Pasiune iluzorie.

Fall, 2009

Mi-o aduc aminte din primul an, cum a pasit prima oara in sala plina de studenti. Tarziu.. tot timpul intarzia. Poate ii placea sa stea pe jos. Eram rautacios; intarzia si cand intra in clasa, nici nu apuca sa se aseze ca ii puneam intrebari din ce predasem in minutele in care ea lipsise. Zambea ca sa nu rada si se uita la mine cu o privire ce exprima: “Tu esti pe ale tale? Nu-mi raspunde. Stiu: NU esti!” Surprins eram sa aud raspunsul corect aproape de fiecare data. Si sunt sigur ca nu invata in avans. Daca nu era sigura pe ea, tacea.
In ultimele saptamani din primul an a renuntat de tot sa mai vina. Am mai vazut-o la examenul final cand mi-a zambit sfidator de sub sapca. I-am zambit si i-am urat vacanta placuta. Mi-a multumit, m-a sagetat cu privirea si s-a intors indiferenta.
Am sperat sa nu o mai vad.
Desi mai scurta decat de obicei, vacanta a trecut greu. Poate din dorinta de a o vedea. Nu stiu..
Am revazut-o.

A intrat pe usa azi. Suprins am fost sa o vad, cu atat mai mult ca punctualitatea din primul an se imbunatatise. Si asa a fost pe tot parcursul semestrului.
Ea? Surprinsa poate, nu stiu; oricum a mascat extraordinar de bine.
I-am zarit un zambet de multumire si am urmarit-o asezandu-se in prima banca. Total contrar fata de primul an, cand statea doar in ultima banca, de unde putea sa rada.. sa vorbeasca.. poate chiar sa motzaie. Se baricada bine, nu prea puteam sa o zaresc, in orice unghi al clasei m-as fi aflat.
Isi pune ochelarii. Pesemne ca din cauza asta s-a asezat in prima banca.
As fi fost de-a dreptul naiv sa consider ca era acolo doar ca sa fie mai aproape de mine. Cu toate astea, am sperat la asta, nu pot sa mint.
Asadar, speranta ca nu o voi mai vedea s-a spulberat odata ce sala aproape goala a fost inundata de prezenta ei.
E mult mai frumoasa decat anul trecut.

Decembrie, 2009

“Azi a venit. E penultima data cand o mai vad.”

Nemachiata, cu parul usor ravasit, rosie in obraji.. se aseaza, asteptand sa puna intrebari. Doar.. de asta e aici. Si nu pentru mine..
E atat de frumoasa! Atat de frumoasa!!! Fraza asta a devenit un tic in mintea mea la adresa ei; ea a devenit o obsesie sub privirile mele.
E mereu cu zambetul pe buze, amuzandu-se de unul din colegii ei. Rasul ei ma face sa zambesc. Mereu a reusit asta. Are un ras cristalin, copilaros si un zambet minunat. E sincera.
Si ce pasiune am nascut pentru ea!
Se pregateste sa plece. Ma mint ca e bine, desi mi-as dori sa mai stea un pic.. doar un pic.
“Daca vrei, poti sa stai, te mai uiti prin notite si daca ai alte intrebari…
Nu.. sunt bine; oricum nu prea am avut timp sa invat si nu stiu daca as avea alte intrebari sau daca as fi capabila sa gasesc altele doar rasfoind niste pagini.”
Pasiunea pentru ea ma determina sa cred ca tragea de timp inchinzandu-se la geaca (aveam sa aflu ca intr-adevar fermoarul era cu probleme). Profit de timp si incerc sa aflu mai multe despre ea; era prima oara cand vorbeam despre altceva in afara de matematica.
Privirea sfidatoare, aroganta ochilor, indiferenta.. toate au disparut. Stiu ca nu am fost naiv de data asta.
Ochii mari, azi neconturati de creionul negru, ma priveau sfiosi. Imi zambea cu fiecare raspuns pe care mi-l dadea. Brusc a prins din nou culoare in obraji. Se uita timid la mine. E polul opus ce ma atrage din ce in ce mai repede. Nu ma mai pot impotrivi.
O vreau!

