de care sa iti fie rusine! In schimb, te rog un singur lucru.
Ce.. anume?
Iti respect decizia, dar atunci cand alegi sa pleci, inchide usa si pleaca, fara a mai privi inapoi. Tu pleaca, fii fericita, iar pe mine lasa-ma sa imi revin. Crezi ca vei putea face asta?
Da..
Atunci hai sa incheiem discutia si lasa-ma sa ma bucur de tine. Nu imi mai adu aminte. Stiu ce va fi. Revarsa-ti pasiunea asupra mea si cand decizi sa pleci, pleaca fara a avea remuscari. Trebuie sa rasplatesc cumva lunile petrecute alaturi de tine. Eu ma voi gandi la tine si te voi iubi. Si stiu ca iti va fi bine!”
Zambetul meu ii ofera incredere si ma strange in brate.

Ne-am pierdut apoi si in urmatoarele luni, in lucruri marunte, dar mari pentru noi. Imi place(a) sa cred ca ne-am iubit. Ne pierdeam in activitati ce ne ajutau sa ne bucuram unul de celalalt.
Totul era altfel cand eram cu ea. Era tot timpul vesela. O faceam fericita. Stiu ca atunci cand era singura, poate ii fugea gandul la el, la “ei”, dar cand era cu mine.. niciodata. De asta imi place(a) sa cred ca.. ne-am iubit.
Iubirea ce ne lega era doar o iluzie. Nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste. Timpul nu a ajutat-o sa imi raspunda.

Mai 2009

Dupa alte 4 luni, undeva spre sfarsitul lui mai, in 2009, s-a incheiat totul.
Poate pasiunea s-a stins, poate s-au regasit, sau poate nu a mai rezistat. Oricare a fost motivul, ea a plecat. Asa cum am rugat-o, nu s-a uitat inapoi.
Pur si simplu nu a mai venit ziua urmatoare. Atunci am stiut ca s-a terminat.
Speram sa nu o mai intalnesc, pentru ca inca o iubeam.

Septembrie 2009

Ne-am intalnit in aceeasi ipostaza. Eu, profesorul ei; ea studenta mea.
Ea, doar o figura cunoscuta printre alti zeci de studenti. Eu, doar unul dintre cei mai tari profesori.
Amintirile m-au napadit si primul curs din noul an scolar a fost un total esec.
La sfarsitul orei, a avut o oarecare retinere; a vrut sa ma intrebe ceva, dar si-a adus aminte de ce am rugat-o si.. s-a pierdut printre colegii ei.

Nu a mai venit la orele suplimentare pentru a pune intrebari. Nu prea mai dadea nici pe la curs.
Venea doar la examene, obtinand printre cele mai bune note din clasa, daca nu cele mai mari. Eram mandru de ea.
O mai zaream din cand in cand, in lift, cand mergea sa isi predea temele pentru cursul meu. Era intotdeana insotita. Probabil intentionat.
Inca o iubeam. Stia asta.

Decembrie 2009

Si acum, o privesc din acelasi loc. Isi scrie examenul final, fara a ridica privirea.
Peste trei ore, imi intinde foile si raspunde zambetului meu printr-un alt zambet. Dar bolboroseste un “sarbatori fericite!” aproape stins si pleaca.
Sper sa nu o mai intalnesc vreodata.
Inca o iubesc.

Viata e un biscuite.

Te ascunzi.
In spatele unui zambet, unui ras zgomotos; poate in spatele unor ochi senini ce ascund mai multe lacrimi decat crezi; poate in spatele unei personae vesele si prietenoase, dar care si-a schimbat total conceptia despre lume. Si lumea asta te include si pe tine…; dar doar atat. In conluzie, prima greseala.

Nu cred in povesti.
In povestile tale, nici eu nu as crede.
Nu cred in povestile tale. Eu nu inventez povesti. Sunt ceva mai realist.
Tu ai “imbracat” povestile mele in asa fel incat sa nu fie reale.
Ma faci sa rad.
Pentru ca habar nu ai despre ce vorbesti; ce pretentie sa am sa intelegi ce as spune eu?!
Poate pentru ca nu te exprimi cum trebuie.
Poate pentru ca las loc interpretarii. Sau poate pentru ca spun lucrurilor pe nume si exact asa cum sunt. Pentru ce intelege “exteriorul” nu mai sunt responsabila. Ba chiar ma amuza. Stii cum spune cantecul “sunt niste prosti.. ei nu stiu”. Nu continui pentru ca nu se mai adapteaza contextului.
Negi.
Da.
De ce?
Pentru ca nu e adevarat. Am fost transparenta. Nu ti-am ascuns nimic, niciodata.
Fii serioasa.
Sunt. Daca nu as fi serioasa, acum nu as sta de vorba cu tine.

Te-am blocat.
Da..
Nu ma astept sa ma intelegi; nu prea ai stiut sa o faci. Inca de la bun inceput, desi ai lasat (cu success) senzatia asta. Felicitari!
Repet, poate pentru ca..
Nu ma exprim cum trebuie. Stiu, stiu; te-ai gandit ca e din cauza faptului ca tu doar asculti sau mai bine zis, auzi? “A asculta” sau “a auzi” nu e echivalent cu “a intelege”. Deci, Fail!

Defectele nu ti le acoperi cu pretexte.
Nu te inteleg.
Stiu. Daca m-ai intelege acum ai fi langa mine si ai vorbi cu mine. M-ai asculta si m-ai intelege, pentru ca believe it or not, acum eu vorbesc cu tine. Dar o sa ma asculte el. Pentru ca stie. Si o sa ii vorbesc iarasi despre tine. Pentru ca stie si despre tine.. sau mai bine zis.. despre noi?!
Eh haide..
Unde?

Pe masura ce ai incercat sa ma apropii, m-ai indepartat de tine. Daca ceea ce vezi nu iti e de ajuns, inceteaza sa mai cauti in mine ceea ce oricum nu vei mai gasi. Am crezut ca.. de fapt.. am crezut intr-un..
Ce ai crezut?
Nimic.
Unde te duci?
Plec!

Eieieie, ai casa in panta?
Stii ca nu suport sa imi inchida cineva usa in nas?
Cineva e tare suparat, dar stii ca nu imi pasa?
Stii ca am crezut in tine?
Stii ca am facut acelasi lucru?
Minti!
Ok.
Deci accepti!
Nu, dar nu incerc sa te fac sa deschizi ochii. Imi pierd timpul.
Adica iti pierzi timpul cu mine.
In situatia de fata, DA!
Daca m-as intoarce la tine..
Ai face cale intoarsa.
Ai chef de mistouri?
Un pic.
Deci e adevarat!
Ce?
Tu si el..
Nu!
Si atunci..?
Doar nu crezi ca sunt o papusica!

Te-am blocat.
Da!
Mai ai ceva de spus?
Nu!
Atunci.. cred ca poti sa pleci!
Sah mat!
Nu uita sa inchizi usa!

Nu vreau sa pierd si mai multe decat am pierdut cand ai plecat… - spune prea incet, mult prea incet pentru a o auzi…
…muscandu-si buzele si inghitind in sec.
Il priveste indepartandu-se.

Dispare din campul ei vizual. Se imbraca repede si pleaca. Nu vede pe unde merge; in linistea tarzie a noptii ce incepe sa ii fac loc diminetii, isi aprinde o tigara.. prima oara dupa mult timp. Si-a promis ca va fi ultima oara si din nou a cazut. Se indreapta pe nesimtite catre locul atat de bine cunoscut. Singurul de altfel, dupa plecarea lui.

Bate usor la usa.
Ce faci? Hey, ce s-a intamplat? De ce plangi? Intra!

Nu vorbeste, nu spune nimic. El intelege si fara a mai pune vreo intrebare o ia in brate pentru prima oara. O cunoaste atat de bine, cel mai bine.. si stie ca doar de asta are nevoie; pentru asta a venit.
Soarele mijeste si se lupta cu norii.
O priveste cu atata caldura.. pentru ca tine la ea. Se simte neputincios.
Inghitindu-si suspinele, in caldura imbratisarii lui, stie ca acum e in siguranta.
Ii zambeste pentru a-l linisti si adoarme ca un copil.
Maine va musca din biscuite.

He has the powah!

Prieteni.

Desi era clar de ceva timp..

S (11/8/2009 3:09:38 AM): well….let’s make a deal
S (11/8/2009 3:09:47 AM): we’ll be there for eachother
S (11/8/2009 3:09:49 AM): deal?
C (11/8/2009 3:11:31 AM): deal!
C (11/8/2009 3:11:32 AM): 

.. cuvintele s-au simtit nevoite de a oficializa!
And this is NOT The End!

Am cel mai bun prieten de pe pamant!
And yes, he’s Romanian si are picioare in Canada! E misogin, but he loves me! :X
And he has the powah!!

Thank you >:D<

Strainul.

“Hai ca vorbim dupa curs, bine?
Da! Suna-ma!
Ok!
Oops! Scuuuzzzeee!” – in euforia-i caracteristica, il loveste din plin.
“Nu-i nimic!” – ii zambeste Strainul, care nu a putut rezista chipului colorat.
Clipocind din gene, zambeste timid si isi vede grabita de drum.

Canta, batzaie, flutura din maini, da volumul mai tare in casti.
Miscarea buzelor ce dansau pe ritmul melodiei pe care o asculta il atrage ca un magnet. Strainul se aseaza langa ea.
Indiferenta, zambeste si isi continua studiul, in acelasi ritm vesel.
O priveste suspicios, amuzat, speriat, captivat. Il amuza sa o vada “sarind de bucurie” cand invata. Il bucura ca e o fire vesela, mereu cu zambetul gingas pe buze.
Este linistit cand o vede fericita.
O analizeaza din cap pana in picioare. Ii place totul. Adora tot ce are legatura cu ea; habar nu are cine e, desi o stie de atata amar de vreme. Numai de cate ori s-au privit.. cu aroganta, nepasare, indiferenta.. ardoare.
Dar acum, il intriga faptul ca nici macar nu se uita la el.
Stie ca e privita. Se umfla in pene si cu o indiferenta accentuata isi vede de treaba.

O ora mai tarziu, imaginea ametitei din prima scena e transpusa intr-o noua ipostaza.
Se plictiseste.
“Aaahhh si cursul asta nu se mai termina!”
N-are stare. I-a pierit si ultima picatura de concentrare de care dispunea. Se intinde, casca, nepasandu-i de cei din jur. Nu o stie nimeni.. in afara de el si altii. [:D]
Se uita pe pereti, admira luminile din tavan, estimeaza inaltimea salii in care se afla, isi imagineaza lucruri, se amuza de proful aflat la.. cativa metri in fata ei, se gandeste ca mai bine s-ar fi asezat mai in spate. In asteptarea pauzei, se hotaraste sa manance. Nu ii e foame, dar n-are ce face.
El.. asa tare se distreaza.
Cine il cunoaste ar zice ca e ceva in neregula cu el. E vesel, zambeste mai mult decat de obicei.
Ei nu i se pare nimic ciudat.
Il priveste peste umar, cu coada ochiului, chicoteste si incearca sa ia notite.

Visatoare, incepe sa deseneze si sa scrie.
Strainul o citeste. Ii citeste mintea si e de ajuns pentru a-i cunoaste povestea.

