Gladys si barbatii din viata ei.

Partea 2.
Gladys.

Derulez rapid filmul, in toamna anului 2008, anul, luna si ironic sau nu, ziua in care i-am cunoscut pe amandoi, Gladys si Dewayne.
Ora 9:30 am. O domnisoara cu parul saten, lung si drept, imbracata in blugi albastri, un tricou alb, geaca si tenesi negri, se aseaza langa mine. Mi-au atras atentia inaltimea ei, cu picioarele ei nesfarsite - dar cu niste forme atat de bine definite - si ghiozdanul plin de animalutze, care mai degraba o categoriseau la clasele 1-4, maxim 5-8 - in orice caz, nu in primul an de facultate. Dar era asa simpatica si dragalasa, un copil tanar ce emana fericire in jurul ei.
Ah, sa nu uit de mirosul ei! Atat de bine mirosea; am devenit alcoolic, era ca un drog pentru mine.
Tin minte ca era insotita de un baiat, pe care ulterior am prins pica, pentru ca erau tot timpul impreuna. Nici in ziua de azi nu stiu cine era si ce reprezenta in viata ei. Stateau de vorba si erau foarte veseli; urmatorul lucru care mi-a atras atentia a fost zambetul ei minunat, sincer si atat de delicat.
I se citea puritatea pe buze.
Eram plictisit, aveam nevoie de ceva nou si proaspat. Dar arata un pic prea minora. Nu i-as fi dat mai mult de 17 ani.
Nu aveam habar prin ce urma sa trec. Supriza placuta atunci cand, in clasa de vreo 70 de oameni, singurii care mi-au sarit in ochi, au fost cei doi tineri pe care ii analizasem pe autobuz. Stateau jos alaturi de alti 10-12 studenti, din lipsa acuta de locuri. Bine, trebuie sa recunosc, nu am fot prea fericit sa il vad pe el. Dar..
Ea, ea era! Gladys a mea!
A facut ochii mari si a zambit, ganadindu-se probabil ca nu imi voi aduce aminte cine era, desi o vazusem in urma cu 10 minute. M-a urmarit cu atentie timp de 45 de minute, cat a durat primul curs, mi-a sorbit cuvant cu cuvant, atenta la fiecare detaliu - sau poate doar mi s-a parut?! - iar eu nu am incetat sa privesc catre treapta pe care ea statea. Era in lumea ei, se simteam comfortabil, ulterior realizand ca se simtea mai bine pe jos, turceste, decat pe scaun. N-avea niciodata stare. In putinele dati cand dadea pe la curs, era de o energie debordanta, testandu-mi nervii usori sensibili la acea vreme, prezenta ei neajutandu-ma deloc.
In aceeasi zi, ceva mai tarziu - dupa-amiaza - il cunosc pe Dewayne, la un fel de cerc profesoral. Nu stiu ce naiba ne-a apropiat atat de mult; un lucru era sigur: "femeile" nu era o pasiune comuna si el, barbat asezat, cu un copil acasa, cu siguranta nu se potrivea cu barbatul din mine. In schimb, nici unul din noi nu avea un prieten bun, caruia sa ii impartaseasca totul, cu bune si rele. Vrand, nevrand, el a ajuns sa fie cel la care, si in ziua de astazi ma "spovedesc".
A fost ceva ce m-a condus catre el, avea office-ul langa al meu. De parca l-as fi cunoscut de o viata, ma duc si ii bat la usa.
-Deranjez?
-Deloc, Pekka! Intra.
-Neah, haide cu mine, vreau sa fac rost de niste informatii!
-Despre?
-O studenta din primul an.
-Ce e cu ea?
-Ahh, Dumnezeule, nu vorbim decat de 30 de secunde si imi pui prea multe intrebari; nervii mi-au fost deja prea tulburati de ea. Vii sau nu?
Usor amuzat de irascibilitatea mea, imi arata si el dintii lui ca la armata, intr-un ras tumultos si dragalas ca de copil de 33 ani. Da, copil: e mai mic cu 15 ani decat mine.
Ma simt usor derutat. Zambetul lui s-a conectat cu zambetul ei; totul in mintea mea. Ceva mi se parea in neregula, dar am trecut vederea, eram prea turmentat, ma gandeam.

Cu lista celor 70 de studenti in fata, ma priveste confuz.
-Ce vrei sa faci cu asta?
-Sa o gasesc.
-Pai e simplu, cum se numeste?
-Inteligentule, daca era asa simplu, te mai chemam? Nu stiu, tocmai asta e ideea.
Arunca foile pe masa, se lasa pe spate si incepe sa rada, zguduind cladirea de 9 etaje in care ne aflam.
-Esti nebun, Pekka!
Il privesc si imi dau seama ca naturaletea de care da dovada, e ceea ce am cautat mereu in oameni.
-Asculta - si pe masura ce serios, inchid usa, Dewayne devine si el grav - imi plac femeile!
-Prea mult. Nu ca m-as gandit ca iti plac barbatii! - rade din nou, de data aceasta, batjocoritor.
Confuz, il privesc curios. Incep sa zambesc, dupa care incep sa rad; era imposibil sa nu razi in preajma lui. Imi raspunde la intrebarea pe care a citit-o pe fata mea cu atata usurinta.
-Am observat cum te uitai la doamna Andrea.
-Nu mai are voie omul sa..
-Sa tanjeasca? Sa priveasca? Ba cum sa nu?! Dar vezi in ce te bagi, vorbesti de o "femeie" in primul an de facultate, care de-abia porneste la drum. Cati ani are? Daca e minora ia-ti gandul!
-Dar mult mai vorbesti!
-Credeam ca am lamurit, inca de la inceput, partea cu vorbitul! - raspunde Dewayne, usor amuzat si mandru de capacitatea lui de a vorbi mult.
-Eu ii dau cam 17 ani, are fata de copila!
-Ai chef de probleme?
-Cu ea? De multe!
-Spune-mi ca nu esti serios!
-Asculta, trebuie sa imi dau seama cum o cheama, cati ani are si.. cam atat.
-Metoda prin eliminare?
Radem amandoi, ochii lui tineri, si usor nepatati, determinandu-ma inca o data sa ma intreb de ce am apelat la el. Era prea cuminte. Era!!!
Prin eliminare, am micsorat lista la 28 de studente.
-Ce natie e?
-Dar de unde dracu' vrei sa stiu?
-Avand in vedere ca nu stii nimic despre ea, nu ma astept sa fii prea exact in date, inteligentule! Dar... asiatica?
-Nu.
Si lista a scazut la 17.
-India?
-Nu, ma!
Ramanem cu o lista de 10 persoane, dupa excluderea acelor nume care nu se potriveau deloc cu descrierea fetei.
Ostenit dupa o asemenea munca, Dewayne ma priveste cu ochii lui de copil mic si curios. L-am tras de partea mea. Parca totul era mult mai interesant acum, decat faptul ca trebuia sa predam studentilor. Investigarea lor era deja cu mult inainte pe lista prioritatilor.
-Si acum ce e de facut?
-Ne gandim..

