Drumul spre casa.

Urmeaza tacerea dupa o discutie sufocata de nodurile ce le stau in gat amandurora si incheiata de cuvintele scaldate in lacrimi.
-Imi vine sa plang, necrezand unde am ajuns. Si nu mai cred in viata aia linistita de care aveam parte acum ...nu de mult timp. Si chiar daca timpul trece, nu il lasa sa te schimbe.. decat intr-un om mai bun si mai puternic. Nu te lasa prada frustrarilor si racelii ce pe mine ma cuprind zilnic. Continua sa te bucuri de o zi senina si de soarele care iti bate in geam si te face sa zambesti. Nu lasa diminetile sa te prinda trist asa cum ma prind pe mine. Alunga-le cat de repede poti. Nu uita sa iti joci rolul de copil intr-un act serios... invata-ma si pe mine sa fac asta! Din nou!
-Dar stii sa o faci! Esti un copil ca si mine, un copil bun.. matur.
Sunt, asa este... sunt un copil..! - raspunde cu o voce pierduta, mai mult pentru sine.
-Vrea acasa! Desi.. nu am nimic acolo, nu cunosc pe nimeni..
-Acasa... acasa.. ce e acasa? Nu ai pe nimeni acolo? Atunci nu e acasa. Nu ii oferi o conotatie negativa. Acasa e locul unde te regasesti, locul in care, copil fiind, sufletul tau s-a bucurat in imaturitatea ratiunii tale. Acasa e locul unde tu, copilule, o sa alergi de fiecare data, uitandu-ti varsta, grijile, ideea de viitor, asteptarile si idealurile pe care le urmaresti pentru a le atinge departe de casa. Daca nu te simti asa cand mergi in locul ala, daca nu te asteapta nimeni acolo, daca nu te regasesti in nicio imagine a locului, daca nu simti mirosul unei dimineti de iarna in care, in loc sa mergi la scoala, iti prelungeai somnul in patul incalzit in miezul unei nopti reci, daca nu stii ce inseamna o prietenie pierduta in locul ala, daca nu iti aduci aminte de macar o lacrima pe care ai aruncat-o cat colo din te miri ce motiv, daca nu ti-e dor sa adormi prea tarziu in camera mica pentru ca pierdeai timpul cu prietenii tai, daca nu iti e dor de o seara in parcul fara nicio lumina la vremea aia, dar astazi mai frumos ca oricand, daca tu ai senzatia ca locul ala e mai urat ca niciodata, desi este vizibil imbunatatit fata de cum l-ai lasat, daca nu vrei sa ii cunosti imprejurimile pe care nu ai apucat sa le vezi inainte sa il parasesti, pentru ca, intre noi fie vorba, l-ai parasit... atunci inseamna ca acolo nu e acasa. Intelegi?
Ramane mut in fata copilului cu un suflet mai fragil decat ar fi crezut.
-Acum m-ai citit destul. Trebuie sa plec!
-Stai..
-Nu sunt o companie buna, intelegi? Ma simt singura si drept urmare vreau sa fiu singura..
-Dar esti...
Citindu-i cuvantul care nu a prins totusi viata pe buzele lui:
-Inainte sa spui asta, recapituleaza notiunea de acasa..
Inainte sa ii mai spuna ceva, era deja la usa.
-Ma lasi singur?
-..nu te las singur, presupun ca esti singur; daca ai fi acasa nu te-ai simti asa!
Se simte ranit si analizeaza cuvintele care ii rasuna ca o goarna, asurzindu-l ..'daca ai fi acasa nu te-ai simti asa, daca ai fi acasa nu te-ai simti asa' si realizeaza ca, la randul lor, cuvintele lui au ranit-o pe ea.

'ce naiba e acasa?' - isi intreaba gandul si apoi sufletul.
Desi nerostita, intrebarea primeste un raspuns.
-Ai uitat deja ce ti-am zis mai devreme.
Trezit parca la realitate, se uita nedumerit, ea citindu-i intrebarea pe chipul sensibil, dar ascuns.
-Faptul ca te incrunti denota frustrare.
-Unde te duci?
Cu lacrimi in ochi, cu privirea plecata de rusine, ii raspunde pierduta:
-.. acasa..