Linistita isi face ghiozdanul. Va pleca la pauza. Nu mai are chef.
Il examineaza si dupa un timp, scoate un sticker din ghiozdan si incepe sa scrie.
Curios, priveste cum pasta mov lasa niste dare simetrice, rotunde si pline de finete pe suprafata galbena.
Proful tocmai anunta pauza, urmand a se reuni in 20 de minute.
“Pst!” – ii intinde stickerul galben.
Se imbraca, isi ia ghiozdanul si asteapta.
“Cum poti sa iti aflu numele fara sa te intreb cum te cheama?” - il priveste cu ochii sarind de bucurie.
Se uita la ea.. socat.
Era bucuros. Fericirea nu ii incapea pe chip, sangele ii clocotea in vene, balonul e gata sa faca.. “bum”. De parca cineva ar da nervos cu pumnii in perete, bataile inimii pot fi auzite de cea care il priveste linistita, multumita.. castigatoare.
Nu astepta vreun raspuns. Reactia lui era de ajuns. Cu acelasi zambet ironic, subtil si pervers, ascuns, dar fermecator, cu ochii jucausi si cu chipul senin il priveste pentru ultima oara, se intoarce si pleaca.
Din cand in cand se intoarce la 180 de grade si il priveste cum sta in acelasi loc, blocat, incapabil de a scoate macar vreun sunet.

Isi pune castile in urechi si cu zambetul tamp priveste lumea din jurul ei. Din bun simt, de placere, sau indiferent care ar fi motivul, primeste mii de zambete inapoi.
“Stai!” – cineva o bate pe umar.
Tresare!
Zambeste in continuare, asteptand, de data asta, ca cel din fata ei sa vorbeasca.
Ii spune simplu si sincer.
“Surprinsa ai fi sa afli ca te vreau.. de mult timp!” – ii spune cu o voce ce emana fericire, dar in acelasi timp, umbrita de tristete, ascunde multe.
Blocata pe moment, rade nervos.
Ceva nu e in regula.

Toata fericirea de mai devreme e doborata de privirea lui.
Citeste atat de multe in ochii lui. Parca l-ar cunoaste de o viata.
Vorbesc zile si ore in sir. Ii spune atat de multe. Cu aceeasi pasiune pentru cuvinte, ea absoarbe orice sunet nascut pe buzele lui.

Pe autobuz.. amandoi.
El rece, ea obosita. Tricoul lui albastru, preferatul ei o atrage si mai tare langa el. Isi lasa capul lenes si greu pe umarul lui. Cu greu smulge o imbratisare a lui. Totul a fost un fals. Daca era real, trandafirul ala ar fi acum la ea, gandul lui i-ar apartine ei, visurile amandurora, fericire nemascata pe chipul ei; lacrimile n-ar trada-o.
Aflati din nou fata in fata, pentru a mia oara, crede in el si ii pare rau ca a facut-o.
Realizeaza impulsivitatea cu care da frau liber cuvintelor; poate si pe el il dor cuvintele ei.
Se hotaraste sa si le ia inapoi. Spune ce simte, cu tristeste in glas.
Isi musca din buze pentru a nu plange. Lucruri care ii placeau acum o dor.
Ofteaza si il priveste invinsa.
“Imi pare rau doar ca poate fi ceva si nu vrei. Poate fi totul si imi dai drumul.
Nu trebuie sa imi dai drumul!
Dar ce? Sa cersesc ceva ce ar trebui sa imi dai singur, daca e adevarat tot ce mi-ai zis?”
O priveste tacut, ceea ce pe ea o enerveaza si o intriga la culme. Ia raspunsul lui ca pe ceva negativ. Vrea sa plece, dar ramane pe loc.
“Era de ajuns sa imi ceri si as fi fost a ta. Nu trebuia sa creezi miraj daca nu aveai de gand sa ramai!
Nu pot face nimic! Nu acum.
Nu ma poti iubi acum? Tu iti programezi sentimentele?” – rade nervos si tare, atragand putinile priviri ce le mai tin companie trecator. “Te rog!”
“Nu ai scuza! Nu ti-am cerut nimic din ce nu imi poti da. Ti-am cerut iubire, siguranta, afectiune, comunicare, o strangere de mana, un sarut, o imbratisare care ma protejeaza si o privire ce ma asigura ca totul va fi bine. De fapt.. ce vorbesc eu? Nu ti-am cerut nimic! Dar singur, ai promis ca mi le oferi.”
Stie ca are dreptate.
Daca ar fi fost real, acum nu ar fi pierdut-o. A lasat-o sa se piarda in imbulzeala de la metrou. Promisiunea ca o va tine de mana si nu ii va mai da drumul a fost o alta minciuna.
Ei, sufletul ii plange nervos, linistit; lacrimile umplu paharul prea repede. E timpul sa plece.
Il zareste! Se apropie.
“Nu te inteleg!” – si pleaca.

Chipul ce radia de fericire cu cateva zile in urma e acoperit de lacrimi. Asa cum se astepta, el a ramas in loc, preferand sa il ia pe “nu pot” in brate; “nu acum!”.
Nu stie cum se poate debarasa de lantul iubirii cand ea il simte si mai greu si o apasa mai rau ca niciodata. Ar scapa de el daca ar putea; atatea visuri, promisiuni, cuvinte..

Zilele trec toate la fel; din cand in cand mai primeste cate un semn, ce o da peste cap de fiecare data. Acelasi substrat: iubire, dar nu acum, nu atunci, nu acolo.
“Dar cand, unde?”
Nu stie nimic de el.
“Macar traieste!” – isi spune ironic, invaluita in betia de fum a jointului realizat cu mare dibacie. Toti o fac; au invatat-o si pe ea. Ce au mai ras atunci.. prima oara. Zambeste in amintirea clipelor trecute, atat de frumoase.
Zambeste si acum. E in lumea ei; totul e (mai) frumos.
Maine? Se va mai trezi maine?

Zilele o chinuie, lumina o deranjeaza, diminetile anterioare pline de soarele lui sunt acum reci si fade, iar noptile nu o mai ajuta sa zambeasca cand isi vede visul cu ochii.
Somnul nu o ajuta sa uite.
Betiile saptamanilor trecute au inrautatit lucrurile. Nici macar fumul nu o mai ajuta. Nici el, nici celalalt. Nici luminile ce s-au lasat asupra ei in seara aia. Nici zecile de persoane la fel ca ea la momentul ala.

Inca isi sterge lacrimile.
In dimineata urmatoare, isi ia ghiozdanul si pleaca in aceeasi zi de luni ca marti, miercuri si restul saptamanii. Doar ca intr-o alta directie. Ai putea sa juri ca pleaca la scoala. Dar departe de ea gandul asta. Si departe de ea.. va fi tot. Surprinsa va fi sa afle ca se afla amandoi in aceeasi directie.
Obosita, asteapta la coada, ca de obicei cu muzica ce ii suna in urechi mai tare si mai enervant ca oricand. Dar suporta.
Nici macar nu aude vocea ce o roaga sa se apropie pentru a-i verifica pasaportul.
“Next, please!”
Dezmeticita, inainteaza. Nu priveste inapoi.
Isi cauta locul, isi aseaza ghiozdanul si priveste pe geamul mic. E asa senin..
Adoarme. Prima oara dupa ceva timp. Nu simte nimic. Doarme pe tot timpul calatoriei. Nu i s-a mai intamplat asta. Cand se trezeste, este deja in alta parte; alte priviri, unele cunoscute, altele mai putin cunoscute.
Loc vechi si nou ce ascunde amintiri atat de vechi, persoane de demult, acum noi, slefuite, schimbate, de nerecunoscut; ganduri si visuri imbacsite de praf, zambete intiparite pe asfaltul trecut de vreme.
Se plimba in nestire timp de cateva ore bune; o linisteste nespus; din cand in cand mai saluta pe cate cineva, fara a avea insa vreo intentie de a se opri la palavrageala.
La trecerea de pietoni, obisnuita sa aiba prioritate fara a fi nevoita sa se uite in stanga si in dreapta, e claxonata de un sofer prea nervos de neatentia ei (justificabila, gandeste ea) prea grabit si prea putin educat in trafic. Se opreste linistita. I se face semn sa treaca, urmatoarea masina oprind.

Daca ar fi putut atunci s-ar fi dat jos din masina.
Ea nu se uita; zambeste ironic, priveste inainte cu ochii aroganti si impunatori; sigura pe ea isi continua drumul.
Se intalneste cu aceleasi zambete, aceiasi ochi, aceleasi voci, persoane, suflete, caractere, culori: toate vechi si noi.
“O secunda!”
Face cativa pasi.
“Alo?
Alo?!?” – repeta linistita.
“Vreau sa te vad!” – ii spune vocea de la celalalt capat al firului.
“Daca imi spui cine esti, poate iti spun si eu daca vreau sau nu. Sa te vad, desigur!
Nu fi ironica!
Nu sunt!
Vrei sa ne vedem?
NU!
Parca nu stiai cine sunt.. cum de stii ca nu vrei sa ma vezi?
Vocea ta imi e de ajuns.
Stiu ca esti acasa. Vreau sa te vad.
Nu am spus ca nu sunt acasa. Am spus ca nu vreau sa ne vedem.
Eu te-am vazut deja..
Stiu!
Dar..
Dar.. ce? Daca nu vreau sa te vad, nu inseamna ca nu te-am vazut.
De ce..
Pentru ca m-ai lasat sa plec. Departe de tine, de noi, de tot. Mi-e bine; am trecut peste orice moment, desi aveam nevoie sa fii langa mine. Am invatat sa fiu fericita, sa zambesc, sa traiesc fara tine. Nu trebuia sa te intorci! Zambesc! Fa si tu la fel! Nu trebuie sa te intorci, repet, nu ai ce sa mai faci aici! Iubirea ta a plecat si ea, pe cat de repede a venit.”

Tonul marcheaza incheierea convorbirii fara a-si spune macar la revedere.
“Sunteti in reteaua..”
Nervos arunca telefonul.
Se ridica si pleaca. Instinctiv o gaseste. O apuca de brat.
Linistita il priveste.
“N-ai niciun drept.
Ba da. Merit totul.
Eh pe dracu’! Pentru ce lupta daca iubirea s-a incheiat? Da-mi drumul ca ma doare!” – ii zambeste agresiv.
“Nu s-a incheiat nimic! Te iubesc!
Dar cine a zis ceva de sentimentele tale? Pentru ce sa mai lupti, daca eu nu mai simt.. nimic?” – il priveste cu ochii reci, de neclintit.
Anesteziat, ii da drumul la brat.
El ramane mut pe loc, ea pleaca.

Orgoliul calcat prea mult in picioare a indemnat-o sa dea ascultare ratiunii.
Nu o sa mai creada in(tr-un) Strain.

Momentan se minte.. se minte pana se va crede, pana cand minciuna ei va deveni adevarul lor.

16. Nonsens in noiembrie.

“Am crezut ca esti o raza de soare si m-am ars foarte tare!”
“Stii?
Nu imi pare rau pentru ce a fost.
Nu regret ce ai fost si ce am fost.. ce esti.
Nu ma arunc in bratele altcuiva si nu ma inchid in sufletul celuilalt.
Nu regret momentele ce acum sunt trecute... de ceva timp.
Nu imi pare rau ca am crezut in tine.”