N-aveam la ce ne gandi prea mult.
Dupa cateva ore de cautari si spagi, am reusit sa aflu. Gladys D., 18 ani; este cu 15 ani mai tanara decat Dewayne.
-As fi putut sa ii fiu tata, daca m-as fi chinuit un pic acum 18 ani! - mi-o arunca in fata Dewayne, ingrijorat, dar totodata amuzat. E vorba de 30 de ani intre voi, Pekka!
-Iar eu bunic, daca m-as fi chinuit acum 33, si copilul meu acum 18! Hai pe bune, asta conteaza???
-E minora, tampitule!
-Asteptam sa creasca.
Un ras copios urmat de o privire grava, indrazneata, neincrezatoare si perversa.
-Tu?? Tu sa astepti dupa o femeie? De necrezut. Vreau sa o cunosc, vreau o poza cu ea, ceva, orice.
-Nu cred ca este o idee buna.
-Huh? De ce? Nici macar poza de pe cardul ei de studenta nu m-ai lasat sa o vad. - se uita la mine mirat.
-Ti-ar placea..
-Eh haide, sunt insurat! N-am nicio treaba, sunt doar curios.
-Ti-ar placea!! - ma rastesc la el.
-Plus, nu m-as bag peste tine. - incearca sa ma convinga.
-Incheiem discutia aici.

Dewayne ramane cu ochii atintiti pe tavan, iar eu cu gandul la ea. La ce medita el, nu stiu. Daca nu l-as fi cunoscut, as fi zis ca planuia cum o va face pe Gladys a lui, pentru a-mi rade in nas ulterior.
Copila asta ma obseda deja. Si nu era decat.. prima zi.

Gladys si barbatii din viata ei.

Partea 1.
Pekka.

Ma intorc in luna Ianuarie, 2011 si imi privesc domnita, lasandu-se furata de un barbat mai tanar decat mine. L-as putea numi pustan? Nu neaparat. Dar are un avantaj in fata mea. O are pe ea.
Domnita e un cuvant mult prea mare pentru ceea ce a fost ea in viata mea. Locul ei nu a fost niciodata langa mine, desi am vrut-o cu o dorinta atat de aprinsa; mai degraba i-as spune furie, pe care cu greu mi-am controlat-o.
Si in ziua de astazi, ma mai scutur si apostrofez cateodata, zarindu-i chipul, pur si simplu, undeva in departare: "De ce nu ai facut-o a ta?". Ma framanta intrebarea asta, mai ales acum. Anul patru e pe sfarsite, iar ea, copila zvapaiata si domnisoara cu forme frumoase din primul an, acum domnisoara ceva mai rea, mult mai sigura pe sine, insa la fel de sensibila si copila in adancuri, este pe picior de plecare. Viata si facultatea mi-au adus-o din nou in cale, desi parte din mine n-ar fi vrut, deoarece, o privesc cu o frustrare de nedescris, de sase luni de zile incoace. Cealalta parte radiaza odata cu intalnirile cu ea, aproape zilnice.
Ea? Ma priveste sfidator - nu ca ar fi ceva nou - cu un zambet pervers, cu dintii albi, aliniati ca la armata. Este mai rea, pentru ca imi citeste frustrarea si neputinta in ochi, dorinta in trup, simte vibratiile in corpul meu, doar cu o analiza subtila din privire. In ciuda diferentei de 30 de ani intre noi, ma simt mic si incapabil in fata ei. Mi-e rusine de ceea ce am fost si ce sunt acum.
Am dorit-o atat de tare. Gladys este copila care mi-a adus aminte care imi e locul si femeia care mi-a pus capac, fara sa puna mana vreodata pe mine, fara sa o simt in pat langa mine, fara sa se aprinda salbatic intr-o seara tarzie sau sa imi rada dimineata, de sub cearceafurile prin care mi-au trecut atatea. Inca o doresc.
Vorbeam de furie mai devreme. Din cauza ei, in anul trei, m-am hotarat sa imi iau liber un an, in speranta ca ea ar fi terminat facultatea anul trecut, eu intorcandu-ma anul aceasta si neexistand riscul de a o intalni intamplator prin facultate; refuzam din start ideea sau posibilitatea de a-i fi profesor din nou. Mi se parea prea de tot. Doi ani au fost de ajuns si mult prea mult pentru mine.
Si uite-ma, dand piept cu ironia sortii. Ma intorc intr-o dimineata de septembrie; iau acelasi autobuz, pe care l-a luat si ea intotdeauna. S-a facut ca nu ma vede, ceea ce lucra doar in favoarea mea. Eram prea socat de ce aveam in fata ochilor ca sa pot suporta o eventuala conversatie - nici macar de un schimb de priviri nu eram in stare! Nu stiu ce m-a suprins mai mult: faptul ca desi era mai mare cu un an, parea mai tanara, mai copila..mai minora - tarziu am aflat cati ani avea, desi banuiam, dupa o logica matematica, cu o eroare pozitiva de un an - sau sa fi fost formele mult mai accentuate si bine definite, fine si feminine, intr-un corp incheiat cu un cap de copila?
S-a tuns.
-O Doamne, este atat de frumoasa! - imi spuneam.
-Ce prost ai fost! Unde ti-a fost capul? - ma mustruluiam.
-Poate nu ai dorit-o suficient, Pekka! - ma spala cu sfaturi Dewayne, cel mai bun prieten al meu, care o stia pe Gladys doar din ce ii povesteam eu.
Asta..in primii doi ani.
Lovitura sub centura a avut loc nu de curand, cand.. am aflat ca Gladys a mea, era si este de fapt, de 3 luni, Gladys a lui Dewayne.