Cu gandul..
'nu te lasa prada frustrarii si racelii' - la randul lui se pierde in ceata deasa si in gandurile ei, marind pasul pentru a ajunge..acasa.
Din urma perechea de ochi caprui il urmareste cu teama..
'Eh copile, si asta e doar inceputul unui drum tare denivelat. Drumul pana acasa... iti va fi lung, tare lung.'

Scrisoare de departe.

Ruinele, azi “corpul nou”.
Imi pare rau de voi, cei care nu stiti ce inseamna curiozitatea de a explora un loc nou si urat. Dar ce frumos imi mai parea! Asa.. plin de mister. Mi se facea inima cat un purice. Nu era nimeni acolo. Ciment, praf, si tavane cazute; geamuri.. nu, usi.. nu! Frumoase, locuri frumoase! Curiozitatea unui loc inspaimantator, pentru unii sau pentru altii, satisfactia unei tigari fumate pe ascuns acolo. Pentru ca nu aveai voie acolo.

Fuga pe o ploaie torentiala, prin clasa a 12-a; fuga de un profesor si intalnirea (imediata gandului anterior) cu dansul sau cu dansa.
“Diaconescu, iti scad eu nota la purtare!”
Am ras si am mers mai departe, eventual la urmatoarea ora, gandidu-ma: “Ba, ce proasta sunt!”
Dand un pic timpul inapoi, prin clasa a 9-a..
“Claudia, engleza nu-ti mai place, nu?”
A urmat un moment cu mine insami, asemanator celui de mai sus.
Indepartat moment, rusinos la momentul acela (cand, aparent recuperam orele intr-o zi de sambata), poate din cauza respectului pe care i-l purtam doamnei profesoare. Acum mi se pare amuzant si sunt sigura ca nici dansa nu imi poarta pica. Probabil nici nu mai tine minte.
Clasa a 9-a a adus in locul ala numai genii. Eram buni la toate: la romana, la mate, la geografie si istorie, la logica, la engleza si franceza, la fizica si la chimie. La biologie nu. Am fost varza de la inceput si ne-am murat pe parcurs. Pana prin semestrul al doilea cand au inceput sa ne cunoasca domnii profesori si nu a mai mers vrajeala “olimpicilor” din noi.
“Eram de vis!” – cum ar fi spus un vechi “prieten”, care.. atunci cand tot liceul a plecat acasa pentru ca era un fel de pana de curent (adica nu mai era lumina in toata scoala!), ne-a tinut in clasa si ne-a dat sa rezolvam o problema. Ca sa vedem ce scria la tabla, a scos lanterna si a grait: “Sa se faca lumina!”.. si luminati am ramas (in ale informaticii).

“Ba, Barbuica, tu esti sanatos la cap?” – raspunsul la intrebarea domnului profesor, director la vremea aceea, cu privirea blocata si cu degetul arand spre nicaieri, nu a incetat sa apara si a constat in hohote de ras din partea noastra si intr-o privire tare nedumerita, plictisita, convingatoare a elevului in cauza.
Ce mai radeam.
Si ce frustrati am fost pentru ca patru ani de zile, am reusit sa ii copiem pe toti (e momentul adevarului, da!), mai putin pe profesorul de religie. A fost de-a dreptul strigator la cer!

Colindele, plimbarile in parc, nervii intinsi la maxim, si corectitudinea de care prea putini au dat dovada.
“Diaconescu, Barbu, dati-va jos de acolo!” – aparent nu aveam voie sa ne urcam pe geam, la etajul 1 al Internat-ului, pentru a .. manca cirese. Pentru ca ramanea dirigu’ fara cirese. “Urla” la noi sa ne miscam de acolo, pentru ca la intoarcerea din pauza sa-l gasim.. cocotat. Si apoi radea nevinovat ca un copil prins cu nazbatia si in acelasi timp ironic: “Na ca v-am facut-o!”
Si ce frumoase erau momentele in care chiuleam si, nevinovati, sunam:
“Domn’ diriginte, suntem la Napolli, veniti?
Da ma, dar vin la 13:30, dupa ce se suna. Sunt inchis in laborator, singur, cu catalagul. Am ora cu voi, ati uitat?”
Si ce il mai compatimeam pentru toate cate facea pentru noi. L-am indragit asa tare pe omul ala. Ne invata cum sa mintim: “Pai bine mai desteptilor, de ce nu ati spus ca ati venit toti dimineata la laborator? Si gata! ~ Aaaa, la asta nu ne-am gandit! ~ Tot eu sa va invat, ma?”
Multe sunt momentele alaturi de dansul si nu numai, scurt e timpul pentru a le enumera; dar pentru a le trai din nou.. pe toate?!? Cu siguranta as face asta de mi s-ar oferi posibilitatea.