Zambetul cald se reflecta in ochii tristi, atintiti la ploaia ce bate in geam si ce atat o deprima. Strange din dinti si isi musca buzele, lasand lacrimile in standby, soptindu-le ca nu e momentul sa isi faca aparitia. Stapana pe situatie, reuseste sa le controleze.
Fara a-si intoarce privirea…

“Regret ce nu mai suntem.
Regret momentele ce ar trebui sa fie prezente si nu sunt.
Imi pare rau ca am crezut intr-o vara in doi.
Imi pare rau ca nu te-am ascultat cand mi-ai zis sa fiu mai rationala, sa revin cu picioarele pe pamant si sa visez mai putin. Stiai tu de ce o spuneai.
Imi pare rau de viata ce le-ai luat-o visurilor mele.
Imi pare rau ca stai pe loc si ma privesti fara sa faci nimic, desi poti face atat de multe.
Imi pare rau ca taci, sau vorbesti doar ca sa pui intrebari, fara a fi capabil de a lua o simpla decizie.
Regret ca nu stii ce vrei.
Regret ca ma vrei, dar nu faci nimic in sensul asta.“

Fara a fi surprinsa, il priveste cu parere de rau, vazand cat e de naiv.

“Cum sa te urasc daca esti sufletul ce atat de mult il iubesc?
Nu te uita cu ochii astia mari. Ai uitat ca te pot citi?
Dar totusi.. mi-as dori sa te doara piciorul cu care mi-ai strivit visurile fara niciun pic de mila; sa-ti patrunda trupul, vantul cu care le-ai lasat sa plece, sa il simti pana in maduva oaselor.. sa te doara; sa iti fie frig in raceala cu care m-ai tratat, constient sau inconstient.
Imi doresc sa te ajunga gandurile mele.
Vreau sa regreti ca ma lasi sa plec.
Nu ma doare. Chiar de ma doare, nu ma doare pentru ca nu vreau. Intelegi?
Nu ai cum sa ma ranesti. Cineva a facut-o inaintea ta.”

El inca pune intrebari.
Ea rade nervos si ii raspunde la fel de nervos.

“Tot tu, de multe ori.
El? Da.. de multe ori.”

Se aseaza la geam, unde atat de mult ii place sa stea.. privirea ii tradeaza cateva lacrimi. Trage aer in piept si se intoarce catre el, mai puternica parca, dar cu aceeasi speranta arzand in ea. I-ar sari de gat si l-ar saruta pana s-ar pierde in bratele ei, fiind incapabil de a mai spune “nu” iubirii ei.
Il vede in acelasi loc.. nemiscat. Fara a fi intrebata, raspunde.

“Nu sunt ranita. Chiar de ma indepartez de tine cu aripile frante.. acum ele nu ma mai dor. Nu mai sunt grele de atatea sperante, visuri si dorinte. “

“Buna intrebare! Dezamagita… da!
Mi-ai spus ca ma iubesti cum n-o sa mai intalnesc! Iubirea ta imi apartine!”

“Iti zambesc pentru ca mereu mi-a placut sa fac asta. Imi adori zambetul. Imi place sa te mangai cu privirea calda, ce emana iubirea pe care nu o mai vrei. Iti place si vezi in mine ce ai cautat multa vreme. Pe cat de greu ai gasit, pe atat de usor ii dai drumul.”

“Da, asa e! Sunt libera!
Plec! Si iau cu mine sufletul tau, gandurile tale, sentimentele tale ce vorbesc despre mine, vorbele-ti ce simt despre mine.
Te vei chinui pana le vei recupera.
De fapt, nu le vei recupera. In schimb te vei stinge, aflat mereu in cautarea lor, ajungandu-le din urma, neputand sa le atingi.”

“Nu! Nu fac asta pentru ca te urasc!
Nu vreau sa fii ranit, vreau sa fii bine; nu vreau sa suferi pentru ca stiu cat e de urat. Uita-te la mine!”

Rade fortat.
El o priveste cum se indeparteaza, lasand durere in urma ei.

“Le iau cu mine, pentru ca stiu ca sunt in siguranta.
Eu nu le voi rani; le voi proteja… ca pe un ghiocel proaspat rasarit.”

Si pleaca..

15. Lacrimi Noi.

October 17, 2009

A uitat de visul de acum doua seri; a uitat de dorinta ce ii aprindea ochii, a uitat de speranta ce ii hranea sufletul; a uitat chiar si durerea ce ii ranea trupul inimii, lasand urme sangerande.
A uitat cine e, a uitat de ea..
Isi lasa pleoapele lenese sa dea stingerea; ochii obositi sunt in voia lor.
Cortina se lasa.
Urmeaza lumina ce ii aparu in fata. Chipul ala.. il cunoaste.
Aceeasi voce muta o cheama.
Pasiunea e din ce in ce mai mare, din ce in ce.. mai puternica.
Se apropie si il atinge cu sfiala.
Ii cuprinde capul in maini si o saruta.
Il simte din toti rarunchii. Acum stie ca l-a dorit mai mult decat orice.
Acum intelege fericirea ce nu si-a explicat-o si dorinta din priviri.
Stie cine e, ce vrea, ce simte.. cine sunt Ei si ce reprezinta Noi.
Intelege viata data uitarii in dimineata aia. Instrainarea ei de propria-i persoana are acum o logica.
Doar langa El exista.
Lipsita de sens, a gasit indrumare la el. Lipsita de sentimente, a simtit cu el.
Fara speranta, s-a refugiat in bratele lui.
Cu sufletu-i bolnav, cu trupul plin de rani, a plecat in cautare de ajutor.
Ii gusta trupul si o opreste la El. O cuprinde cu palmele si o ascunde in suflet. O inchide si arunca cheia.
Acum e a lui.
El i-a vindecat corpul fragil; i-a sarutat ochii si a readus-o la viata.
Nu si-au spus cuvinte mari.
Felul in care o priveste, pasiunea cu care il saruta, dorinta cu care se tin stransi in brate, egoismul cu care nu isi dau drumul mainilor, dragostea in care se cufunda si asternturile in care se pierd pentru eternitate inseamna mai mult decat orice cuvant capabil poate, doar sa iti zgarie auzul.

November 4, 2009

Priveste in jurul ei.
“Domnule doctor! Domnule doctor! S-a trezit!”
Lumea forfoteste in jurul ei. Priveste asternturile albe, acele, apartele din jurul ei, lumea..
Isi priveste mainile.
Se uita speriata. In jurul ei .. toti sunt fericiti.
“Maria! Maria!
Daca eu sunt Maria.. voi.. cine ..?” – nu apuca sa termine intrebarea.
Zambetele ce o inconjoara devin grave. Si o sperie.
“Cum? Eu sunt..” – vocea e intrerupta de chipul ei ce ofera un raspuns destul de clar. Nu stie cine sunt; nici ea, nici el, nici ceilalti.
“Ai avut un accident. E ceva temporar. Esti inca socata..; esti..
Sunt nimeni! Nu stiu cine sunt si ce fac aici.. dar stiu cine suntem!” – raspunde cu raceala.. Maria?
Cuvintele de neinteles ii socheaza pe toti.
La indemnul doctorului, toti ies din camera de spital.
Ii administreaza un calmant. Iese si el.

November 7, 2009

A spus ca o va saruta, o va lua de mana si nu ii va mai da drumul.
Chipul de copil priveste trist.
“Iti aduci aminte?”
Isi ascunde ochii in spatele lacrimilor linistite. Se bucura de perdeaua croita special pentru ea.
Nu intelege ce se intampla.
Singurul refugiu il gaseste in bratele lui.
Dar..
“Daca eu sunt aici.. tu unde esti? Unde?...
Unde?” – repeta obsesiv aceeasi intrebare.

1:13 AM

Inchide ochii.
Acum sunt din nou.. Noi!

14. Aglomeratie.

Trec pe langa.
Lacrimile.
Visul de noaptea trecuta.
Ziua de maine.
Speranta de ieri.
Zambetul orei 8, de azi de dimineata.
Visul zilei de azi.
Zgomotul alarmei de incendiu.
Speranta de azi.
Urletele celui ce nu ii lasa sa intre in Vari Hall.
Aiureala din timpul zilei.
Tipul cu ochelari ce a rugat-o sa ii aiba grija de lucruri.
Ploaia rece de dupa amiaza.
Tipul pe care l-a lovit aseara, din plin, in neatentia-i specifica.
Scuzele de rigoare.
Nepasarea.
Discutia cu Tudor.
Poza din autobuz.
Domnul ce i-a facut loc in celalalt autobuz care era packed.
Glumele cu Radu.
Timpul.
Nap-ul de 10 minute, din autobuz.
Examenul de maine.
Weekend-ul.
Orele de cand are melodia asta pe repeat.
Cuvintele.
Odata cu alarma de la telefon, visul de acum.
Odata cu El, Noi.

Pierde.
Ziua de maine.
O noua speranta.
Visul zilei de azi.
Orele de cand are melodia aia pe repeat.
Cuvintele.
Timpul.
Odata cu alarma, noaptea trecuta.
Odata cu El, pe Noi.

Regaseste.
Alte lacrimi.
Un alt vis.
O alta speranta.
Un alt zambet.
O alta alarma de incendiu, falsa ca intotdeauna.
Strigatele impunatoare, cica. (FRAIERILOR!)
Aiureala omniprezenta.
Ploaia rece.
Tipul accidentat aseara (doar au cursuri impreuna de luni pana vineri).
Nepasarea.
Discutii cu Tudor si glume cu Radu.
Un nap si un examen.
Un nou weekend.
O alta noapte.
Alte cuvinte.
Sentimentele!
Odata cu El, pe Noi.

13. Despre fericire.

Era timpul sa creasca, sa priveasca lucrurile prin ochii unui om matur nu doar prin sufletul unui copil vulnerbail si ranit la fiecare pas gresit, al ei sau nu..
Si? Nu i-a pasat. Ura sa i se spuna sa creasca.
Prefera sa creada in lumea ei, in care nimic rau nu se poate intampla, desi atunci cand “cadea” se julea mai tare decat atunci cand aluneca pe gheata in fata blocului; chiar mai tare decat atunci cand a intrat cu bicicleta in camionul ala sau cand a trantit-o colega ei in clasa a 4-a si s-a julit la genunchi. Si a plans. O durea.
Pana cand.. a primit prima lovitura pe care, copil fiind, a suportat-o greu si si-a revenit la fel de greu. Au urmat a doua.. si a treia...
Pana cand.. a spus STOP!
Oamenii o dezgusta, prietenii nu exista, e mai antisociala ca niciodata, dar imprastie incredere. Superficiali sau nu.. ei ii sunt prieteni.
Asa ii numeste. Nu ii considera.
Ii spui tot, ai incredere in ea, dar nu da doi bani pe tine. Nu te dezamageste, poti sa ai incredere in ea, pastreaza ce ii spui ca pe cel mai mare secret, te asculta cu cea mai mare atentie, incercand chiar sa te ajute, desi nu crede nimic din ceea ce ii spui. Nu da doi bani nici pe tine, nici pe ce ii spui, pentru simplul fapt ca nu are incredere in tine.

Saturday, October 31, 2009

Azi dimineata am trecut pe la ea. Aveam nevoie de ajutor. Si cine altcineva sa ma ajute la mate, daca nu ea?
Ajunsa in fata casei, ma opresc. Frunzele erau atat de frumoase si.. atat de multe. Mult prea multe.
De altfel, in jurul casei ei toate curtile erau “curate”. E toamna, frunzele continua sa cada, dar nicaieri nu erau mai multe ca acolo. Se pare ca a trecut ceva timp. Un lucru stiu si anume ca uraste toamna. Suprinsa sunt sa aflu ca uraste toamna, dar ii place sa calce pe culorile ei. Doar profita de fosnetul ce o linisteste. Si totusi nu o inteleg.
Cand paseste evita rosul ala aprins; e prea frumos si vesel. Il vrea intact.
In schimb, va calca oricand, cu incredere, pe ceea ce e vested si maro.
Pe moment ma fulgera gandul sa ma intorc acasa. Poate nu am picat intr-un moment tocmai bun, desi vorbisem cu ea.