Am avut orice femeie am vrut in viata mea, de orice varsta, culoare sau etnie am vrut. Mai putin pe ea. Si totusi, nici una nu a fost ca ea. Gladys este ce am avut eu mai bun. Citesc si recitesc, asta am vrut sa spun si nimic altceva. Nu mi-a oferit nimic, dar am primit totul, nu s-a rezumat decat la a fi eleva mea, la a fi in gandurile mele, picturile mele - mai fac asta in timpul liber - acum in povestile si visurile mele. Cine ar fi crezut ca un matematician imbracat in Don Juan s-ar putea indragosti? Eu, Pekka G.?! In niciun caz.

O las sa coboare in fata mea si imi continui drumul in spatele ei. Parca as fi urmarit-o, desi viata ne-a pus pe aceeasi cale, din nou. Pentru cat timp..nu stiu! Sau..nu stiam! Pentru ca timpul nostru a trecut; nu l-am avut niciodata, iar sansa mea, daca a existat vreuna, s-a dus.. o data cu aparitia lui Dewayne in viata ei. As fi vrut sa o "urmaresc" in continuare, insa a trebuit sa merg in office; aveam un curs..primul dupa o pauza de un an. Am intors privirea, in speranta ca ii voi zari ochii timizi cautandu-ma.
-Ce prost! - imi zic din nou.
Nu s-a schimbat in privinta asta; niciodata, de cand o cunosc, nu a intors privirea dupa mine: nici macar o data. Desi, poate ar fi facut-o, si nu o data, ci de fiecare data, feminitatea, mandria, orgoliul, increderea ca poate mai mult decat altele, au oprit-o de la acest pas misel, lasciv, mult prea indraznet pentru o copila ca ea. Privirea care nu s-a intors niciodata dupa mine m-a intarat cu fiecare "intalnire". Rautatea unei fapturi divine m-a transformat intr-un lup flamand de carnea ei, de mirosul ei care a obsedat atatia barbati, printre care si Dewayne.

Sunt sigur ca stia de femeile din viata mea. Nu sunt sigur cum si in ce fel, dar zambetul ei pervers, si ochii aruncati in batjocura peste mine, cu fiecare intrebare legata de matematica, imi spuneau simplu:
-Nu fi prost! Crezi ca nu stiu ce invarti? Si ghici ce? Nu o sa fiu una din ele! Si nu pentru ca nu mi-as dori, dar pentru ca iti doresti tu mult prea tare.
Si isi incheia discursul apasat, cu dintii la vedere, cu lumina licurind-i in ochii mari si tot timpul curiosi, fara astampar, intr-o vesnica analiza si cautare:
-Fraiere!
Tind sa cred ca am citit-o destul de bine, desi aveam atatea de descoperit la ea.

Si uite-ma in ziua de 13 septembrie 2009, stand la catedra in fata a 11 elevi si in fata ei. Este prea mare, diferita, altfel, pentru a categorisi-o alaturi de cei 11. Am intrat pe usa; socul a fost destul de mare, dar zambetul ei calm si rautacios in acelasi timp m-a linistit un pic si mi-a mascat reactia, relativ ciudata in fata celor 11.
Si intrebarea "De ce?" adresata catre sine - cred si sper - a fost imediat urmata de un raspuns ceva mai inteligent.
-Ca sa vezi inca o data ce ai ratat, fraiere! - privirea ei mereu prompta nu a incetat sa imi ofere raspunsul pe tava.
O priveam din nou si nu imi venea a crede. Tunsoarea o pridea extraordinar si mergea de minune alaturi de tenesi, blugii peticiti si un top mulat, pe care erau imprimati doi ochi mari, la care, involuntar sfarseam a ma uita. Gladys stia, vedea totul si ce ii mai placea. A adorat dintotdeauna sa imi joace mintea, si inca ii place sa fie admirata. Stie ca toti intorc capul dupa ea, dar ma aducea pe culmile disperarii, inca din prima zi.
Am sperat sa vina sa ma intrebe ceva la sfarsitul orei; orice legat de orar, curs, teste, teme, dar n-a facut-o. Rar punea intrebari si asta la sfarsitul semestrului, referitoare la materia cursului. In doi ani de zile, nu s-a intamplat decat intr-un sigur semestru. Deci care era probabilitatea sa vina la sfarsitul acelui semestru?
S-a ridicat usor de pe scaun, finut si-a luat ghiozdanul, a intors fundul obraznic - zambind in spatele bretonului, care ii imbraca ochii si mai mult, si-asa invaluiti ei in mister, stiind ca o voi privi si analiza din cap pana in picioare - si a plecat.