Nu am avut masina. Nevoit sa iau autobuzul, o zaresc asteptand in linie. Coincidenta: mergem in acelasi loc. E a doua oara cand mergem impreuna si a treia cand ni se intersecteaza doar drumurile, de altfel opuse. Merg in urma ei.
Intram la metrou. Privirea ii ramane atintita pe geam, adunand multe perechi de ochi in jurul ei. Stie ca e privita. Si ce-i mai place!
Ma apropii si o intreb de ce zambeste.
Tresare.
“Sincer? Ma gandeam la frustrarea lui K.”
Evita sa spuna ca de fapt se gandea la mine. Sau poate naivitatea isi spune cuvantul.
“De ce radeti? - Zambesc pentru ca rade ea! – nu a fost prea dragutz sa dai vina pe mine.”
Incep sa rad. Desi, vizibil obosita, rade si ea.
“Esti bine?
Da.. da.. de ce nu as fi?
Pari.. obosita.
Sunt.. mi se inchid ochii. Nu prea am dormit in ultimul timp.”

Discutii.. cu cat aflu mai multe despre ea, cu atat stiu mai putin. Dupa un timp se instaleaza o oarecare tacere.
Ii era frig; oboseala o rapune si adoarme pe umarul meu.
Parul ei, parfumul, totul! O simteam a mea, desi nu o aveam. Inca, imi placea sa cred. Dar. nu stiam daca o voi avea vreodata! Sau nu vroiam sa cred intr-o iluzie. Nu se putea ca la varsta mea sa mai fiu visator ca un adolescent; ca ea de fapt. Era o visatoare si isi urma drumul catre fiecare vis.
Sensibila si ambitioasa. Inteligenta, isi urmarea scopul, facand lucrurile fara intentie, lasand dovada de nevinovatie in orice. Cu fiecare pas, aparent in spate, inainta de fapt dublu.
Fragilitatea si vulnerabilitatea aveam sa le intalnesc cu cateva ore mai tarziu.
Metroul are intarziere o ora, ceea ce pe toti ii duce la disperare, asa ceva fiind inadmisibil.
Eu.. eram fericit.
Aproape inconstient, o sarut pe par.
Cateva minute mai tarziu se trezeste.
“E mai bine acum?” – o intreb.
“Da.. oarecum. Cat am dormit?
Cam 40 de minute.
Wow!”
Nu ma priveste. Stia.
“Se supara cineva daca.. intarzii?”
Rade.
“Sunt singura; nu cred ca se va supara nimeni.”
Radea si sufletul in mine atunci.

Fara alte cuvinte s-a lasat condusa de mine.
Ningea. Atat de frumos. Zapada o incurca. O iau de mana si ii ofer putina incredere.
Azi.. a fost cea mai frumoasa zi din ultimii ani.
A fost de ajuns putina zapada la bord pentru a ma simti din nou.. ca ea.
“Ce suflet tanar!”
Radea zgomotos, ca un copil. Nu puteam sa o dezamagesc. Ne-am bucurat de prima zapada impreuna.
Impiedicata, cum era, mi-a cazut in capcana. Acum era victima. Continua sa rada si avea zapada pe gene.
Si buzele inghetate.
“Ce ai spune daca..?
Nu stiu. Ca sa afli ce ar face celalalt intr-o anumita situatie, singura metoda e sa il pui in situatia respectiva.”
M-a blocat pe moment. Stia. Stia tot. Si.. cred ca a vrut. De fapt, sigur.
Fara alte cuvinte, o sarut.
Momentul nu poate fi descris. Mi-a raspuns. M-a sarutat cu o pasiune pe care demult o credeam pierduta. Nu credeam ca aveam sa mai intalnesc asa ceva. Mi-a dat viata de doua ori in seara aia.

