Pa.

Prinsa in abisul amintirilor care m-au creat ca si om, ca ceea ce vreau sa devin, sunt modelata dupa sufletul unui copil. Sunt blocata intr-o lume..
Lume? Asta numim noi lume?
Locul unde trebuie sa desenezi fericire pe chipul lor si sa le stergi lacrimile cu guma.. asta e lume?
Atunci sunteti dusi de-a dreptul.
Continui sa visez intr-o noapte pe care ceata mi-a furat-o. Ma abat din drumul visurilor mele, pentru a ma gandi din cand in cand la voi.
Regretati ceva?
Ma apasa o urma de melancolie. Nu imi pare rau ca nu ne mai cunoastem, imi pare ca am ajuns sa ne cunoastem vreodata. Teoretic vorbind; practic, nu v-am putut citi decat prea tarziu, cand, cu ironia specifica situatiei, mi-am pierdut total interesul.
E putin ciudat cum totusi atata fericire ma inunda. Nu vreau sa intorc pagina! Dar as vrea sa sterg acele cateva randuri pe care le-am scris despre voi in albumul dedicat voua... de fapt, mi-as dori sa le pot retusa, nu neaparat sterge.
Lumea? Din nou?
Lumea imi distruge visurile si sperantele. Nu stiu sa ma apar. Propria-mi indiferenta mi-a deschis ranile atat de vulnerabile la frig.
Ma trezesc visand la cai verzi pe pereti; niste ganduri aleatorii, cu privirea blocata pe cei care asteapta tramvaiul. Zambesc prosteste, ador privelistea si iubesc locul in care ma aflu.
Ma scutur de zapada, fiecare fulg pe care il reneg, ducandu-ma si mai departe de zilele in care nu intram in casa, decat pentru a ma schimba. Vechiul: "NINGEEE!!!!!" e acum inlocuit de .. "Ahhh, iarasi ninge?".
Naivitatea s-a imbracat in rautate, inocenta in minciuna, pasiunea e rece, zambetul e fals, lacrimile reale. Dar imi alung gandurile de moment, astept sa simt frigul pana in maduva oaselor si intru inapoi intr-un cadru cald si placut, de care nu m-am bucurat pana azi. Sunt in apele mele, naturala, fericita, zambitoare, bucuroasa pentru ca ii cunosc.
M-ati lasat sa plec. M-am trezit dimineata si eram singura, fara a avea macar un cuvant de spus. Usa inchisa mi-a fost un nou inceput si sincer, daca as da timpul inapoi, as fi inchis usa inainte sa o inchideti voi. Poate n-as fi deschis-o vreodata.
E randul meu sa nu va mai ascult.

In lipsa ta.

O pereche de buze frumoase care nu zic nimic, iar in fata o privire trista.. poate ingrijorata; sprancenele incruntate nu o lasa sa ascunda ceea ce gandeste. Un zambet in spatele unui ziar ponositt rasufla usurat in incheierea unei zile fara griji.
Ochii mici si imbatraniti din spatele unei perechi de ochelari la moda si eleganta mainilor, imbraca un mare om.
O figura cunoscuta, in acelasi loc, la aceeasi ora, coboara la aceeasi statie, urca in acelasi metrou, coboara iarasi la aceeasi statie si pleaca cu acelasi autobuz.
Ganduri aleatorii ii zboara prin minte.
Depresia nu poate fi ascunsa nici macar in fata lor.
Analiza textilelor purtate zilnic o duce la disperare.
Raceala unui azi insorit o insufleteste.
A invatat cum sa planga si sa rada in acelasi timp la scena din filmul la care s-ar uita din nou si din nou..
Stresul, o idee comuna in trenul zilnic. Privirile aruncate in gol, gandurile intensificate si neimpartasite celor din jur, grijile zilei de azi si ale urmatoarei.. oamenii care vin si pleaca, cei putini care totusi rama, popularitatea dramatica, neincrederea si dorul, miile de visuri si focul fara fum o aprind in scantei slabe, care izbucnesc la cea mai mica rafala de vant si se sting cu prima picatura din roua diminetii.
Linistea noptii se lasa asupra ei. Si e atat de grea si intensa! Ii era dor sa o simta pana in maduva oaselor.
Frigul care nu ii mai lasa sa stea ca soparlele la soare la o gluma buna si o portie de ras, se abate asupra orasului mult prea mare si aglomerat pentru o mana de om de 1.80; si este pe atat de nervos in zumzetul tuturor, niciodata, nimeni si nimic, tacand.
Ii obliga la hibernare si se inchid inauntru pana la primavara.
Iar eu, eu ma dezbrac de iubire in lipsa ta si cu gandul la pustiul meu, cu un egoism ce depaseste orice limite, te rog sa plangi! Ai pierdut prima ninsoare, vino te rog cu ultima!
Nu va fi prea greu sa ma gasesti intr-un loc pustiu. Orasul, desi niciodata plin, acum e gol de tine, iar mie.. ei bine, mie imi lipseste energia necesara pentru a-l umple.

P.S.: Nu uita sa urmaresti pasii din zapada :)

Praf.

Nu te rog sa stai.
Nu o sa iti spun ca vreau sa te intorci.
Nu o sa iti spun ca imi doresc sa te mai vad.
Nu o sa iti spun ca imi e greu!!!
Am toata viata inainte, dar nu pentru a te ruga sa te intorci.
Nu pentru a te astepta.
Nu pentru a visa la noi.
Nu ma mai doare.
Lipsa ta nu ma mai innebuneste.
Ma lasa rece plecarea ta.
Prezenta ta, in schimb, ma raneste.
Credeai ca o sa te opresc?
“Haide ca ma minti mai incolo!”
Stii ca te mint…
Lasa-ma sa ma mint.
Vreau sa te mint.
Pentru ca adevarul nu ti-a placut.
Maine voi gusta minciuna.
Pentru ca de maine nu voi mai avea timp pentru noi.
Si tot de maine voi deveni ca lemnul ala tare.
Nu voi simti nimic. Nu o sa imi poti face nimic.
Tu vrei sa bei.
Eu vreau sa mint.
Vino mai aproape.
Haide sa innecam minciuna asta in ultima noastra gura.. de whiskey.
Hai sa ne bem ultimul strop de iubire.
Gata! S-a dus. Nu mai exista.
Iubirea e o iluzie. E pentru visatori.
Pentru mine?
Neah.
Prima iubire e pentru totdeauna. Restul… sunt pentru a fi date uitarii.
S-a terminat totul mult prea repede. Poate pentru ca a inceput mult prea repede. Nu stiu..
Prima iubire a venit; s-a dus cu prima ninsoare a iernii. S-a intors cu prima adiere a verii si a plecat cu ultima ploaie a toamnei.
Celelalte nu au venit. Nici nu o sa vina. Nu le astept pentru ca nu exista.
Prima mea iubire s-a consumat. Mult prea devreme. Poate pentru ca am inceput sa o traiesc atunci cand nu trebuia?!
Poate ai fost persoana potrivita la momentul .. inoportun?! Nu stiu…
“Noi” nu a fost sa fie. “Noi” s-a intamplat.
Nici tu nu credeai intr-un sfarsit, nu?
Te-am rugat sa ramai. Nu ai vrut.
Acum te rog sa pleci. Nu vrei.
Pot sa te intreb.. ce vrei?
Nu. Pentru ca.. nu stii.
Atunci.. eu plec!
Vreau sa iti spun ceva!
Vino mai aproape.
Maine te voi uri!
Pentru ca te vei intoarce la mine.

Shh! Lasa-ma sa mint..