Si ma gasesc singur, pe balconul apartamentului, unde, tragand neinsetat din zecile de tigari pe care le fumam noapte de noapte, visam la ea. Dupa care ma ridicam de pe scaun si incepeam sa o pictez goala, asa cum mi-o imaginam: superba! Fata din picturile mele are picioarele lungi, subtiri, sani rotunzi si ridcati, iar sfarcurile zambesc strengareste in tablou. Ce ma obseda, mic si obraznic, era fundul ei, care mi-a facut de atatea ori cu ochiul. Asta a fost si a ramas Gladys in mintea mea.
Invaluit in ceata fumului, ma ridic si intru in camera, pe care inca nu am avut curaj sa o deschid de cand m-am intors din calatorie. Ii creasem altar, eram innebunit de tot ce insemna Gladys, iar ea habar nu avea. Am realizat in tot acest timp, ca pe ea nu as fi dorit-o asa cum le-am dorit pe celelalte. Am vrut sa fie a mea, femeia si amanta mea, iubita si prietena mea, cea careia i-as fi pregatit micul dejun si pe care as fi sarutat-o pe frunte inainte sa plec, si nu cea careia i-as fi lasat un bilet scurt: "Gasesti mancare in frigider. Nu uita sa faci patul si trage, te rog, usa dupa tine. Pekka"
Absenta ei, de altfel constanta si permanenta, este un altfel de a spune ca am avut orice femeie mi-am dorit, mai putin pe ea.
Ma intreb: de ce pe mine m-a respins? Diferenta de varsta nu a stiut-o niciodata, am avut multa grija de mine si mereu am mintit in legatura cu varsta mea..pentru ca am putut si pot.
Totusi de ce Dewayne da.. si eu nu? De ce prietenul meu cel mai bun?
Rautatea ei nu mai este raspunsul; nici in ziua de astazi, ea n-are habar ca noi doi iubim aceeasi Gladys.

Acasa.

Aud radioul. E iarasi piesa noastra preferata.
Cliche! Ai mai auzit asta.. si nu doar o data.
Atunci..il dau mai tare si il opresc.
E ca un blestem, caci chipul ti-l zaresc.
E ora doua din noapte; nu vreau sa te mai astept.
Pentru ca simt cum ma'ndrept spre nicaieri. Te-aud departe.
Am asteptat pana la sfarsit. Si am regrete.
Nu ma chemi, nu ma strigi,
Te pierd in ceata!
Nu ma astepti, dar vin acasa.

Te transpun in nefiinta, dar ti-am adorat trecutul.
Tot ce-mi ramane din tine, azi ma doare: prezentul.
Si daca alerg in cercuri, ce spui? Dispare?
Tot ce-a mai ramas din noi, e doar o povara pe umeri.
Iti inmanez tot ce-a fost al tau,
Un tot cladit..rapus de noi,
E doar dezordine.
Ia tu tot si pune-ma-n ordine.

Doar reflexia mea mai stie care-i vinovat.
In piciorele goale, fata in fata cu ea, sunt confuza.
Ma afli intr-o seara de mai, cu ochii inchisi
Si umerii dezgoliti; lipita de perete, cu o privire muta.
In timp ce ea ma priveste si se-amuza,
Pentru ultima oara ma'ntrebi ce se'ntampla.
Raspund simplu: supradoza!
Imbatata de iluzii frante si dand vina pe mine,
Ma lasi sa zac. Te ridici si dispari.
Si imi pierd mintile cand stau si privesc,
Cum mi-a scapat printre degete: Tot
...care n-a fost niciodata al meu.

Si ma intorc acasa.
Sa te vad de-aproape, cum pleci mai departe,
Cum fugi de lume, cum ne-alungi pe noi.
Ma intreb: ce te-a suparat, caci prea repede ai plecat!?
Sa fi fost singuratatea in doi?
Priveste mai adanc decat superficial macar o data.
Tristetea o impartim intre noi.
Inainte sa ma lasi sa plec, intoarce-te,
Infrunta-ti teama! Priveste-ma!
Caci vin acasa.

Nu mai am visuri. Zambeste.
Aici ne-am scris povestea,
Te imbratisez si te sarut.
De ramas bun.
Astazi sunt acasa.
Dar maine plec pe alt drum.

Ramas bun.

Daca tu consideri ca s-a incheiat,
Pleaca.
Te-am adorat!
Am vrut sa te ridic.
Azi ai plecat.
Fara un alt cuvant, te-am lasat.
Zambete amarui intr-o ceata adanca,
Iubirea ascunsa intr-o ploaie franta..
Din nori,
Te privesc. Nu te vad, te uit!
Departe de tine, ma ascund.
Zambesc.
Nu te mai ajung.
Si daca tu nu ai fost sa fii
De ce ..ai fost?
Macar de ai fi stiut, inteles, vazut.
Oare stii cum doare?
Ma arde,
Furtuna de lacrimi.
Intr-o dragoste neagra,
Am invatat azi sa pierd.
Te ador!
Nu mi-e dor..
..nu de tine, dar..
De noi.
Te-as fi rugat sa mai stai.
De ce?
Oricum maine plecai.

Transpunere.

Inchide ochii, cateodata ajuta,
Poti trece peste o palma,
Priveste-te in oglinda si adu-ti aminte..
Ca nu e prima data.

Razi, razi tare si minti,
Tipa calm cu ochii cuminti,
Uita de picioare, loveste cu cuvinte;
Cineva ti-a spus: poti mai mult de-atat, ia aminte!

O privire ciudata, un schimb de cuvinte
Visuri, emotii si un zambet fierbinte,
Gustul amarui in cafeaua de dimineata,
Zambeste, copilo! Si mergi mai departe!

Cobori incet spre seara,
Stinge-ti lacrimile-n ceara.
Un fior te trece,
Te-atinge,
Racoros, te-nvinge,
Calmul delicat..
..care, tarziu te-a ridicat.

O bataie pe umar si o mana calda,
Un cuvant timid intr-un timp pustiu,
Zambetul fad al unei figuri distinse:
Atunci copila..
.. acum, femeia de mai tarziu.

Orfani.