“Haide sus!”
Nu ne-am spus nimic.
Am baut ceva cald, ne-am incalzit; evident nu am mai discutat despre matematica.
Eram la bucatarie.
“Nu stiam ca scrii despre mine..”
Raman perplex. Vai, cata neindemanare. Cum am putut sa le las acolo? Fiind singur, neprimind vizite, nestiind ce avea sa fie, le-am lasat pe masutza din sufragerie. Curiozitatea-I caracteristica a indemnat-o sa citeasca.
Pierdut, ofer un raspuns lipsit de sens, as putea spune.
“Da..”
Zambeste si ma saruta. Nu avea nevoie de explicatii.
Si atunci a fost a mea. I-am gustat fiecare centimetru patrat din trup. S-a lasat dusa de val, iar eu odata cu ei doi.
Prima noapte petrecuta in bratele ei; prima dimineata in care i-am sarutat ochii somnorosi.
Inca dormea. Ii priveam somnul linistit.
Stiam ca nu va dura.
Aveam dublul varstei ei plus cativa ani. Sufletul ei rebel, inca tanar si plin de viata, va pleca in cautarea unui suflet asemenea lui, asemenea ei. Stiam ca se va termina si cu toate astea nu mi-am putut pune frana pasiunii, transpunand-o rapid in iubire, un act necugetat avand in vedere anii ce ii purtam in spate.
Au trecut zilele, saptamanile... Nimeni nu stia de noi. Ne vedeam tot timpul pe ascuns. Pasionala, a fost a mea tot timpul.
Il iubea. Am stiut asta de la bun inceput. Nu mi-a ascuns nimic.
Speram totusi ca il va uita; speram sa ma iubeasca. Desi stiam ca se va termina. Ce prost eram. Toate se bateau cap in cap. Dar o iubeam, la dracu’! Nu aveam cum sa nu sper.
Nu m-a inselat. A fost a mea. Era langa mine; imi era.. tot.

Nu am vrut sa stie ca o iubesc. Nu imi doream sa o indepartez. Dar intr-o dimineata o priveam poate altfel decat de obicei. Sau poate atunci a observant ea o diferenta. Poate in dimineata aia, in momentul ala a simtit altceva. Poate m-a iubit pentru o secunda. Altfel, nu avea cum sa vada asta in ochii mei. Poate..
Se uita la mine intrebator; nu avea nevoie de cuvinte pentru a o intelege.
“Te iubesc!” – inconstient am spus-o.
Ramane muta in fata mea. Evit orice alt cuvant si o sarut.
“Eu..
Stiu! Nu iti cer nimic; asta simt.”
M-am ridicat de langa ea si am inceput sa merg in cercuri.
“Stiu ca nu ma iubesti. O sa pleci nu?”
Cu aceeasi sinceritate pe care intotdeauna am apreciat-o, mi-a raspuns usor.
“Da.. nu acum, nu stiu cand, dar voi pleca. Poate cand se va stinge pasiunea..
Poate cand va veti regasi..
Poate..”
Plangea. M-am simtit ingrozitor.
Ma apropii de ea, dar nu ma lasa sa zic nimic.
“Nu e vina ta. Stai linistit. De fapt, imi pare rau ca ma iubesti.
Dar.. dar de ce? Iubirea e .. cel mai frumos lucru.
Atunci cand e impartasita, da. Dar.. nu trebuia. Iubirea nu avea ce sa caute in locul pasiunii. Vei avea de suferit.
Sunt destul de maricel. Nu m-am putut controla. Asa a fost sa fie. Si stiam care va fi sfarsitul, inca de la inceput. Si cu toate astea am ajuns sa te iubesc. Nu te invinovati!”
O sarut si o strang tare in brate.
“Fii a mea!”
A fost a mea atunci si a continuat sa fie a mea pentru un timp. Mereu ma gandeam ca ziua urmatoare nu voi mai sti nimic de ea. Cu fiecare zi ma bucuram de zambetul, ochii, trupul si pasiunea ce ardea in ea, ca si cum ar fi fost ultima oara.
Dar niciodata nu imi ajungea.

