15. Lacrimi Noi.

October 17, 2009

A uitat de visul de acum doua seri; a uitat de dorinta ce ii aprindea ochii, a uitat de speranta ce ii hranea sufletul; a uitat chiar si durerea ce ii ranea trupul inimii, lasand urme sangerande.
A uitat cine e, a uitat de ea..
Isi lasa pleoapele lenese sa dea stingerea; ochii obositi sunt in voia lor.
Cortina se lasa.
Urmeaza lumina ce ii aparu in fata. Chipul ala.. il cunoaste.
Aceeasi voce muta o cheama.
Pasiunea e din ce in ce mai mare, din ce in ce.. mai puternica.
Se apropie si il atinge cu sfiala.
Ii cuprinde capul in maini si o saruta.
Il simte din toti rarunchii. Acum stie ca l-a dorit mai mult decat orice.
Acum intelege fericirea ce nu si-a explicat-o si dorinta din priviri.
Stie cine e, ce vrea, ce simte.. cine sunt Ei si ce reprezinta Noi.
Intelege viata data uitarii in dimineata aia. Instrainarea ei de propria-i persoana are acum o logica.
Doar langa El exista.
Lipsita de sens, a gasit indrumare la el. Lipsita de sentimente, a simtit cu el.
Fara speranta, s-a refugiat in bratele lui.
Cu sufletu-i bolnav, cu trupul plin de rani, a plecat in cautare de ajutor.
Ii gusta trupul si o opreste la El. O cuprinde cu palmele si o ascunde in suflet. O inchide si arunca cheia.
Acum e a lui.
El i-a vindecat corpul fragil; i-a sarutat ochii si a readus-o la viata.
Nu si-au spus cuvinte mari.
Felul in care o priveste, pasiunea cu care il saruta, dorinta cu care se tin stransi in brate, egoismul cu care nu isi dau drumul mainilor, dragostea in care se cufunda si asternturile in care se pierd pentru eternitate inseamna mai mult decat orice cuvant capabil poate, doar sa iti zgarie auzul.

November 4, 2009

Priveste in jurul ei.
“Domnule doctor! Domnule doctor! S-a trezit!”
Lumea forfoteste in jurul ei. Priveste asternturile albe, acele, apartele din jurul ei, lumea..
Isi priveste mainile.
Se uita speriata. In jurul ei .. toti sunt fericiti.
“Maria! Maria!
Daca eu sunt Maria.. voi.. cine ..?” – nu apuca sa termine intrebarea.
Zambetele ce o inconjoara devin grave. Si o sperie.
“Cum? Eu sunt..” – vocea e intrerupta de chipul ei ce ofera un raspuns destul de clar. Nu stie cine sunt; nici ea, nici el, nici ceilalti.
“Ai avut un accident. E ceva temporar. Esti inca socata..; esti..
Sunt nimeni! Nu stiu cine sunt si ce fac aici.. dar stiu cine suntem!” – raspunde cu raceala.. Maria?
Cuvintele de neinteles ii socheaza pe toti.
La indemnul doctorului, toti ies din camera de spital.
Ii administreaza un calmant. Iese si el.

November 7, 2009

A spus ca o va saruta, o va lua de mana si nu ii va mai da drumul.
Chipul de copil priveste trist.
“Iti aduci aminte?”
Isi ascunde ochii in spatele lacrimilor linistite. Se bucura de perdeaua croita special pentru ea.
Nu intelege ce se intampla.
Singurul refugiu il gaseste in bratele lui.
Dar..
“Daca eu sunt aici.. tu unde esti? Unde?...
Unde?” – repeta obsesiv aceeasi intrebare.

1:13 AM

Inchide ochii.
Acum sunt din nou.. Noi!