Se pierdura intr-un pahar de alcool si raman inconjurati de..nimeni. Continua dansul pasional in care s-au inscris inca de la inceputul serii, fara a fi mai apropiat decat de obicei.
Inhaleaza aburii de alcool, intr-o sete de nestapanit, peretele e al lor, iar ea, inchisa, fara libertate de miscare, danseaza si senzual il atrage din ce in ce mai aproape. Se lasa sedusa de mirosul de care ii era dor, nesimtindu-l niciodata si sub observatia unei singure priviri frustrate, continua sa danseze, rasetele fiindu-le acoperite de melodia pusa pe repeat, pana cand, rand pe rand, au iesit toti din incapere.
Isi face loc, murmurand ceva, il privesc, zambesc si din nou peretele le ofera punct de sprijin si totodata piedica de a inainta. Sunt sufocant de imbratisati, respiratiile calde neajutandu-i intr-un asemenea loc si situatie pe masura de fierbinte, atragandu-i ca doi magneti.
Isi zambesc strengareste si fiecare intoarce capul in serns opus, continuandu-si miscarile lascive si dracos de sexy, rautacios de provocatoare.
Obraz pe obraz..si privirile se reintalnesc. Incep sa rada si melodia pare interminabila.
Se intorc unde galagia era mai mare, intr-o inapere goala; o trage langa el, masandu-i coapsele, dorinta arzand din in ce mai tare. Ochii se reintalnesc, de data aceasta ramanand fixati pe cei din fata lor. Zambesc si cu sclipirea specifica, indeamna buzele, care s-au evitat deja prea mult, sa se apropie. Pasiunea a pus in sfarsit stapanire pe cei doi, neexistand cale intoarcere si nemaitinand cont de nimeni si de nimic.
Ii place sa ii provoace si vede in el o noua victima: mai mult sau mai putin. Nu vrea sa il raneasca, doar sa se distreze. Asta face; adora provocarile lui, iar lumea din jur a insamantat in ea o rautate aparenta, superficiala: de nedescris! A invatat sa isi ascunda sensibilitatea, ce atat de vulnerabila o facea sa para!
Parsiv, il priveste pe cel care, intamplator, ii zareste din nou - si cu o frustrare mai accentuata - bolboroseste ceva pe limba lui.
Raspunsul nu intarzie sa apara, desi nu a existat vreo intrebare, ci doar o insiruire de cuvinte pe care ei doi nu dau doi bani: ce nu iti convine? Bag in pat tot...!! Tot ce misca!
Depunand un efort fantastic pentru a nu bufni in ras, continua: Tu urmezi!!!
Nervos, tranteste usa, iar rasetele zglobii ale celor doi orfani de iubire, doboara linistea cartieruli adormit in ploaia fumului de tigara.

Pa.

Prinsa in abisul amintirilor care m-au creat ca si om, ca ceea ce vreau sa devin, sunt modelata dupa sufletul unui copil. Sunt blocata intr-o lume..
Lume? Asta numim noi lume?
Locul unde trebuie sa desenezi fericire pe chipul lor si sa le stergi lacrimile cu guma.. asta e lume?
Atunci sunteti dusi de-a dreptul.
Continui sa visez intr-o noapte pe care ceata mi-a furat-o. Ma abat din drumul visurilor mele, pentru a ma gandi din cand in cand la voi.
Regretati ceva?
Ma apasa o urma de melancolie. Nu imi pare rau ca nu ne mai cunoastem, imi pare ca am ajuns sa ne cunoastem vreodata. Teoretic vorbind; practic, nu v-am putut citi decat prea tarziu, cand, cu ironia specifica situatiei, mi-am pierdut total interesul.
E putin ciudat cum totusi atata fericire ma inunda. Nu vreau sa intorc pagina! Dar as vrea sa sterg acele cateva randuri pe care le-am scris despre voi in albumul dedicat voua... de fapt, mi-as dori sa le pot retusa, nu neaparat sterge.
Lumea? Din nou?
Lumea imi distruge visurile si sperantele. Nu stiu sa ma apar. Propria-mi indiferenta mi-a deschis ranile atat de vulnerabile la frig.
Ma trezesc visand la cai verzi pe pereti; niste ganduri aleatorii, cu privirea blocata pe cei care asteapta tramvaiul. Zambesc prosteste, ador privelistea si iubesc locul in care ma aflu.
Ma scutur de zapada, fiecare fulg pe care il reneg, ducandu-ma si mai departe de zilele in care nu intram in casa, decat pentru a ma schimba. Vechiul: "NINGEEE!!!!!" e acum inlocuit de .. "Ahhh, iarasi ninge?".
Naivitatea s-a imbracat in rautate, inocenta in minciuna, pasiunea e rece, zambetul e fals, lacrimile reale. Dar imi alung gandurile de moment, astept sa simt frigul pana in maduva oaselor si intru inapoi intr-un cadru cald si placut, de care nu m-am bucurat pana azi. Sunt in apele mele, naturala, fericita, zambitoare, bucuroasa pentru ca ii cunosc.
M-ati lasat sa plec. M-am trezit dimineata si eram singura, fara a avea macar un cuvant de spus. Usa inchisa mi-a fost un nou inceput si sincer, daca as da timpul inapoi, as fi inchis usa inainte sa o inchideti voi. Poate n-as fi deschis-o vreodata.
E randul meu sa nu va mai ascult.

Primavara mea (nu) a inceput cu tine.