In 2008, pe 1 Martie, am invatat ca prietenii fac minuni, iar in octombrie 2009 am aflat ca tot ei te si doboara. Dar ti-e dor de ei. Si te intrebi de ce. Doar nu vrei sa treci prin aceleasi momente si apoi sa iti iei iar teapa?! Ba da, asta vrei si stii ca daca te-ai intoarce inapoi, ai urma (repet!) exact acelasi drum.
Da, tot drumul ala, zilnic. L-ai fi facut cu ochii inchisi. Te trezeai imediat cand simteai mirosul covrigilor calzi de pe Dinu Lipatti. Ca ce buni mai erau!
Sau fructele si covrigii in zilele friguroase de iarna, cand ne intorceam acasa cu buzunarele mai pline decat dupa alocatia pe doua luni. Dar mai mult de atat, ne intorceam fericiti. Fericiti pentru ca i-am facut pe altii fericiti. Nu aveam nevoie de prea multe: o chitara, o multime de voci (nu neaparat bune); in schimb voie buna si veselia caracteristica noua. Mai pe scurt si intr-un cuvant, aveam nevoie de “noi” si atat!

Aparent si teoretic totul s-a terminat cu o ploaie de lacrimi, cand, imbratisati ne leganam pe melodia de la Vama Veche. Practic, totul continua. Un pic altfel; eu aici, ei acolo, altii prin partea cealalta. Si cam atat.
Patru ani am trait, am zambit, ras, plans; am petrecut, am dansat, ne-am bucurat sau ne-am certat. Eram dati afara unul dupa altul sau ascultati impreuna, primind toti.. aceleasi note. Eram ridicati in fata clasei pentru….diverse. Am chiulit si copiat impreuna, mergand pe regula: “toti pentru unul, si unul pentru toti!” Am mers impreuna pana la sfarsitul celor patru ani, cand ii suprprindeam pe altii cu legatura stransa dintre toti. Funia invizibila ne-a tinut stransi legati si dupa; nu s-a deteriorat, acum a devenit doar un pic mai elastica. Ne permite sa ne asfaltam drumul, pentru a ne putea cladi viitorul.
As avea nevoie de alti patru ani pentru a-ti povesti clipele noastre, Radu. Si de o viata pentru a-ti impartasi totul dupa plecarea noastra.
Stiu ca zambesti acum, batrane! Iti aduci aminte tot, nu?
Scriu de departe; si iti scriu tie, draga Radu! Pentru ca mi-e dor de tine.
Nu vreau sa ne uiti. Am fost, suntem si vom fi acolo cu tine. Nu fi suparat ca am plecat, stiu ca ne-ai iubit, chiar daca nu de putine ori lipseam de la intalnirile cu tine, aducand marturii mincinoase; sau fugeam de la locul faptei brusc. Dar trebuia sa ne salvam pielea, Radu! Si tu stii asta, nu?
A trebuit sa ne urmam drumul. Cu fiecare pas descoperim o alta portiune de drum aflata in constructie. De noi depinde finalizarea proiectului.
Dar asta nu inseamna ca te-am uitat. Te-am vizitat anul trecut cand am trecut pe acolo. Fii sigur ca o voi face de fiecare data cand voi avea ocazia. De altfel.. si ei.
La cat de multe ne-ai oferit in cei patru ani de zile cand te-am avut alaturi, nu prea se cuvine sa iti cer ceva, dar indraznesc sfios sa te rog sa nu te schimbi, Radu!

A ta,
Clau.

Cerul.

Pana mai devreme, i-a plans durerea, a plans pentru ceea ce simte si nu arata. A varsat lacrimi pentru tot ce tine in ea, pentru cat se ascunde, pentru cat il iubeste si nu ii (poate) arata. A plans pentru ca a plecat. Plangea mai devreme pentru ca e judecata.
Dar ei nu ii pasa. A ras si i-a zis usor:
“Uita-te ce negru esti!
Negru sunt, da! Dar de suparare! Si tu razi!
Pai cum sa nu rad? Tu crezi ca merita sa plangi?
E vorba de tine...
Vorba de mine? Ma vezi ca imi pasa, ca ma consum, ca ma afecteaza? Ma vezi ca sufar pentru ei trei?
Nu..
Si atunci? Zambeste!
Dar..
Dar ce?
Esti ganditoare, melancolica..
Da, dar stii de ce sunt asa, un motiv, de altfel, cu adevarat important. Iar faptul ca tu plangi si esti suparat nu ma va ajuta.”