Inainte de a face vreun gest, vad usa deschizandu-se. Din spatele ei, acelasi chip luminos si vesel isi face aparitia. Nu suprinsa am fost cand am vazut-o zambindu-mi mai intens ca niciodata. Mereu zambeste.

Si totusi.. zambetul ala..

Ma priveste si imi spune usor:
“Intra! Abia m-am trezit si am facut niste cafea. Vrei?”
Nu zic nimic. O privesc prietenos cum am privit-o intotdeauna - socata as putea spune - de cuvintele prietenoase pe care nu le prea ofera de obicei. Sau cel putin de cand o cunosc eu..
O privesc cum soarbe insetata din tigara de dimineata, cerandu-mi putin ragaz pentru a se trezi inainte de a-mi explica ce nu stiu.

Vorbindu-i despre mine, asa cum obisnuiam, fara sa ma intrebe nimic, ma asculta cu aceeasi ardoare, ca intotdeauna completata de aceeasi neincredere. Insa in ochii ei.. lumina ce licarea cu o jumatate de ora in urma inca persista. De fapt era din ce in ce mai intensa, curata; te orbea.
Eram fericita, ii povesteam cu veselie ceea ce se intampla.. si m-am gandit ca .. o doare totusi sa auda vorbindu-se despre fericire. Daca nu vorbeste despre ea, cu nimeni.. poate e ceva ce a ranit-o si a durut-o.. sau inca o doare. Cate nu o ascunde zambetul si ochii ei mari, intotdeauna veseli.

Odata cu gandurile ma opresc din povestit. Nu ma intreaba nimic; nu a facut-o niciodata.
Incep sa vorbesc cand vreau, ma opresc cand vreau. Nu intreaba, nu cere detalii, nu e curioasa. Accepta atat cat ii spui, incercand sa iti ofere sfaturi din ceea ce ii spui. Daca simte ca stie prea putine, tace.

Mereu m-am intrebat ce ascunde.

Dupa un timp in care eu nu spuneam nimic, iar ea.. ca de obicei tacea, imi iau inima in dinti si o intreb ce se intampla, lucru pe care nu l-am mai facut de cand am cunoscut-o, cand mi-a zis clar si raspicat sa nu o mai intreb vreodata pentru ca nu e treaba mea si nu imi va spune nimic.
Realizez ca nu trebuia sa o intreb. Ce o fi fost in mintea mea?
Mi-era teama de raspuns. Ma asteptam la o reactie agresiva; asteptam sa imi arunce aceleasi sageti pe care le-a indreptat spre mine prima oara. Asteptam impulsivitate, nepasare, raspunsuri scurte si schimbare de atitudine.

Dar ca de obicei.. nu inceteaza in a ma suprinde.
Mi-a zambit, de data asta ironic. Rade.
Ma sperie.
Apoi, cu un zambet sincer si cald, cu ochii mari si frumosi se uita la mine:
“Nu vorbi despre ceva despre care nu stii absolut... nimic.”
Accentul cade cu subtilitate apasata pe absolut.
Imi zambeste, din nou cu aceeasi caldura.
Socata, o privesc pret de cateva secunde.
E linistita. Cu aceeasi eleganta continua sa se piarda in cercurile de fum pe care le croieste ca pe un scut. Zambeste pierduta privind pe geam. Nu astepta niciun raspuns.
Stia ca m-a blocat.
1-0.

Asta m-a durut. Ma ridic si ma indrept spre usa, hotarata sa plec.
Linistita si nepasatoare, deloc surprinsa, se bucura de ultima gura de cafea. Nu a avut nicio reactie. In schimb ma urmarea atent si analiza fiecare gest al meu. Ajunsa la usa ma intorc si ii spun raspicat:
“De parca tu stii ceva!” – constientizez prea tarziu ca am zis ceva ce nu trebuia spus. Ma gandeam ca invart si mai tare cutitul in rana.
La dracu’! M-am lasat condusa de impuls.

Se stramba un pic, pesemne ca am vorbit prea tare. In momentul acela se ridica de pe scaun.
De data asta ma asteptam la ce e mai urat. O vad in schimb, venind la mine la fel de linistita. Observ atunci ca era inca in pijamale, in cele rosii, preferatele ei. Parul ciufulit ii dadea un aer copilaros. Se freaca la ochi si casca.. de parca s-ar fi plictisit.
Ma priveste cu mila, dorindu-si CLAR sa inteleg asta din privirea ei, lucru ce imi intarata si mai tare nervii.
Imi raspunde simplu:
“Asa e. Nu stiu nimic despre ea.”
Zambesc cu satisfactie.
1-1.
Ma intorc. Deshid usa sa ies.
“O simt. Nu-mi trebuie alte cunostinte.”
Ma opresc. Aflata in aceeasi situatie de “sah mat” de mai devreme, imi anulez punctul si plec fara a ma mai uita inapoi.

Toata ziua m-am gandit la ce mi-a spus. Ca de obicei, nu mi-a spus prea multe nici azi dimineata.
Prea putine de altfel. Trei fraze nu sunt suficiente pentru a purta o discutie.
Insa..
Cuvintele ei mi-au ramas bine intiparite in minte.
Mi-a taiat orice urma de elan, m-a facut sa ma indoiesc de fericirea mea si sa cred de fapt in superficialitatea care, acum sunt convinsa ca ma caracterizeaza.
Ce simt eu.. e orice, dar nu fericire. Poate doar o stare de bine.

In schimb Ea...
Acum ii inteleg privirea, ochii veseli, lumina permanent prezenta, buzele care sunt gata oricand sa izbucneasca o furtuna de zambete.
Acum inteleg .. tot. Si-a dezgolit sufletul intr-o singura propozitie.
Totusi e atat de complexa..
Am inteles de ce nu vorbeste niciodata despre fericire.
Nu stie. Nu o intelege.

O simte.. si o emana prin orice privire si zambet; prin vocea-i vesela si ochii jucausi, prin mimica si gesturi...
.. prin El..

12. Durere.

October 22, 2009

De cand a plecat in dimineata aia, e totul la fel.
Se uita la pozele cu el, pentru ca la sfarsit sa le ia de la capat. Si nu o data; de zeci de ori.
Il vede zambind si asta o linisteste. Ii vede privirea, o recunoaste. O adora!
Atat de calda si sincera. Se potriveste cu vocea.
Desi..
Nu il atinge, nu il vede. Il simte. In rest totul e in mintea ei, in sufletul ei.
De el nu stie.
Cauta motive?
Ii face semn gandului sa plece.
Ii e teama ca va fi ranita. Ii face din nou semn sa plece. Macar de l-ar primi pe el in schimbul gandului.
E cel ce nu poate fi langa ea.
I-ar oferi totul daca i-ar cere.
L-ar iubi mai mult decat il iubeste deja.. doar daca i-ar cere asta.
I-ar canta iubirea.
Isi doreste sa o asculte?
O doare..

Opreste melodia ce ii aduce aminte de el.
E atat de rea.. rea!
Iese afara in speranta ca ploaia rece i-l va sterge din minte.
Dar sufletul?
Merge fara graba pe strada ce luceste in bataia luminii si isi zareste chipul trist in asfaltul ca oglinda.
Se simte urmarita. Se uita in jurul ei in cautarea unui loc unde sa nu fie gasita.
Se uita speriata, fara a avea puterea de a se intoarce.
Inchide ochii si il vede.
Tresare.
Ridica privirea in speranta ca le va vedea.
Dar el nu mai e aici sa numere.
A plecat. Si acum e innorat.
Ii simte atingerea. E neputincioasa.
In fata distantei, in fata timpului.. se simte fara putere.
In fata lui?
Mica, incapabila de a oferi ceea ce primeste, ceea ce a dorit si a cerut cu atata ardoare.
Cersetoare.
Isi doreste, aspira, cere, dar nu ofera nimic in schimb.
Egoista?

E tarziu si inca rataceste pe strazile ce ii par asa lipsite de vlaga. Ofteaza.
De ar fi aici..!?
Ii simte atingerea. De data asta, palpabila, reala, dar la fel de plapanda si sensibila ca in prima noapte; pentru a nu o rani in raceala stropilor de ploaie ce ii strapung trupul.
Langa chipul ei vede acum chipul lui.
Acum il poate atinge.
Se poate bucura de zambetul lui.
Stia ca va ca va veni inapoi.
Il ia de mana si pleaca impreuna.
Se lasa din nou condusa de el.
Stie drumul.
Acelasi loc al lor, aceeasi imagine a iubirii impartasite parca niciodata suficient de mult.
Aceeasi privire trista in zori.
El ce simte?
Aceeasi poveste de dragoste pe fundalul melodiei lor.
O scriu impreuna tinandu-se de mana; lacomi si egoisti. Nu ii da drumul, de teama sa nu o piarda.
Cantecul e transpus in sunetele mute pe care numai ei le pot intelege, in valtoarea sentimentelor.

Il priveste cu sete.
O doreste cu pasiune.
Se iubesc cu lacomie.
Ard in dorinta.
Se invaluie in propriul lor mister pentru a se proteja.
Se iubesc in spatele perdelei croite de el in prima noapte.
Sunt singuri in ganduri si simtiri ce persista, atingeri ce se imprastie o data cu rasaritul, dar ce se regasesc la apus, dorinte ramase neimplinite, sperantele unei dati viitoare, visul primei dimineti impreuna.

Desi mai tarzie de data asta, dimineata si-a adus aminte si i l-a furat.
Odata cu el, i-a luat visul.
A plecat inainte sa-i spuna ce simte cand o priveste.
De parca nu ar sti..
La fel de egoista, il doreste. Nu vrea sa il imparta cu nimeni.
Nu cu ea!
Nu cu o ea!
A plecat inainte sa isi deschida sufletul in fata lui.
Nu vrea sa joace rolul fetei ranite.
Nu vrea sa fie fara el!
Nu vrea sa respire fara el.
Dar el?

Lacrimile ei il chinuie.
Lipsa lui o raneste.
Ochii ce ii cereau un alt moment il urmaresc fara a-si gasi linistea.
Visul de noaptea trecuta il intareste.
Caldura in care s-au amestecat le ofera incredere.
Zambetul ei sincer il bucura.

October 23, 2009

Acum doare.. zambetul lui o doare, lipsa lui ii ofera doar incertitudini.
Promisiunile.. frustare.
Dorinta si visul de noaptea trecuta .. tristete.
Cuvintele frumoase.. amagire.
Azi s-a ranit cu visul despre ei.

October 24, 2009

Ea?
Stiu ca il asteapta.
El?
Nu stiu..

11. Distanta.

October, 2009

Nu poate sa o vada. Nu se pot vedea.
E bine?
Doar niste poze ii zambesc zi de zi. Simte liniste. Are parte de caldura pe care si-a dorit-o intotdeauna, dar pe care amandoi au negat-o.. mult timp.
Inca?
Zambeste pierduta. Simte fericire.
El nu ar putea sa o minta vreodata.
Sau..?
Gelozie nefondata, egoism nejustificat, iubire neexplicata si lucruri fara sens. Toate se invart in jurul ei.
In jurul lui?
A facut o pasiune pentru misterul si farmecul ce o urmareste de atata timp. A tachinat-o, a privit-o mult timp cu un aer de superioritate. Ea la fel. L-a sfidat; era nepasatoare. Pana si ea credea asta.
El?
A facut-o sa se indoiasca de ceea ce credea. Acum.
Niciunul nu a vrut, niciunul nu a aratat ca vrea.