Nu pot sa iau inapoi cuvinte pe care nu le-am zis sau sa indrept lucruri pe care nu le-am gresit. Nu pot sa recuperez prieteni care nu mi-au fost vreodata prieteni.
Am ales eu sa fiu singura? Nu, nu mi-a placut singuratatea niciodata si cu toate astea, acum ii simt gustul al dracu' de amarui. Ma deranjeaza, dar nu prea..pentru ca intruchipezi totul intr-o singura persoana, intr-un singur tu..
Dar e greu atunci cand te vad plecand si cu ochii umezi iti spun sa te duci pentru ca am nevoie sa fiu tare. Plec la randul meu, fara sa astept a-ti mai zari o data chipul in multimea de oameni care asteapta acelasi lucru ca si tine: sa plece!
Situatia, banii, timpul, tehnologia fac totul mai usor, dar e atat de greu!
Imbratisez ceea ce numesc prezenta ta, constienta de dezamagirea diminetii in care nu ma vei saruta.
Il caut cu privirea pe cel pe care iti placea sa il asculti cantand la chitara. Vreau sa il ascult pentru tine, sa il asculti prin mine. Dar parca s-a dus si el odata cu tine.
Incerc sa zambesc la auzul numelui statiei de metrou care atat de tare te amuza. Nu prea reusesc.
Si uite-ma in fata celui care sper sa imi dea transfer catre tine, dar nu.. mi-a spus ca nu exista asa ceva. Ce stie el?!
Uite-ma in fata usilor ce ni s-au deschis de zeci de ori, dar azi nu mai iesim impreuna.
Si iata-ma ajunsa in locul pe care am ajuns sa il indragesc, dar care era parca mai frumos in preajma ta.
Priveste-mi dezamagirea de a te sti in alta parte decat langa mine.
Ma sufoca aerul rautacios, ma dor zilele senine si reci. Soarele nu stie decat sa tachineze, lasand in urma lui ploile murdare.
Asculta-ma strigandu-ti numele in disperarea noptilor singure. Sterge-mi lacrimile dulci care atat de usor ma imbata intr-un somn, de fiecare data mai prost si obositor.
Ieri, primavara mea nu a inceput cu tine.
Si uite-ma iarasi luand numaratoarea de la zero. Azi, 2 Martie...am ajuns la 4.
Si continui sa ma multumesc cu auzul vocii tale, gustandu-ti rasul si sorbindu-ti ochii blocati in 2, 3 megapixeli.

Raspunsuri avem?

Exista fericirea sau e doar o consecinta a ceea ce numim sentimente? In ce se masoara? Cunoaste limitele?
Cum ar trebui sa arate cel mai bun prieten?
Cand ridici vocea e pentru ca esti ranit sau pentru ca urmeaza sa ranesti?
De ce atunci cand vrei sa te aperi, le faci rau celor din jurul tau?
De ce tii totul in tine..pana la refuz, fara sa ai curajul de a da totul afara treptat?
De ce esti puternic doar pentru cei din jurul tau, iar pe tine te lasi in cele din urma?
Are vreo culoare suferinta? Exista? Sau e rodul imaginatiei noastre?
De ce zambesti fara motiv?
De ce iti plac jocurile?
De ce il privesti cu coada ochiului, in speranta ca te va observa totusi?
De ce inocenta inceteaza sa mai exista dupa varsta de 7 ani?
De ce esti timida cand ai nevoie sa fii cea mai curajoasa?
De ce sa stii sa fii rea si buna in acelasi timp, pasionala si rusinoasa, indragostita si rece?
Daca esti constienta de consecinte, de ce ajungi acolo?
De ce (inca mai) faci greseli cand stii ca ai mers prea departe?
De ce/ cine iti e cel mai dor?
Care e ultima persoana draga pe care ai pierdut-o intr-un fel sau altul?
Care e ultima persoana in care ai avut incredere si te-a tradat?
Care e ultima persoana care a avut incredere in tine si pe care ai tradat-o?
Cand ai zambit ultima oara?
Cand te-ai simtit liber ultima oara?
Care a fost ultimul secret pe care l-ai destainuit cuiva?
Unde ai vrea sa fii acum?
De ce te simti singur, desi esti inconjurat de atatia oameni?

In lipsa ta.

O pereche de buze frumoase care nu zic nimic, iar in fata o privire trista.. poate ingrijorata; sprancenele incruntate nu o lasa sa ascunda ceea ce gandeste. Un zambet in spatele unui ziar ponositt rasufla usurat in incheierea unei zile fara griji.
Ochii mici si imbatraniti din spatele unei perechi de ochelari la moda si eleganta mainilor, imbraca un mare om.
O figura cunoscuta, in acelasi loc, la aceeasi ora, coboara la aceeasi statie, urca in acelasi metrou, coboara iarasi la aceeasi statie si pleaca cu acelasi autobuz.
Ganduri aleatorii ii zboara prin minte.
Depresia nu poate fi ascunsa nici macar in fata lor.
Analiza textilelor purtate zilnic o duce la disperare.
Raceala unui azi insorit o insufleteste.
A invatat cum sa planga si sa rada in acelasi timp la scena din filmul la care s-ar uita din nou si din nou..
Stresul, o idee comuna in trenul zilnic. Privirile aruncate in gol, gandurile intensificate si neimpartasite celor din jur, grijile zilei de azi si ale urmatoarei.. oamenii care vin si pleaca, cei putini care totusi rama, popularitatea dramatica, neincrederea si dorul, miile de visuri si focul fara fum o aprind in scantei slabe, care izbucnesc la cea mai mica rafala de vant si se sting cu prima picatura din roua diminetii.
Linistea noptii se lasa asupra ei. Si e atat de grea si intensa! Ii era dor sa o simta pana in maduva oaselor.
Frigul care nu ii mai lasa sa stea ca soparlele la soare la o gluma buna si o portie de ras, se abate asupra orasului mult prea mare si aglomerat pentru o mana de om de 1.80; si este pe atat de nervos in zumzetul tuturor, niciodata, nimeni si nimic, tacand.
Ii obliga la hibernare si se inchid inauntru pana la primavara.
Iar eu, eu ma dezbrac de iubire in lipsa ta si cu gandul la pustiul meu, cu un egoism ce depaseste orice limite, te rog sa plangi! Ai pierdut prima ninsoare, vino te rog cu ultima!
Nu va fi prea greu sa ma gasesti intr-un loc pustiu. Orasul, desi niciodata plin, acum e gol de tine, iar mie.. ei bine, mie imi lipseste energia necesara pentru a-l umple.

P.S.: Nu uita sa urmaresti pasii din zapada :)

Drumul spre casa.