Ea primeste satisfactii pentru lucrurile care nu conteaza si carora nu le ofera importanta.
E bucuroasa si fericita pentru tot ce a trait si traieste, pentru ceea ce simte: unic, fara pata. Iubeste si nu (mai) are prejudecati. Nu ii pasa. Important e ce simt ei. Atat!
Acum, atunci, cand au fost impreuna, cand sunt impreuna.. cand vor fi impreuna.

Au avut parte de clipe frumoase alaturi de toti. Au trait momente de neuitat. In doi.
Si acum viseaza, spera, gandesc in doi.
Viseaza si merg mai departe pe un drum curat si fara pata.

“Haide, nu mai plange!”
Priveste prin stropii limpezi si vede iubirea. Acum intelege caldura si sinceritarea ce o simte la atingerea lor.
Si ii sterge usor lacrimile calde, cristaline.
Zambeste fad, dar in acelasi timp il deseneaza plin de speranta si cu visuri o mie. Intelege ca fiecare zi pana atunci va fi la fel, unele poate mai dificile decat altele, altele poate mai obositoare si pline de stres, unele mai calde si amuzante, altele mai reci. Iar altele, pline de emotie.
Dar cu fiecare zi, operatia de scadere se va accentua. Iar speranta va creste. Increderea va spori.

El de o parte si ea de cealalta.
Nu ii desparte nimic.
Iubirea ii uneste, speranta ii apropie. Cerul marcheaza drumul ce leaga un mal de celalalt. Drum presarat cu vise.
Visul dureros al unei nopti din iarna trecuta s-a intalnit cu realitatea noptilor fericite din vara aproape trecuta. Timp infinit si iubire fara margini. Priviri ce spun totul si jocuri intr-o seara tarzie. Fericirea intr-un pat de o persoana. Un “te iubesc” si o imbratisare puternica si sufocanta dupa o cearta aprinsa. Rasete zgomotoase la miezul noptii, la filmul ce l-au vazut impreuna. Un somn linistit in bratele lui si un sarut in dimineata aia tardiva.
Vocea noduroasa ce i-a spus te iubesc inainte sa ii faca cu mana. Bratele ce o cuprindeau si nu ii mai dadeau drumul. Privirea si sufletul ce o rugau sa ramana, dar glasul ce o incuraja sa plece: “Va fi bine!”
Strada pe care l-a vazut pentru ultima oara.
Ultimele mesaje trimise in locul ala.
El a mers la stanga. Ea a continuat pe drumul drept, din fata.

“Te duci sa fumezi?
Da, de ce? S-au prins?
:)) Ei nu, eu da. Esti suparat?
Nu, sunt trist.”

Trista era si ea. A plecat fara trandafirul ce marcheaza sarutul ce i-a reunit, imbratisarea in care s-au refugiat, lacrimile ce au curatat tot ce patasera. Nu il are si nu il poate atinge, dar a marcat un nou inceput pentru ei doi. Asta e tot ce mai conteaza in mintea si sufletul ei: o poza a lor si trandafiruI sub atingerea plapanda a amandurora.. sa nu il raneasca. In tot acest timp, ceva a ramas neatins: sentimentele sincere si iubirea. I-au tinut nedespartiti sufleteste, pe un drum ce i-a vrut departe fizic, unul de celalalt.

“Hai te rog, zambeste!
Stii ca nu ma poti privi daca zambesc!”
Rade sincer si il roaga pentru ultima oara sa fie fericit si linistit. Pentru ca ea este.
Coboara scarile din lemn si il priveste pentru prima oara, mai mult decat oricand.
“Ce frumos esti acum!”
Si o cuprinde intr-o imbratisare calda ce marcheaza inceputul unei noi prietenii si promisiunea drumului ce ii va uni pe ei doi, pentru ca in final sa reprezinte nu doar drumul de legatura ci drumul lor, pe care vor pasi amandoi.
Nu unul spre celalalt.
Nu unul in urma celuilalt.
Nu unul static si unul in fata.

Aceeasi directie si acelasi sens.
Visul lor ce se apropie de rascrucea cu realitatea.