O priveste in intunericul noptii. Ochii mari ce absorb informatii il atrag ca un magnet.
Ii saruta pleoapele ce tremura sub atingerea lui calda.
E atat de frumoasa!
Mana lui simte uimirea chipului angelic pe care nopti la rand l-a dorit aproape.
O simte. ATAT! Doar atat..
O adora!
Il priveste speriata cum ii deseneaza conturul trupului dezbracat de simtiri.
O simte tremurand sub atingerea plapanda, aproape inexistenta... de parca ar rani-o.
Se aproprie si o saruta pe obrazul stang.
Inchide ochii si se lasa invaluita. Se lasa condusa de el.
Stie ca nu va dura pentru totdeauna.
Simte si traieste momentul.
Dimineata i-l va fura.. din nou. Incearca sa transforme momentul in eternitate.
Poate. Nimic nu e imposibil.
Pentru moment.. poate.

Se pierde in bratele lui si se privesc fara a-si spune ceva. Doar au facut-o mereu. Comunicarea era intruchipata de limbajul schimbului de priviri.
Este?
Ei nu se aud. Nu ii cunoastea vocea transpusa in sunete.
Si-o doreste.
El?
O strange tare in brate. E fericit.
Ii vede ochii stralucind in lumina slaba a noptii ce ii ascunde.
Lacrimi?
Nu asteapta un raspuns. Ei nu vorbesc. Degeaba o fac.
Nu spune nimic. Nu ar auzi-o.
Intelege raspunsul din privirea ei. O strange si mai tare in brate.
Vrea sa o stie bine, fericita.
Vrea sa se invarta in jurul ei, sa-si ghideze zambetul dupa fericirea ei, tristetea dupa lacrimile ei.
Sa simta de parca ar fi doar unul.
Se trage inapoi. E speriata. Si el simte asta.
O cheama mai aproape.
Ii numara stelele zambind si aratand cu degetul catre fiecare, sarutand-o in ritmul numaratorii. Incet, plin de dorinta si cu o pasiune ce-l arde. Pe fiecare zi mai mult.
Raspunde cu aceeasi pasiune.
Asemenea unor artisti.
Cu fiecare stea peste care trece ii fura cate un zambet. Si nu e nimic care sa il bucure mai mult decat zambetul ei si fericirea lor.

O priveste cum e cufundata intr-un somn linistit.
A trecut ceva timp. Zambeste chipului pe care il priveste cu atata sete.
O saruta usor si ea tresare, cuibarindu-se si mai tare in bratele lui.
Liniste.
E inca langa ea.

Pentru cat timp?
Nu se framanta pentru ce va fi. Asa a invatat-o.

Deschide ochii si il vede indepartandu-se fara nicio putere de a sta in loc. Se privesc nepuntinciosi.
Durerea lacrimilor ei il asurzeste.
Il doare.
Adora sa o vada zambind. Dar..
Acum tot ce ii mai leaga sunt sentimentele.. gandurile.
Si drumul inapoi.
Exista?
Stie ca se va intoarce la ea. Cunoaste drumul, desi nu l-a parcurs vreodata... fizic.
Mereu l-a stiut.
Acum doar gandurile ii aduc mai aproape.
Din ganduri se fac, se simt si se spun multe..

Cu gandul.. mereu se duce la ea.
Ea?

10. Back to life.

October, 2009

She’s up in her bed, looking at the yellowish top. Tears step into this picture of a cold night. Tears of fire, tears of hope. Tears that are yelling in the silence of the night.
She’s doing nothing.
She’s looking at the building behind her house through the mirror in which she loses all of her senses.

She closes her eyes, realizing the time is now. The smile is now on her face. She’s an artist. She’s what she’s always dreamed to be, but by now she lived her dream in front of her mirror with the headphones on, with a make-up microphone and with her imagination as the people clapping their hands listening to her.

A big stage and thousands of people.
The lights on her and the entire world for her. All of them are waiting for her appearance.
She’s there now, looking from behind the curtains. The happiness is felt in the air and everything surrounding her lies on this feeling which has no words to be described.
She is not nervous.
She is doing something that she feels she’s been doing forever. Actually, it’s the first time.
The first time for her being in front of them and the first time for them looking at her and listening to her.

She is living her dream now.
She is now singing, enjoying the admiration and their pretty smiles.
Now she can fly, like a butterfly she has always been.
Now she can smile. And she has such a beautiful smile!! And a pretty face. She looks like an angel. She is one of them!

“Hey! Good morning!!”
She wakes up and smiles; an old smile. It’s been a while.
“Oh, it seems someone is happy today?! Is there a special reason?
Oh.. just a dream I had. It was..” – she says nothing but she passes by.

15 minutes later she goes outside. The sun is shining.. the sky is blue.
She’s calm.
She looks at the sun and laughs at Him.
There was something which brought the sun back to her life.
She’s happy.

9. Untitled.

Saturday, October 16, 2009

1:00 AM

Ca un copil, incapabil sa faca vreun gest, ce plange pentru ca il doare ceva; doar gangureste, in cautare de adapost, siguranta, iubire.. protectie; asta cauta ea disperata.
Cauta sa se refugieze intr-un: “Nu, nu e adevarat!”, dar stie ca cere prea mult.
Nici sa planga nu mai poate. A incercat sa se abtina prea mult. Le-a strans pe toate intr-un colt de suflet, asteptand sa izbucneasca.
Stie ca perna le va aduna din nou.. lacrima cu lacrima, ca pe ceva de nepretuit.
Cauta ajutor; cauta raspunsuri pe care, considera ca le merita.
Se simte tradata si in acelasi timp murdara.
Priveste calm.. in gol.
Cred ca e doar socata. Da.. de-asta e atat de calma. Atat de calma...
Atat de calma! ..un calm nervos, ascuns in spatele lacrimilor neeliberate, cauza a orgoliului.
Inca simte durerea din capul pieptului. Acum, mai accentuata. Durerea fizica e acum sufleteasca.
Si totusi.. o vad socata. Lovitura e prea puternica; sufletul ei slab si vunerabil nu poate suporta asta. Probabil de asta nici nu a stiut. Adica a fost mintita. Pentru a fi protejata.
Pe dracu’!
Plange! Plange! Da afara toata durerea! Plange linistit.
“De ce?” – ofteaza usor, aproape insesizabil.
Refuza sa creada, dar totul capata sens.
“De ce?” – intreaba linistit, privind in acelasi gol. Stie ca nu va primi niciun raspuns, dar intrebarile o chinuie.
Caldura trupului se transforma usor in durere.
Ii e frig si totusi simte cum se sufoca.

Se dezbraca de hainele de abia scoase din dulapul alb, dar care déjà sunt murdare.
Se dezbraca si isi priveste trupul in oglinda.
“Esti murdar! Esti murdar de.. ea!” – ii spune cu o voce aproape stinsa, cu ochii in lacrimi, dar care reflecta totusi tarie.
Ii e.. scarba!
Se intoarce usor si pleaca. Se aseaza in patul, murdar si el.. de ea.
Priveste prin geamul ciobit si murdar din cauza ei.
Priveste in gol, prin noaptea murdara de ea.
Simpla ei prezenta murdareste tot.
Sufletul ei parsiv a ranit tot in jurul ei. Personlitatea ei a distrus tot.
A tradat tot: incredere, prietenie, iubire, trupuri, realitate, dragoste, atractie, vorbe, promisiuni, poze, imagini, intamplari, soarele diminetilor din liceu, drumul prin parc, ora 7:15 AM, ploaia de care se ascundeau in masina, discutii interminabile, noptile tarzii si zilele obosite la scoala. A tradat amintirea unei prietenii pe care Ea o regreta.
“Pe ce drum te-ai dus?”
Si-a batut joc de ceva in care Ea credea.
“De ce?” – intrebarea pe care, desi plictisita, nu conteneste sa o puna.

Un zambet de durere i se contureaza pe chipu’-i obosit de atatea povesti.
Priveste cu niste ochi mari, aparent linistiti, cu pasiune pentru ceea ce vad, simt, aud, iubesc, traiesc; priveste nedumerita.
“Ce nu ti-e clar?”

O doare. Cauta refugiu.
Refuza orice sunet. Nu suporta sa isi auda nici vocea. Aceeasi melodie pe repeat, aceeasi imagine a unei zile in care totul s-a intamplat asa repede.
Apasa nervos butonul “back”, dar.. nu functioneaza. Nu merge!!!! Vrea sa vada soarele de acum cateva zile.
“Telecomanda asta nu e buna de nimic!” – o arunca nervos, cazu in genunchi, isi cuprinse capul in maini si incepu sa planga.
Alearga de nebuna in lumea ei unde e singura pe strazi, intr-o noapte tarzie.

Friday, October 15, 2009

1:00 PM

E frig afara.
Deschide cartea. Citeste doua pagini. Nu intelege nimic. O inchide. Lacrimile... basca le protejeaza.
Imaginile o iau razna. Sunt amestecate. Nu suporta ceea ce se intampla. Nu intelege de ce.
Imaginatia ii joaca feste. Trecutul se imbina cu prezentul. Prezentul de acum, cu prezentul de acum doispe ore.
E socata. Priveste muta, trezita parca la realitatea, pe care cu greu o accepta; fara sa scoata niciun cuvant priveste...

Saturday, October 16, 2009

1:02 AM

...telecomanda sparta.
“There’s no way to go back!”
Pentru doua minute, totul a fost doar in mintea ei.
Real, dar in trecut.
Nu stie unde sa fuga, vrea doar sa strige. Nu poate.
Strigatul mut.. e de o relevant acustica pe care nu o poate descrie.
Ochii o dor. Pentru ca sufera.
Ii inchide.
Inchide ochii si tipa.

1:06 AM

Ii deschide.
Deschide ochii socata... si plange linistit.

8. Enjoy the show.

Friday, October 9, 2009
Olala e aplaudata la scena la deschisa. Un rol jucat cu atata maiestrie si naturalete, slab intelese de multi, apreciate insa de.. toti.
Forfote de aplauze ploua asupra ei.
Lacrimile pe care le varsa intr-o realitate mascata, intr-o poveste reala, intr-o film regizat de altcineva, dar trait de ea.. ii lasa pe toti cu gura cascata.

Saturday, October 10, 2009

Din nou, aceeasi poveste, poate doar cu scenete diferite, dar cu un acelasi continut. Totul la scena mare... si mai mare decat cea de aseara.
Aceleasi imagini ale Olalei, aceleasi lacrimi naturale, ce ii suprind pe toti. Este apreciata, aplaudata. Olala, in rolul principal din filmul vietii ei, provoaca admiratie in randul celor ce privesc si asculta povestea, nestiind ca totul este transcris si copiat din cartea sufletului ei.
Stiloul cu care obisnuieste sa isi scrie povestea... lasa dare rosii. Pesemne ca s-a stricat iarasi. Acum e murdara pe maini. Si foile sunt murdare; nu sunt asa luminoase si curate cum obisnuiau sa fie.
Sufletul ii e, de asemenea, murdar.

Povestea e complicat de simpla.
L-a urmarit mult timp. L-a castigat. Acum e al ei. Se iubesc.
L-a castigat? Doamne ce poate sa spuna. Nu l-a castigat.
Nu e un premiu. Este?
Cum sa fie? Doar il iubeste. Mult.
Nu e ucigasa de suflete. Nu i-a ucis sufletul. Nu. Nu. Asta Nu!
Olala plange. Il iubeste. Nu e o victima a ei. Il vrea. Dar de ce greseste mereu? Nu vrea sa il piarda?
Nu, normal ca nu.
Macar de ar fi toate greselile, parte din rolul pe care trebuie sa il joace zilnic in fata a mii de curiosi.