Urmeaza tacerea dupa o discutie sufocata de nodurile ce le stau in gat amandurora si incheiata de cuvintele scaldate in lacrimi.
-Imi vine sa plang, necrezand unde am ajuns. Si nu mai cred in viata aia linistita de care aveam parte acum ...nu de mult timp. Si chiar daca timpul trece, nu il lasa sa te schimbe.. decat intr-un om mai bun si mai puternic. Nu te lasa prada frustrarilor si racelii ce pe mine ma cuprind zilnic. Continua sa te bucuri de o zi senina si de soarele care iti bate in geam si te face sa zambesti. Nu lasa diminetile sa te prinda trist asa cum ma prind pe mine. Alunga-le cat de repede poti. Nu uita sa iti joci rolul de copil intr-un act serios... invata-ma si pe mine sa fac asta! Din nou!
-Dar stii sa o faci! Esti un copil ca si mine, un copil bun.. matur.
Sunt, asa este... sunt un copil..! - raspunde cu o voce pierduta, mai mult pentru sine.
-Vrea acasa! Desi.. nu am nimic acolo, nu cunosc pe nimeni..
-Acasa... acasa.. ce e acasa? Nu ai pe nimeni acolo? Atunci nu e acasa. Nu ii oferi o conotatie negativa. Acasa e locul unde te regasesti, locul in care, copil fiind, sufletul tau s-a bucurat in imaturitatea ratiunii tale. Acasa e locul unde tu, copilule, o sa alergi de fiecare data, uitandu-ti varsta, grijile, ideea de viitor, asteptarile si idealurile pe care le urmaresti pentru a le atinge departe de casa. Daca nu te simti asa cand mergi in locul ala, daca nu te asteapta nimeni acolo, daca nu te regasesti in nicio imagine a locului, daca nu simti mirosul unei dimineti de iarna in care, in loc sa mergi la scoala, iti prelungeai somnul in patul incalzit in miezul unei nopti reci, daca nu stii ce inseamna o prietenie pierduta in locul ala, daca nu iti aduci aminte de macar o lacrima pe care ai aruncat-o cat colo din te miri ce motiv, daca nu ti-e dor sa adormi prea tarziu in camera mica pentru ca pierdeai timpul cu prietenii tai, daca nu iti e dor de o seara in parcul fara nicio lumina la vremea aia, dar astazi mai frumos ca oricand, daca tu ai senzatia ca locul ala e mai urat ca niciodata, desi este vizibil imbunatatit fata de cum l-ai lasat, daca nu vrei sa ii cunosti imprejurimile pe care nu ai apucat sa le vezi inainte sa il parasesti, pentru ca, intre noi fie vorba, l-ai parasit... atunci inseamna ca acolo nu e acasa. Intelegi?
Ramane mut in fata copilului cu un suflet mai fragil decat ar fi crezut.
-Acum m-ai citit destul. Trebuie sa plec!
-Stai..
-Nu sunt o companie buna, intelegi? Ma simt singura si drept urmare vreau sa fiu singura..
-Dar esti...
Citindu-i cuvantul care nu a prins totusi viata pe buzele lui:
-Inainte sa spui asta, recapituleaza notiunea de acasa..
Inainte sa ii mai spuna ceva, era deja la usa.
-Ma lasi singur?
-..nu te las singur, presupun ca esti singur; daca ai fi acasa nu te-ai simti asa!
Se simte ranit si analizeaza cuvintele care ii rasuna ca o goarna, asurzindu-l ..'daca ai fi acasa nu te-ai simti asa, daca ai fi acasa nu te-ai simti asa' si realizeaza ca, la randul lor, cuvintele lui au ranit-o pe ea.

'ce naiba e acasa?' - isi intreaba gandul si apoi sufletul.
Desi nerostita, intrebarea primeste un raspuns.
-Ai uitat deja ce ti-am zis mai devreme.
Trezit parca la realitate, se uita nedumerit, ea citindu-i intrebarea pe chipul sensibil, dar ascuns.
-Faptul ca te incrunti denota frustrare.
-Unde te duci?
Cu lacrimi in ochi, cu privirea plecata de rusine, ii raspunde pierduta:
-.. acasa..

Cu gandul..
'nu te lasa prada frustrarii si racelii' - la randul lui se pierde in ceata deasa si in gandurile ei, marind pasul pentru a ajunge..acasa.
Din urma perechea de ochi caprui il urmareste cu teama..
'Eh copile, si asta e doar inceputul unui drum tare denivelat. Drumul pana acasa... iti va fi lung, tare lung.'

Fila unui octombrie deprimant.

“Cine esti?
Tu?
Tu nu esti eu!”
Rade in hohote.
“Tu? Tu sa imi spui mie cine esti!?”
Nu recunosc persoana din fata mea. O ating si e rece. E fada, n-are nicio forma, nicio culoare in obraji; decat niste ochi mari si speriati; buzele insangerate de dor, cer ajutor. Vocea muta a ragusit. A trecut ceva timp si nimeni nu o aude. Isi pierde din vlaga.
Chipul asta nu e al meu.
Pasiune, fum, galagie care nu imi asurzeste urechile pentru ca efectiv, sunt in lumea mea.. o sticla goala si un pahar spart.
Sunt pierduta in lumina slaba a camerei de jos. Sentimentul de rusine mi-a trecut. Sunt dependenta de zambetele si buna dispozitia ce au pus stapanire pe loc. Ma regasesc in ritm, ma oglindesc in paharul de vin..; sunt ca un titirez.
Nu ma pot aduna, asa cum nu poti lipi cioburile pentru a reface paharul.
Ma regasesc, de data asta, langa o chitara uitata pe canapea.
Acordul sifonat mi-a ramas intiparit in minte, in incercarea de a canta una din melodiile mele preferate.
Foaia e alba de gandurile inca neasternute.
Scartaitul corzilor imi face semn sa ma opresc.
Ma ridic si plec.
“Nu te mai suport! Eu nu sunt asa!!”
Sunt tot timpul in asteptare.
“Astept sa pleci tu! Vreau sa ma intorc!”
Sunt doar un suflet puternic si sensibil in prezenta lui; absent in lipsa lui; am un suflet mitocan si pervers, dar mai ales rabdator.
Iluziile imi sunt greseli repetate.. iar greselile, doar niste slabiciuni justificate.
Ma ascund in noapte si strig. Asteptam de ceva timp sa fim doar eu si ea..sa ma rastesc, iar ea sa taca, din cand in cand rasufland apasat, nesuportandu-mi reactiile. Acum plange… am suparat-o si imi pare rau. O iau in brate si incep sa pasesc usor cu privirea plecata de rusine.
M-am simtit libera pentru un moment, dar libertatea nu mi-a fost oferita pe gratis.
In viata totul se plateste. Ai primit ceva pe ..gratis pana acum?
Stai linistit, vei plati mai tarziu.
Ma trezesc brusc. Ceasul arata foarte clar: Octombrie 15, 2010, 4:24 AM. Acum inteleg: trenul acela nu exista, in vacanta nu sunt, iar de la lucru nu sunt nici pe departe invoita. Cu gandul la tine mai trece un sfert de ora.
Adorm in sfarsit.
Sper ca atunci cand ma voi trezi, noaptea sa fie o zi mai buna si octombrie sa se fi sfarsit.