Ianuarie 2009

Trecuse ceva timp. Mai mult decat ma asteptam.
“O sa plec!
Stiu.. stiu!” – ii raspund cu tristeste in glas.
“Nu acum.. dar o sa plec.. curand..” – continua dezamagita.
“Nu fi trista! Esti totul pentru mine; mi-ai oferit totul, m-ai facut sa ma bucur de lucruri pe care le credeam pierdute. M-ai readus la viata odata cu prima zapada; buzele-ti inghetate m-au trezit; tot atunci ai fost mea. Si inca te iubesc. Mai mult decat oricand. Si vreau sa fii fericita. Nu! Nu lasa privirea; nu e nimic de care sa iti fie rusine! In schimb, te rog un singur lucru.
Ce.. anume?
Iti respect decizia, dar atunci cand alegi sa pleci, inchide usa si pleaca, fara a mai privi inapoi. Tu pleaca, fii fericita, iar pe mine lasa-ma sa imi revin. Crezi ca vei putea face asta?
Da..
Atunci hai sa incheiem discutia si lasa-ma sa ma bucur de tine. Nu imi mai adu aminte. Stiu ce va fi. Revarsa-ti pasiunea asupra mea si cand decizi sa pleci, pleaca fara a avea remuscari. Trebuie sa rasplatesc cumva lunile petrecute alaturi de tine. Eu ma voi gandi la tine si te voi iubi. Si stiu ca iti va fi bine!”
Zambetul meu ii ofera incredere si ma strange in brate.

Ne-am pierdut apoi si in urmatoarele luni, in lucruri marunte, dar mari pentru noi. Imi place(a) sa cred ca ne-am iubit. Ne pierdeam in activitati ce ne ajutau sa ne bucuram unul de celalalt.
Totul era altfel cand eram cu ea. Era tot timpul vesela. O faceam fericita. Stiu ca atunci cand era singura, poate ii fugea gandul la el, la “ei”, dar cand era cu mine.. niciodata. De asta imi place(a) sa cred ca.. ne-am iubit.
Iubirea ce ne lega era doar o iluzie. Nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste. Timpul nu a ajutat-o sa imi raspunda.

Mai 2009

Dupa alte 4 luni, undeva spre sfarsitul lui mai, in 2009, s-a incheiat totul.
Poate pasiunea s-a stins, poate s-au regasit, sau poate nu a mai rezistat. Oricare a fost motivul, ea a plecat. Asa cum am rugat-o, nu s-a uitat inapoi.
Pur si simplu nu a mai venit ziua urmatoare. Atunci am stiut ca s-a terminat.
Speram sa nu o mai intalnesc, pentru ca inca o iubeam.

Septembrie 2009

Ne-am intalnit in aceeasi ipostaza. Eu, profesorul ei; ea studenta mea.
Ea, doar o figura cunoscuta printre alti zeci de studenti. Eu, doar unul dintre cei mai tari profesori.
Amintirile m-au napadit si primul curs din noul an scolar a fost un total esec.
La sfarsitul orei, a avut o oarecare retinere; a vrut sa ma intrebe ceva, dar si-a adus aminte de ce am rugat-o si.. s-a pierdut printre colegii ei.

Nu a mai venit la orele suplimentare pentru a pune intrebari. Nu prea mai dadea nici pe la curs.
Venea doar la examene, obtinand printre cele mai bune note din clasa, daca nu cele mai mari. Eram mandru de ea.
O mai zaream din cand in cand, in lift, cand mergea sa isi predea temele pentru cursul meu. Era intotdeana insotita. Probabil intentionat.
Inca o iubeam. Stia asta.

Decembrie 2009

Si acum, o privesc din acelasi loc. Isi scrie examenul final, fara a ridica privirea.
Peste trei ore, imi intinde foile si raspunde zambetului meu printr-un alt zambet. Dar bolboroseste un “sarbatori fericite!” aproape stins si pleaca.
Sper sa nu o mai intalnesc vreodata.
Inca o iubesc.