S-a pierdut in ochii lui mult timp. Inca se pierde. A salvat-o si o tine langa el. A creat-o pentru el. Se iubesc. Traiesc iubirea in care putin cred si pe care putini o traiesc.
Iubirea aia ca in filme.. “happily ever after.”
Insa..
Ochii ei caprui par mai intunecati ca niciodata. Lacrimile nu contenesc sa apara, starnind curiozitate, admiratie din ce in ce mai mari. Sufletele mai sensibile, prezente la spectacolul oferit de ea, plang alaturi de ea.
Nimeni nu stie insa ca ele vor continua sa curga si dupa ce rolul va lua sfarsit.
Nu stie daca inteleg mare lucru, sau doar se pun in pielea unui personaj fictiv. Pentru ca asta este pentru ei.

Scena e acum goala.
Continua sa joace chiar dupa ce piesa a luat sfarsit.
Isi inchide ranile in cercurile de fum. Pachete deschise si terminate; chistoace ce acopera podeaua veche si urata, ce scartaie chiar si sub pasii ei plapanzi.
E noapte; simte cum se sufoca.
Strigatele Olalei raman fara raspunsuri.
Zambetul ei sta acum ascuns in spatele unor buze strambe.

11:55 PM

Dupa ore in care s-a pierdut in fumul sufocant al tigarilor din care s-a infruptat cu atata egoism, pana la refuz si i-a privit chipul in cana cu cafea.. e timpul sa plece.
Nu mai suporta caldura ce o sufoca, desi afara...
Ploua. Deschide usa salii goale, in care cu cateva ore in urma, erau cateva mii de oameni.
Stropii reci nu intarzie sa ii loveasca gentil chipul mascat de durere, desi ochii par a-i rade sub neoanele ce slab lumineaza drumul pe care paseste incet, fara graba, desi e tarziu si maine trebuie sa isi joace rolul; din nou, in fata altor sute.. mii de curiosi frustrati si invidiosi pe succesul ei.
“Ce ratati!”

Nu are umbrela. Cand a plecat era soare. De fapt.. ce atatea scuze?! Nu ii plac umbrelele. Simplu.
Se lasa curatata de ploaie, in speranta ca ii va spala tristetea ce o imbraca fara vointa ei. Durerea si tristetea au gusturi foarte proaste in ceea ce privestea imbracamintea. E dezgustata.
Isi continua alene drumul.
Frigul ii strapunge trupul firav si subtire acoperit. Nu il simte.
Ochii rosii ii plang durerea fizica. Chipul ii plange toata tristetea acumulta.
Iubeste ploaia. Nu o vede nimeni cand plange.
Parul i se onduleaza treptat, imaginea devenind cu atat mai dramatica intrucat buclele ii ofera imaginea unei sensibilitati mute.

Se opreste si priveste ploaia in ochi. Se oglindeste in lacrimile unui octombrie rece.
Zambeste ironic.
“Ce prosti sunt toti!”
Pana la urma de ce i-ar cunoaste altii durerea, cand asista ca niste idioti mediocri si o admira pentru rolul jucat perfect?
“Cum sa te bucure suferinta unei persoane?
Cum dracu’ sa o aplauzi cand o vezi cum plange?
De ce ai zambi si ai cere autografe unei persoane care isi deruleaza viata in fata ta, iar tu.. zambesti cu admiratie? Pentru ca esti prost si nu intelegi nimic. De-aia, iti spun eu. Dar iti place sa (d)ai senzatia ca intelegi totul, ca patrunzi in profunzimea scenetei: Vai, cata naturalete!
Pe dracu’!
De fapt nu intelegi nimic si esti doar un alt dobitoc superficial, in multimea semenilor tai.”
Zambeste cu aceeasi ironie, de o rautate aparenta, suficienta cat sa o apere de zambetele lor de o (ne)sincera admiratie si de aplauzele asurzitoare.

Olala isi continua abatuta drumul, pe care paseste in acelasi sictir, cu niste pasi din ce in ce mai mici. O dor toate.
Priveste in jurul ei si nu vede nimic. Nu vede blocul de langa; nici macar iarba uda ce ii e mai aproape. Nu vede frunzele a caror culoare o admira pe fiecare zi, acum .. uitate de copaci pe trotuarele reci.
Nu ii vede pe cei ce alearga ca disperatii sa se ascunda de ploaie.
Nu-l vede pe cel ce inchide portbagajul masinii; sta o clipa in loc, privind-o ca pe ultima ciudata si da fuga la apartamentul, probabil calduros.
Din alt corp si ea s-ar privi la fel.
Nu stie daca plange; nu mai distinge lacrimile ei de lacrimile Doamnei pe care o intalneste la orice pas.
Nu stie daca mai vede sau a orbit.
Nu vede nimic in fata.
Acum nu stie nici macar daca e pe drumul cel bun, dar nu se gandeste la asta.
Continua in acelasi ritm incet, dar sigur, pe drumul pe care il stie presarat cu fericire.

Sunday, October 11, 2009

1:28 AM

E tarziu.
Inainteaza cu incredere.
Cortina s-a lasat demult.

[POATE va urma..]

7. Povestea Juliei.

Saturday, September, 26, 2009

Channel se ridica din pat. Este bine...
Privind catre telefon, citeste mesajul sec, scurt; cuvinte pe care le cunostea foarte bine, dar care o fac totusi sa tresara. Sentimentele ii fac sa ii clocoteasca sangele in vene, inima sa tresara, sufletul sa ii arda mai tare ca o torta.
“Te-ai schimbat. Nu mai esti ca la inceput!”
De cate ori au trebuit sa isi impartaseasca unul altuia, cuvintele astea. De cand s-au despartit, au fost cele mai des rostite cuvinte.. intre doi oameni ce s-au iubit.. si se iubesc si azi mai tare ca oricand.
Inchide telefonul si il arunca pe pat.
E timpul sa isi faca bagajele. La noapte pleaca. La Iasi.
Telefonul va sta inchis o perioada. Va intra din nou in stare de izolare ce a pus stapanire pe sufletul si corpul ei. Pe ea.
Se priveste in oglinda. Privirea ii intalneste ochii tristi si realizeaza ca tot ce a fost aseara a fost.. o minciuna.
Trage aer in piept.
Nu i-a pasat de ea, de ce ii pasa tocmai acum?
Toate noptile ei innecate in marea de lacrimi, toate gandurile ei infundate in perna umbacsita de mirosul lui, toata suferinta ei din noapte, pentru promisiunile incalcate, toata dragostea uitata in asternuturile cu care se invelea noapte de noapte.. toate reprezentau betiile noptilor petrecute alaturi de prietenii lui, toata indiferenta pe care o emana in fata ei in zilele urmatoare. Nu mai era cel pe care il stia ea. A mintit-o atata timp? A fost in stare sa o minta asa bine? De ce i-a spus ca o iubeste, daca tot ce i-a oferit a fost raceala in privire?
“Ok, gata, e timpul sa ma apuc de bagaje. De maine culcusul meu se va schimba.”
Tot timpul in alerta, ii trebuie si aia, si aia, si cealalta. Mereu are senzatia ca uita cate ceva.
Seara, extenuata, se arunca usor pe pat si priveste spre tavan. Ii vede pe ei doi. Se ridica brusc. Trebuie sa faca altceva, doar sa nu se mai gandeasca la ei.
“Channel, ce naiba! Lasa-i! Haide, mai e putin si pleci!” – isi tot repeta, de parca nu stia.

Tarziu, in noapte, un suier anunta sosirea trenului ce va fi un nou inceput pentru ea. Primul pas in trenul ce mergea spre directia aia, prima noapte departe de casa, catre un loc de unde parca nu s-ar mai fi intors.

Sunday, September 27, 2009

Prima zi acolo; alt oras, alte cladiri. Sta in camera cu Julia. Se cunosc de ceva timp si se inteleg bine. E bucuroasa ca are pe cineva care o poate ajuta daca are nevoie, mai ales ca Julia e de doi ani acolo. Acum urmeaza al treilea.
Telefonul e inca inchis..

Monday, September 28, 2009

Prima zi de facultate; colegi noi si alte priviri. Emotii de un nou inceput, frica provocata de posibila pierdere permanenta a lui. Cu toate astea nu isi deschide telefonul. Dorinta de a-si spulbera toate gandurile.
Oameni multi. Imbulzeala. Parca toti o imping nervosi de la spate. Merge incet, alaturi de gandurile ei si de lacrimile varsate in plina strada.

Seara, tarziu, ajunge in camera, unde o gaseste pe Julia.
“Hey! Cam tarziu, incepusem sa ma ingrijorez. Si telefonul il ai inchis..
Gata , gata, acum sunt aici. Sunt bine!” – o intrerupe Channel, cuvintele Juliei parca racaind-o pe creier, nesuportand sa auda nimic, orice sunet parandu-i-se cel mai mare si asurzitor zgomot.
“Da... asa e. Si.. ia zii, cum a fost?
Imi place..
Vreun baiat ceva?
Niciunul care sa ma impresioneze.” – murmura Channel innecata in lacrimi.
“Auzi, dar..” – se intoarce Julia necontinuandu-si intrebarea pe care vroia sa o puna.
“Iarasi el?”
Channel o priveste cu ochii pierduti; Julia o strange tare in brate.
“Channel, nu-mi place sa te vad asa..si nu-mi place sa spun asta, tocmai eu care nu credeam in iubire, dar vei iubi; va fi altcineva care sa iti merite iubirea. Vei vedea!
Nu intelegi.. nu intelegi, nu intelegi nimic! Obisnuiam sa zbor. Acum aripile imi sunt grele de atatea visuri fara niciun punct de sosire.
Ba da Channel, te inteleg foarte bine; eu nu credeam in iubire, tu crezi; va fi altfel... vei vedea.
Eu nu sunt cu tine; nu pot trece peste.. nu....; tu nu ai iubit Julia, ca sa vezi cata durere poate sa pricinuiasca cel mai frumos sentiment..
Ba am iubit si iubesc si acum, de un an. Va fi bine!”
Channel se desprinde uimita din bratele Anei.
“Nu stiam ca tu.. ai pe cineva!”
Julia realizeaza ca a spus ceva ce era secret pana atunci. Desi un secret inceteaza a mai trai si a mai fi fructificat in mister o data ce a doua persoana este constienta de el.
“Julia.. tu esti cu cineva..?” – Channel isi sterge lacrimile si zambeste curioasa. Asteapta o reactie din partea Juliei. Dar.. tot ce primeste e tacere.
“Julia de ce nu vorbesti? De ce nu mi-ai zis? Cine e, cum il cheama? Il cunosc?
Channel..
E cu tine la facultate?
...
E dragutz?
Channel, asculta-ma!
E de aici, sau de la noi?
Channel, asculta-ma, te rog!!!!”
Channel tace brusc; face ochii mari, neintelegand reactia Juliei.
“Scuze.. imi cer scuze! Doar ca nu am vrut sa fiu judecata. De asta nu a stiut nimeni..” – raspunde ea, usor abatuta, dar in ochii careia se citea totusi fericire.
“Pentru ca iubesti? Doamne.. Julia, sunt pregatita sa te ascult fara sa te judec!”
Julia o priveste cu incredere, zambeste, se ridica si priveste poza de grup, din primul an de facultate. Langa ea, profesorul ei de analiza.
Se indreapta catre Channel si ii intinde poza.
“El e...
Pare ... mai matur, dar.. e interesant.
Profesorul meu de analiza.
Aaa, credeam ca.. ce treaba are el cu..”
Julia, o intrerupe cu vocea-i calma, care de abia putea fi auzita.
“El e.. si el e profesorul meu de analiza.”
Channel priveste poza inca o data si cauta un al doilea el. Julia nu i-l aratase decat pe profesorul ei. O priveste derutata, dar nu zice nimic. Stie ca va primi raspunsurile pe parcurs; o lasa sa-si deruleze povestea asa cum simte si cum considera. Reuseste sa isi goneasca mintea de la el si sa se concentreze asupra altui lucru, important in momentul asta.
Se apropie de Julia si se aseaza langa ea, pe scaunul de langa masa mica, de doua persoane.
O priveste cu ochii mari si verzi, parca mai luminosi si mai veseli decat mai devreme.
Julia ii zambeste si se ridica. Parca ii e frica si rusine sa ii intalneasca privirea cand va povesti.
Intelegand totul, Channel sta nemiscata; nu mai face niciun pas. Asteapta doar. Asculta.