Biletul.

Pe podea zac norii mai linistiti astazi decat acum doua zile cand au suparat marea. Soarele bate mult mai tare, aici sus, iar cerul e la fel de frumos si linistit ca marea intr-o zi caniculara.
Privesc jocul zilelor trecute prin perdeaua trecuta de vreme. In sfarsit un zambet! 
Un lac de lumini, o mare de oameni si un ocean de locuri care imi trec pe sub ochi ori de cate ori plec si..
“Si ce?
Si atat!” – o tai scurt propriului gand.
De fapt ne desparte!
“Sau va apropie?”
Imi ascult muta gandurile frante pe alocuri. E un pic ciudat cand ceea ce ne apropie ne desparte in acelasi timp.
“Ce?”
Raspunsul e simplu: TOT!
Obsesivi.. se aruca, isi fac planuri, viseaza, asculta, se inraiesc, se dueleaza, pariaza ca si la un joc de noroc; aduc in prim plan fraze ieftine, cuvinte pompoase, lipsite de farmec. Ma plictisesc profund si adorm linistita si usor amuzata, de fiecare data.
Sunt trezita de zgomotul de afara. Unul dintre ei, mai indraznet din fire bate la usa. Din spatele ei, ii raspund scurt:
“E incuiata!
Deschide-o, te rog!
Cheia e la el!”
Deja nu mai sunt prezenta in spatele usii, dar aud cum pasii lui au amutit, curajul de mai devreme evaporandu-se usor.
Ploaia pune stapanire pe loc. Aud cum tuna, totul e prea frumos! Imi place sa lenevesc atunci cand e furtuna.
Iti las un bilet.

“Spune-le sa ma lase pentru ca sunt fericita. Sa nu mai caute o alta cheie pentru ca nu exista dublura si nici iala nu o voi schimba. Sunt jos.. dorm. Trezeste-ma cand te intorci acasa. Vreau sa vin cu tine.

Te iubesc,
C.”

P.S.: Sa nu lasi usa deschisa.

Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

Lupta cu timpul.

Nu-i da pace. Lumina ce paseste usor prin gemuletul de sus al camerei o deranjeaza si ii vine sa planga in fiecare diminieata cand ii simte prezenta.
Se afunda si mai tare in perna, lasand doar un mic loc ce poate fi patruns de lumina si pe unde sa poata respira. Nu mai poate sa doarma, dar refuza a se ridica din pat.
Iarasi a plans in vis.

- Cine-s mai frumosi? Oamenii? Ploaia?
- Oamenii in ploaie..
- O sa ii ploua pe aripi?
- … caci aripile lui te imbratiseaza..
- O sa le ploua zborul.
- Chiar ploua infernal
- .. ei se iubeau.”

Cele trei voci slabe s-au pierdut de ceva timp in intunericul noptii. Dar persista in jurul ei, caldura cuvintelor protejand-o.
A rapit-o cum o face pe fiecare zi. Ce ironie! Uraste ziua de fiecare data cand ii fura intunericul, linistea, ploaia tarzie din noapte, caldura rece si respiratia umeda a printesei negre..; si totusi fara zi, ea nu ar fi.
Ii tine companie de fiecare data, plangandu-se de oboseala acumulata de atata timp incoace.
E 5:00 AM, din nou. Vrea sa inchida ochii, insa ii e teama; de un vis nou si urat, de o lacrima abundenta si rece, de o poza veche ce tot revine, de o replica dura, niciodata spusa! Ii e teama de o noua zi.
Secundele sunt multe, minutele se imputineaza, orele se reduc de 60 de ori, zilele devin tot mai putine. Saptamanile apar o data la 7 zile, iar lunile din ce in ce mai rar. Ca sa nu mai vorbim de ani.. Cand era mica timpul parea mai mare, mai lung, mai puternic in fata… timpului?! Ce prostie! Lupta se da timp si timp. Undeva la mijloc e ea; sunt ei!
Este mereu grabita; fuge, cauta, plange, striga; poate din cauza asta se grabeste timpul. Si-a asumat un rol mult prea periculos pentru ea; a preluat controlul, totodata pierzandul, nefiind capabila de un control chibzuit. Si timpul incearca sa tina, alaturi de ea, pasul alert, tot mai alert cu fiecare zi. Inconstienta, s-a grabit.
Singura, priveste spre cer.
Inchide ochii usor si se lasa in voia lor: visului de care nu ii mai pasa si noptii, pe care o indrageste enorm, dar care fuge mereu de ea. Se lasa in voia lui: timpului, acum dur din cauza ei. A pierdut lupta in fata lui; un moft pe care il regreta, un control pe care nu trebuia sa si-l doreasca. Isi doreste sa-l convinga sa se dea inapoi. Insa el e necrutator.
Ii ploua sub pleoape. Se lasa in voia lacrimilor batrane, trecute de timp.
“Oare e prea tarziu?!”
Ar trebui sa invete sa acorde timp.. timpului.
.. daca mai este timp..