8. Enjoy the show.

Friday, October 9, 2009
Olala e aplaudata la scena la deschisa. Un rol jucat cu atata maiestrie si naturalete, slab intelese de multi, apreciate insa de.. toti.
Forfote de aplauze ploua asupra ei.
Lacrimile pe care le varsa intr-o realitate mascata, intr-o poveste reala, intr-o film regizat de altcineva, dar trait de ea.. ii lasa pe toti cu gura cascata.

Saturday, October 10, 2009

Din nou, aceeasi poveste, poate doar cu scenete diferite, dar cu un acelasi continut. Totul la scena mare... si mai mare decat cea de aseara.
Aceleasi imagini ale Olalei, aceleasi lacrimi naturale, ce ii suprind pe toti. Este apreciata, aplaudata. Olala, in rolul principal din filmul vietii ei, provoaca admiratie in randul celor ce privesc si asculta povestea, nestiind ca totul este transcris si copiat din cartea sufletului ei.
Stiloul cu care obisnuieste sa isi scrie povestea... lasa dare rosii. Pesemne ca s-a stricat iarasi. Acum e murdara pe maini. Si foile sunt murdare; nu sunt asa luminoase si curate cum obisnuiau sa fie.
Sufletul ii e, de asemenea, murdar.

Povestea e complicat de simpla.
L-a urmarit mult timp. L-a castigat. Acum e al ei. Se iubesc.
L-a castigat? Doamne ce poate sa spuna. Nu l-a castigat.
Nu e un premiu. Este?
Cum sa fie? Doar il iubeste. Mult.
Nu e ucigasa de suflete. Nu i-a ucis sufletul. Nu. Nu. Asta Nu!
Olala plange. Il iubeste. Nu e o victima a ei. Il vrea. Dar de ce greseste mereu? Nu vrea sa il piarda?
Nu, normal ca nu.
Macar de ar fi toate greselile, parte din rolul pe care trebuie sa il joace zilnic in fata a mii de curiosi.

S-a pierdut in ochii lui mult timp. Inca se pierde. A salvat-o si o tine langa el. A creat-o pentru el. Se iubesc. Traiesc iubirea in care putin cred si pe care putini o traiesc.
Iubirea aia ca in filme.. “happily ever after.”
Insa..
Ochii ei caprui par mai intunecati ca niciodata. Lacrimile nu contenesc sa apara, starnind curiozitate, admiratie din ce in ce mai mari. Sufletele mai sensibile, prezente la spectacolul oferit de ea, plang alaturi de ea.
Nimeni nu stie insa ca ele vor continua sa curga si dupa ce rolul va lua sfarsit.
Nu stie daca inteleg mare lucru, sau doar se pun in pielea unui personaj fictiv. Pentru ca asta este pentru ei.

Scena e acum goala.
Continua sa joace chiar dupa ce piesa a luat sfarsit.
Isi inchide ranile in cercurile de fum. Pachete deschise si terminate; chistoace ce acopera podeaua veche si urata, ce scartaie chiar si sub pasii ei plapanzi.
E noapte; simte cum se sufoca.
Strigatele Olalei raman fara raspunsuri.
Zambetul ei sta acum ascuns in spatele unor buze strambe.

11:55 PM

Dupa ore in care s-a pierdut in fumul sufocant al tigarilor din care s-a infruptat cu atata egoism, pana la refuz si i-a privit chipul in cana cu cafea.. e timpul sa plece.
Nu mai suporta caldura ce o sufoca, desi afara...
Ploua. Deschide usa salii goale, in care cu cateva ore in urma, erau cateva mii de oameni.
Stropii reci nu intarzie sa ii loveasca gentil chipul mascat de durere, desi ochii par a-i rade sub neoanele ce slab lumineaza drumul pe care paseste incet, fara graba, desi e tarziu si maine trebuie sa isi joace rolul; din nou, in fata altor sute.. mii de curiosi frustrati si invidiosi pe succesul ei.
“Ce ratati!”

Nu are umbrela. Cand a plecat era soare. De fapt.. ce atatea scuze?! Nu ii plac umbrelele. Simplu.
Se lasa curatata de ploaie, in speranta ca ii va spala tristetea ce o imbraca fara vointa ei. Durerea si tristetea au gusturi foarte proaste in ceea ce privestea imbracamintea. E dezgustata.
Isi continua alene drumul.
Frigul ii strapunge trupul firav si subtire acoperit. Nu il simte.
Ochii rosii ii plang durerea fizica. Chipul ii plange toata tristetea acumulta.
Iubeste ploaia. Nu o vede nimeni cand plange.
Parul i se onduleaza treptat, imaginea devenind cu atat mai dramatica intrucat buclele ii ofera imaginea unei sensibilitati mute.

Se opreste si priveste ploaia in ochi. Se oglindeste in lacrimile unui octombrie rece.
Zambeste ironic.
“Ce prosti sunt toti!”
Pana la urma de ce i-ar cunoaste altii durerea, cand asista ca niste idioti mediocri si o admira pentru rolul jucat perfect?
“Cum sa te bucure suferinta unei persoane?
Cum dracu’ sa o aplauzi cand o vezi cum plange?
De ce ai zambi si ai cere autografe unei persoane care isi deruleaza viata in fata ta, iar tu.. zambesti cu admiratie? Pentru ca esti prost si nu intelegi nimic. De-aia, iti spun eu. Dar iti place sa (d)ai senzatia ca intelegi totul, ca patrunzi in profunzimea scenetei: Vai, cata naturalete!
Pe dracu’!
De fapt nu intelegi nimic si esti doar un alt dobitoc superficial, in multimea semenilor tai.”
Zambeste cu aceeasi ironie, de o rautate aparenta, suficienta cat sa o apere de zambetele lor de o (ne)sincera admiratie si de aplauzele asurzitoare.

Olala isi continua abatuta drumul, pe care paseste in acelasi sictir, cu niste pasi din ce in ce mai mici. O dor toate.
Priveste in jurul ei si nu vede nimic. Nu vede blocul de langa; nici macar iarba uda ce ii e mai aproape. Nu vede frunzele a caror culoare o admira pe fiecare zi, acum .. uitate de copaci pe trotuarele reci.
Nu ii vede pe cei ce alearga ca disperatii sa se ascunda de ploaie.
Nu-l vede pe cel ce inchide portbagajul masinii; sta o clipa in loc, privind-o ca pe ultima ciudata si da fuga la apartamentul, probabil calduros.
Din alt corp si ea s-ar privi la fel.
Nu stie daca plange; nu mai distinge lacrimile ei de lacrimile Doamnei pe care o intalneste la orice pas.
Nu stie daca mai vede sau a orbit.
Nu vede nimic in fata.
Acum nu stie nici macar daca e pe drumul cel bun, dar nu se gandeste la asta.
Continua in acelasi ritm incet, dar sigur, pe drumul pe care il stie presarat cu fericire.

Sunday, October 11, 2009

1:28 AM

E tarziu.
Inainteaza cu incredere.
Cortina s-a lasat demult.

[POATE va urma..]