“Eram in primul an. Colegi noi; la inceput mi-era greu, eram izolata, nu vorbeam cu nimeni; eram mereu trista... atipic mie, totusi..
Da..” – ofteaza Channel in semn de aprobare.
“Am mers la primul curs de analiza. Si la urmatorul, si la urmatorul. A fost singurul curs de la care nu am lipsit. Desi era primul, dimineata la 8.Spre sfarsitul anului mai lipseam. Oboseala se acumulase, nu eram in stare sa ma trezesc. Dar eram fidela cursului, materiei si celui ce preda. Proful, cu o statura impunatoare, un zambet ascuns, ochelari ce ascundeau albastrul crud al ochilor si o privire ce insemna mult mai mult decat parea, mai mult decat arata. Am iubit cursul; am iubit proful. Era unul dintre cei mai tari. Explica foarte bine. Pe alocuri era rautacios si parea totusi indiferent la cererile si nevoile studentilor. Poate de asta imi placea asa mult de el si ma intarata. Sau cel putin era indiferent fata de mine. Pana cand l-am rugat sa imi explice o problema. Mi-a oferit solutia, suprins totusi ca nu reusesisem sa rezolv un exercitiu asa simplu. La fel de surprinsa eram si eu. El credea ca am facut-o intentionat.
De ce ai fi facut-o intentionat?” – intreaba Channel, fara a primi insa un raspuns.
Se facu mica, tacu malc si asculta mai departe.

[February, 2009

“Ai incercat sa aplici metoda substitutiei?
Da, dar nu a mers.
Ok. Incearca asta si trebuie sa mearga.” – “mi-a explicat pas cu pas ce trebuia sa fac.”
In tot timpul asta, el ma priviea constant, apasat, insistent, fara pic de subtilitatea care il caracterizase pana atunci si cu acelasi zambet ironic tiparit pe privirea-i. Eu, la polul opus, imi plimbam privirea dintr-un colt in altul al clasei, intalnindu-i privirea nu mai mult de o fractiune de secunda, de fiecare data.
“Multumesc mult.” – “i-am spus dupa care nu ne-am mai vorbit o perioada lunga de timp.”]

1:23 AM

Channel o priveste nedumerita. “Oare ce are de a face el cu profesorul ei?”
Dar nu zice nimic. Asculta in continuare.
“La examenul final, am facut cel mai bine. Am fost foarte mandra de mine. Stiam ca avea ceva cu mine. La sfarsit m-am ridicat si i-am intins examenul, foarte sigura pe mine si fericita, gandindu-ma la vacanta ce urma, privindu-l impunator pe sub basca ce o prutam in ziua aia. El mi-a zambit atat de sincer incat m-am simtit nevoita sa ii ofer in schimb un zambet, dar condus totusi de aceeasi privire ce trimitea sageti ce ascundeau o dorinta. Aceea de a primi mai multa atentie din partea lui. O altfel de atentie, dorinta, de care nici macar eu nu eram constienta. In schimb el.. da. A trecut vacanta, parca un pic diferit fata de celelalte si in final a urmat anul doi. Aveam un curs ce de abia fusese introdus in programa si eram tare curioasa cum va fi. Ironia facea ca era tinut tot dimineata de la 8. Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe cel ce urma sa imi fie profesor. Stupefiere. Acelasi prof de analiza, din anul intai, pe care l-am iubit si l-am urat, in acelasi timp. Atunci, ca profesor doar...; atunci... – repeta Julia - ”
“Ca profesor, ca ce altceva!” – se gandea Channel, din ce in ce mai confuza, asteptand sa i se confirme ceva ce refuza sa creada.
“M-a recunoscut, cum de altfel ma asteptam; imi stia numele din primul an, stia cum m-am descurcat si sa nu uitam zambetul de la sfarsitul anului.”
Channel nu pricepea de ce punea asa mult accent pe zambetul ala. Poate a fost doar academic, ca de sfarsit de an, ca de..o ”vacanta placuta”.
Julia continua usor, din ce in ce mai incet.. parca de frica de a nu fi auzita de altcineva in afara de prietena ei.
“La fel, parca ma evita. Imi evita privirea, era rautacios, evita sa imi ceara raspunsuri la intrebari adresate clasei; imi cerea explicatii pentru orice afirmatie faceam, dorindu-si sa ma prinda macar o singura data fara argument; era socat la fiecare raspuns pe care il ofeream fara a fi intrebata, incerca sa il ignore, dar se razgandea realizandu-si ca zic totusi bine ce zic. Si din nou, cerea argument, mereu incercand sa ma infunde si sa puna frana incercarii mele de a iesi in fata. Am intampinat dificultati la un moment dat. Sau poate am avut sau mi-am creat doar impresia ca le intampin, ulterior creindu-i si lui aceeasi impresie. Am stabilit sa ma intalnesc cu el. De data asta, la el in birou. Doar noi doi. Nimic anormal. O studenta ce are nevoie de ajutor in ceea ce priveste o tema. Bat la usa, ma pofteste inauntru si ma invita sa iau loc. Speriata si timida, dupa cum ma stii ca eram, m-am asezat pe scaun si mi-am scos creionul si caietul. Il vedeam ca ma priveste altfel, dar incercam sa nu ma las intimidata. Il vedeam ca vrea sa spuna ceva, era nedumerit desi parea foarte sigur pe el. Il priveam, de data asta cu mult mai mult curaj, la fel de impunator ca in ultima zi, cand i-am dat examenul. Imi doream sa ma fac remarcata si am reusit. Doar ca am depasit limitele, propriile-mi limite si chiar pe ale lui. Si m-am facut remarcata intr-un mod mai accentuat decat constientizam. De fapt, am obtinut ce am vrut, ceea ce imi doream de la inceput, inconstient totusi. Ma privea necontenit, cateodata pierdut, fara sa realizeze ca ii urmaream orice miscare si intelegeam totul. Cand m-am ridicat sa plec, m-a tinut de brat, oprindu-ma. “Stai” – imi spunea. “De ce ai venit de fapt?”. Il priveam confuza, nedumerita, speriata chiar; dar incercam sa par puternica in fata lui; desi aveam in fata un om de-o seama cu tata, il fulgeram cu privirea, ii sfidam parca locul si incalcam respectul ce trebuia purtat unei persoane ducea in spate dublul varstei mele.. si un pic mai mult. “Pentru ca nu stiam ce sa fac, nu intelgeam, oricat m-am chinuit sa rezolv probleme si sa le dau de cap!” – ii raspundeam sigura pe mine, privindu-l rece, dominandu-l, iar el ramanand neputincios in fata unei student de 20 de ani. Eu am preluat tot controlul asupra unui om ce odata obsinuia sa ma controleze. De fapt, il aveam déjà demult, insa nu eram constienta de el; iar atunci se accentuase, el era vizibil mai slab ca mine, ceea ce era ciudat si necunoscut pentru mine. Parea asa rece, genul de persoana incapabila sa simta ceva, sau care cu greu ajunge sa simta ceva; indiferent si nepasator, batjocoritor si ironic; din momentul ala, eram eu cea care era stapana pe situatie, ii eram superioara, iar el se facuse mic; era nesigur pe el. Contrar altor dati, zambetul ironic se transformase intr-un zambet pierdut si trist, privirea-i rece de pana atunci, era in momentul ala o privire calda ce dorea a spune multe; prin acelasi alabstru crud si senin, ochii lui emanau caldura; parca erau .. vii, contrar primei dati cand l-am privit de-aproape. Ma analiza, ma privea fara sa spuna nimic. “Pot sa plec acum?” – l-am intrebat, atatandu-l si mai mult, de altfel fara voia mea. “Nu!” – mi-a raspuns scurt si apasat. Mi-aduc si acum aminte de acea prima data, de biroul si de scaunul mare in care am stat, de peretele unde incercase sa ma incolteasca, nelasandu-ma sa plec.”
Channel se uita curioasa, stiind ce va urma sa spuna, insa refuzand temeinic sa vada ceea ce vazuse si intelesese déjà de la inceputul povestirii.
“Imi aduc si acum aminte de ...”

1:47 AM

O bataie usoara in usa, le face pe amandoua sa tresara.
Julia, linistita, merge cu incredere la usa, de parca stia cine e.
Chiar stia..
Channel, de pe scaunul mic spatele frigiderului, loc de unde nu se miscase, se uita sfioasa spre usa incuiata. Julia deschide usa si din spatele ei se contureaza silueta unui domn impunator, inalt, bine facut, cu o privire senina si surprinsa totodata. O oarecare teama i se citea in spatele ochelarilor; un semn de intrebare a fost ridicat in ochii, in care se citea calmitate si caldura; raspunsul nu a incetat sa apara.
Julia il priveste cu teama, incercand sa murmure ceva, cu o voce aproape stinsa, avand un rezultat esuat.
EL zambeste si face un pas inainte, pentru a-i oferi incredere celei pe care o iubea. Ii cuprinde mana, Julia déjà se simte mai sigura si de data asta fac impreuna un pas catre Channel, din ce in ce mai tacuta. Nu era nici surprinsa, nici linistita. Socata e mult spus; in fata ei se derula o poveste despre care daca spui ca ii era familiara, iarasi e mult spus. Era doar blocata. Nu schita niciun gest, nu arunca nicio privire, nu zambea. Ii era frica sa nu faca pasul gresit.
“El este.. profesorul meu de analiza!”

“Imi aduc si acum aminte de sarutul de atunci din birou.” – isi relua Julia, fericita, povestea, incheiata totusi de simpla prezenta a celui pe care il iubea de un an, pe ascuns, departe de vazul tuturor, pentru a nu crea probleme, pentru a nu fi judecati, pentru a nu fi nevoiti sa ofere explicatii, noaptea acoperindu-le iubirea considerate pacatoasa. Aceeasi bataie usoara in usa era semnul, aceeasi ora era timpul. Mereu departe de ei..

“Imi pare bine...
Ah.. umm.. Channel! Channel!” – raspunde pierduta si da mana cu profesorul de analiza, revenindu-si parca dintr-un vis, intelegand acum toata povestea ce i se parea atat de .. ireala; intelegand toate detaliile, facand legatura, acceptand si fiindu-le martora si totodata complice.
Schiteaza un zambet pentru a-i linisti si pentru a le oferi incredere in ea, fara a scoate insa vreun cuvant.

“Noi plecam Channel! Sa incui usa si sa nu ma astepti! Odihneste-te, bine?”
Julia o strange in brate si se pierdu in spatele usii vechi, alaturi de el.
Channel priveste pe geamul camerei si o vede fericita, mergand la bratul celui ce ii oferise sansa de a iubi si de a crede in iubire.
Julia priveste in sus. Stia ca o sa fie acolo. Ii zambeste sincer, oferindu-i incredere si trezind-o un pic la realitatea de care se departase in urma cu o jumatate de ora. Un zambet ce ii cere totusi, din nou, discretie si ajutor in a pastra secretul iubirii pacatoase dintre profesorul de Analiza si ..studenta lui.
Channel zambeste din urma, intarind zambetul de mai devreme.
“Ai grija!” – murmura ea, desi constienta ca nu va fi auzita.

2:17 AM

Lasa geamul deschis si se aseaza in pat.
Priveste noaptea cum trece. Racoarea ii strapunge pielea fina si plapanda. Se inveleste.
Obosita de ziua de azi, de atatea lacrimi, imbrancituri, realizare si daramare de vise, adoarme usor, pe nesimtite.

Cu el in gand... noaptea, iarasi cu el in vis.
Telefonul .. e tot inchis.

[POATE va urma..]

6. Channel plange.

Se hotaraste sa il uite.
Dezgustata, Channel priveste ciocolata pe care adora sa o manance si totusi...
Se priveste in oglinda, isi sterge cu violenta lacrimile ce ii par ca o urateau, schimba muzica ce o moleseste si mai tare.
Se hotaraste sa iasa. Accepta invitatia. Un telefon scurt si totul e stabilit.
Repede, nu mai e timp.
In alta lume, la alta ora si totusi in acelasi timp, Olala o priveste si se regaseste in toate reactiile prietenei ei. Isi doreste doar si spera ca Channel sa nu se minta singura.. asa cum Olala a facut-o de nenumarate ori.

Friday, September 25, 2009

9:45 PM
Channel in fata oglinzii isi acopera cearcanele lasate de el. Un machiaj simplu, dar care ii ofera ceva aparte, o multumeste si zambeste in semn de aprobare.
“Seara asta e a ta, Channel! A ta!” – continua sa isi repete.
“Esti tare frumoasa, Channel!” – ii spune Olala.
“Multumesc!” – parca se aude vocea ei.
Adopta stilul ei preferat, ce ii ofera comoditate: tenesi, blugi stramti, o bluza ce ii contureaza formule frumoase si rotunde, ce ar atrage orice privire, chiar si a unei fete.
Sport si funky prin imbracaminte, dar de o eleganta de nedescris in miscari, gesturi si priviri.
Melodia lasata pe repeat o ajuta sa se insufleteasca. Preludiul unei seri pe care si-o dorea perfecta: fara lacrimi, fara injosiri; melancolia nu avea ce sa caute. Era timpul ei.

10:45 PM
Se aseaza usor pe pat si aluneca in starea de visare, specifica ei. Atipeste pentru putin timp.
Iubirea pentru el, el, lacrimile varsate, noptile nedormite, kilogramele de ciocolata consumate in urma lui, sticlele de bere, acum goale, filmele siropoase aruncate in recycle bin, melodiile ce o adanceau si mai tare in starea de depresie pe care ajunsese sa si-o creeze singura; toate isi spun cuvantul. Toate au consumat-o.
Timpul fara el o distruge.
Dar e hotarata. Asa nu mai poate.
Este trezita de telefon.

11:05 PM
“Hey, suntem jos!
Vin!” – raspunde Channel entuziasmata.
Priveste pe geam si vede masina.
Coboara. Nu ii mai vazuse de ceva timp.
Se izolase complet. Uitase, sau de fapt, renuntase la prietenii ei. Au incercat sa o scoata din starea in care era pana s-au saturat. Au renuntat. Stiau ca atunci cand va simti nevoia, ii va cauta.
Putini socati, o privesc de jos pana sus si de sus pana jos.
“Ai slabit, Channel!
Aa.. nu..
Mult!” – e intrerupta rapid, inainte de a-si incheia probabil vreo scuza inventata pe moment.
“Eh haide, ca nu stam sa analizam acum numarul de kilograme in minus! Hai sa mergem!”
Zambeste pentru a-si intari si mai tare afirmatia.
Este inteleasa; primeste drept rasplata alte patru zambete, care totusi vad in ea ceva ce nu au vazut vreodata. Parca era mai frumoasa ca oricand.
Masina pleaca.

11:10 PM
La fereastra in spatele perdelei priveste el.
O alta noapte fara ea.
Se hotaraste sa iasa. Un telefon scurt rezolva si problema lui.

11:30 PM
Channel paseste in locul caruia ii simtea lipsa. Inca de la intrare se lasa in voia ritmului, traieste clipa, este undeva sus, de parca droguri ar fi pus stapanire pe corpul, mintea si sufletul ei.
Machiajul natural o invaluie in mister. Privirile nu contenesc a se opri asupra ei.
Lumina curgea toata peste ea, dandu-i o stralucire ce pe toti ii lasa cu gura cascata; o dezbraca un pic din misterul total, lasandu-i pe toti ca niste frustrati in urma ei.
E iubita, adorata, venerata.

12:10 AM
La bar Channel.
Langa ea el.
Privirile se intalnesc.
Incercand sa ii dea parul ud la o parte, Channel il respinge rece.
“Ce vrei?”
El ramane mut. Cea care pana atunci il implora, ii cersea iubire, acum ii zgaltaia orgoliul.
“O bere, te rog!
Tu.. tu nu fumezi!
Nu fumam! Acum fumez!
Dar..
Dar ce? Te fumez pe tine; te inspir si te expir; scap de tine cum scap de dioxidul de carbon.
Dar.. tutunul nu face bine!”
Channel rade zgomotos.
“Ba da! E ca o eliberare, intelegi? Ma eliberez de tine!
Multumesc!” – se intoarce catre cel ce i-a intins berea.
Se intoarce in idée de a pleca. E prinsa insa de brat.
“Vreau sa vorbesc tu tine!
Te rog, nu imi strica seara! Ma simteam bine pana sa..
Pana sa ma vezi pe mine?
Da! Pana sa te vad pe tine!”
E mut de uimire; orgoliul lui era zdruncinat; sufletul strapuns; ratiunea pusa la pamant.
Nu o recunoaste; fata usor ametita, imbacsita de fumul de tigara, din fata lui.. “Nu, nu se poate sa fie Channel!”
“Haide, de ce vrei sa ma dai iarasi peste cap? Nu consideri ca mi-ai facut rau? Te-am lasat in pace, asa cum mi-ai cerut. Acum ce vrei de la mine? E vina mea ca am vrut sa iubesc, dar acum ce dracu’ vrei de la mine?
Te iubesc, Channel!” – se apropie si o strange in brate.

1:00 AM
Channel strange din buze, muzica se opreste brusc. Nu mai aude nimic. Lacrimi ii inunda ochii verzi, frumosi insa lumina slaba impiedica negura ochilor lui sa ii zareasca stropii din marea de lacrimi.
Brusc, Channel, se smulge din bratele lui.
Priveste in jurul ei.
Muzica ii curge iarasi prin vene; pentru lacrimi da vina pe fumul de tigara, ce putea fi taiat cu cutitul. Se simte ca la intrarea pe o atustrada necunoscuta.
Se hotarase; viata ei trebuia sa reinceapa in seara asta. Era in fata unui nou inceput.
“Si nu o sa ma las dusa inapoi de tine. Tu si eu nu mai exista!”
Vazandu-l ca tace, isi acorda mai multe vorbe.
“Tu ai vrut asa! Si daca asta ai ales, acum lasa-ma sa imi aleg si eu viata.. mai departe. Fara ca tu sa te afli in ea. Iesi afara, la dracu’!
Viata ta? Se va rezuma la bere si la tutun?
Nu! Asta fac acum; maine ma voi trezi ca noua. Voi face iar ceea ce imi placea sa fac: voi citi, nu am mai facut asta demult, din cauza ta; voi invata, voi iesi in oras cu prietenii mei, nu ma voi mai izola.”
El repeat aceeasi propozitie.
“Te iubesc Channel!”
Ea rade; cu o oarecare indiferenta, raceala, batjocura, ochii ei trimit sageti spre el. Cat de mult il dor ranile astea..
“Ma iubesti, dar eu in seara asta am depasit rascurcea! Nu simt nimic pentru tine azi. Azi lumea e mea! Nu vezi?”
Ochii lui negri sunt din ce in ce mai mari. O priveste si nu stie ce sa spuna. Orgoliul il impiedica sa planga. Dar sufletul ii urla de durere. Nu mai are aer.
“Ringul e al meu. Dansez; mereu mi-a placut. Asta seara, e seara mea. Fac tot ce vreau si tot ce am vrut si nu am facut de cand tu, Tu - accentueaza ea cu glasul tremurand - TU – repeta – ai ales sa pleci.
Si.. maine ce va fi?
Maine? Voi incepe sa visez iarasi, asa cum o faceam cu tine. Dar maine voi crea o alta poveste, care.. va fi reala. Merit asta.”
Se intoarce si paseste usor, pierzandu-si un pic echilibrul, nelasand insa sa se vada.
“Meriti asta!” – murmura el, socat, incapabil de a face vreun gest.
Striga doar.
“Povestea ta va fi realitatea noastra!” – se uita la ea, crezand-o totusi pierduta pentru totdeauna.
L-a auzit; e tulburata.
Channel se opreste pentru o secunda in loc, trage aer in piept, ridica privirea si pleaca.
Gaseste forta de a spune Nu dorintei de a se intoarce si a-l strange in brate; isi dorea sa il sarute.
Inca o bere; inca o tigara.
Totul se rasfrange in jurul ei. Simte totul. Fericirea superficiala acopera o durere de care nimeni nu are idée ca mai exista.
“Channel si-a revenit! Ce ma bucur! Nu mai suportam sa o vad asa!
Asta sa o crezi tu!” – murmura ea sec, din scurt.
“Ce ai spus? Nu te-am auzit!
Aaa, nimic! Mai vreau o bere!” – raspunde Channel distrata.
“Ma duc sa dansez! Vii?
Da, ma duc sa iau bere pentru tine si pentru mine si ma intorc.
Bine!”
Se intoarce sub sunetele muzicii ce le auzea si le simtea mai tare ca oricand. In urma ei lasa zambete de admiratie, dorinta de stapanire asupra ei, tristete provocata de incapabilitatea de a se ridica la nivelul ei, bucurie ca.. e totul bine.
“De-ati sti voi!” – se invarte in ritmul muzicii pana dimineata.

5:00 AM
Deschida usa camerei. Se arunca pe pat si priveste tavanul. Isi intoarce privirea spre noptiera pe care era o poza cu el. Cu mana obosita o intoarce.
“Nu o sa imi strici somnul. Nu iar! Azi e totul asa cum vreau eu!”
“Si maine cum va fi, Channel? “ – o intreaba Olala in gandul si visul ei, realizand cat de tare s-a mintit Channel.
“Maine – zambeste obosit – povestea mea va fi realitatea noastra! Merit asta, Olala!
Meriti, Channel.. meriti! Acum dormi! Chiar si personajele de poveste dorm!”

Adoarme asa cum s-a aruncat in pat; imbracata, cu hainele mirosindu-i a tutun, cu alcoolul facandu-si de cap in vene. Doarme de-a latul; acum, mai linistita ca niciodata.. dupa mult timp.
Olala ii sterge lacrimile ce curg intr-un susur linistit de data asta; fara suspine, fara cuvinte, fara nervi, fara reprosuri, fara strigate disperate de durere, fara intrebari. Pentru ca “Poveste ta va fi realitatea voastra!”, Olala zambeste, dar.. Channel s-a mintit si l-a mintit si pe el.

Channel plange.

[POATE va urma..]