Orfani.

Se pierdura intr-un pahar de alcool si raman inconjurati de..nimeni. Continua dansul pasional in care s-au inscris inca de la inceputul serii, fara a fi mai apropiat decat de obicei.
Inhaleaza aburii de alcool, intr-o sete de nestapanit, peretele e al lor, iar ea, inchisa, fara libertate de miscare, danseaza si senzual il atrage din ce in ce mai aproape. Se lasa sedusa de mirosul de care ii era dor, nesimtindu-l niciodata si sub observatia unei singure priviri frustrate, continua sa danseze, rasetele fiindu-le acoperite de melodia pusa pe repeat, pana cand, rand pe rand, au iesit toti din incapere.
Isi face loc, murmurand ceva, il privesc, zambesc si din nou peretele le ofera punct de sprijin si totodata piedica de a inainta. Sunt sufocant de imbratisati, respiratiile calde neajutandu-i intr-un asemenea loc si situatie pe masura de fierbinte, atragandu-i ca doi magneti.
Isi zambesc strengareste si fiecare intoarce capul in serns opus, continuandu-si miscarile lascive si dracos de sexy, rautacios de provocatoare.
Obraz pe obraz..si privirile se reintalnesc. Incep sa rada si melodia pare interminabila.
Se intorc unde galagia era mai mare, intr-o inapere goala; o trage langa el, masandu-i coapsele, dorinta arzand din in ce mai tare. Ochii se reintalnesc, de data aceasta ramanand fixati pe cei din fata lor. Zambesc si cu sclipirea specifica, indeamna buzele, care s-au evitat deja prea mult, sa se apropie. Pasiunea a pus in sfarsit stapanire pe cei doi, neexistand cale intoarcere si nemaitinand cont de nimeni si de nimic.
Ii place sa ii provoace si vede in el o noua victima: mai mult sau mai putin. Nu vrea sa il raneasca, doar sa se distreze. Asta face; adora provocarile lui, iar lumea din jur a insamantat in ea o rautate aparenta, superficiala: de nedescris! A invatat sa isi ascunda sensibilitatea, ce atat de vulnerabila o facea sa para!
Parsiv, il priveste pe cel care, intamplator, ii zareste din nou - si cu o frustrare mai accentuata - bolboroseste ceva pe limba lui.
Raspunsul nu intarzie sa apara, desi nu a existat vreo intrebare, ci doar o insiruire de cuvinte pe care ei doi nu dau doi bani: ce nu iti convine? Bag in pat tot...!! Tot ce misca!
Depunand un efort fantastic pentru a nu bufni in ras, continua: Tu urmezi!!!
Nervos, tranteste usa, iar rasetele zglobii ale celor doi orfani de iubire, doboara linistea cartieruli adormit in ploaia fumului de tigara.

Ultimul fum.

Traieste. O miniciuna adevarata.
Priveste. In jur, prin ei. Si-aduce aminte.
“Ce frumos era cand zambeam pentru cel mai marunt lucru, dar care ma facea fericita. Si dura. Cu cat era mai marunt, cu atat era mai puternic si mai semnificativ.”
Se gandeste. Ce frumos era cand iubea.
“Am iubit?”
A uitat.
Un el si o ea. El, geaca albastra si caciula mov. Ea, geaca verde si caciula albastra. O tine protector de brat, se apropie, o asculta, o saruta gentil pe frunte. Rad!
Unul dintre cele mai indepartate sentimente. Inca unul de fapt!
“Am ras vreodata?”
A uitat.
“Ce bine le sta impreuna!”
Zambeste. Involuntar, prima oara dupa mult timp, cu o sinceritate dureroasa.
Frana brusca o trezeste din simtiri. Copilul de mai devreme a uitat tot. Copilul? Care copil?

Merge agale!
-Nu te supara..
Ii intinde bricheta fara a-l lasa sa termine.
Privirea confuza determina dreptul la replica.
-Ai tigara intre degete. Neaprinsa. Pentru ce altceva puteai sa intri in vorba cu mine?
Nu il priveste. El pleaca fara niciun alt cuvant.

Ii vede. Nu ii aude, nu le citeste pe buze. Dar zambetele sunt suficiente.
Tentata pe moment sa mearga in urma lor, se razgandeste. Ii priveste pana dispar din campul ei vizual.
Copila se intoarce. S-a simtit urmarita. Dar asta nu o impiedica sa nu o mai priveasca. Asa era si ea: nepasatoare, dar fricoasa din cale-afara.

Nici macar un robot nu ar lua notite mai repede ca ea. Orice miscare ii e mecanica.
O alta poza, asemenea celei de mai devreme. Inainte sa o intrebe ceva, copila scoate bricheta din buzunar si i-o intinde, zambind.
-Multumesc! – o priveste insistent fara a se simti jenata de faptul ca o face sa se simta neconfortabil.
-Aveam si eu o caciula ca a ta! Verde! – ii ofera o explicatie putin ruginita. “Si un zambet ca al tau pe buzele astea ce n-au gustat fericire mult timp.. si lumina in ochii astia de robot; si lanturile inimii imi erau bine unse, probabil ca ale tale.. nu scartaiau, nu erau stricate, nu picau!” – isi spune in sinea ei.
Copila nu spune nimic; ar parea o nebuna in ochii lor.

Prezenta copilei o marcheaza. Timp de cateva ore sta nemiscata urmarindu-i pe toti. Ii deseneaza miscarile, isi imagineaza ce ar putea spune, de ce rade. Fericirii nu ii pune semn de intrebare.
El ii ofera raspunsul inainte de a formula intrebarea. O soarbe din priviri. O saruta si nu ii da drumul.
Vorbesc, se bat razand, ii ignora pe toti ceilalti pentru un moment in doi.

Copila intelege ca e privita, se ridica si iese. In secunda urmatoare stateau fata in fata. Zambetul amabil ce i-a oferit “un foc” si ochii prietenosi ce rad in lumina, sunt acum reci, rai si cer o explicatie. Mainile ce dansau vesele in aer stau acum incrucisate intr-o imagine sobra ce nu o prinde deloc pe copila.
-Vreau sa fiu ca tine! Iar!
-Sau vrei sa fiu eu ca tine?
-Ce prostii vorbesti.. nu stii ce spui!
-Nu ai fost ca mine, dar traiai ca mine. Acum daca tu esti.. cum esti, sau altfel spus, cum nu esti, trebuie sa fiu si eu, nu?
-Doamne, ce fac?
-Iti pierzi timpul. – ii raspunde copila, foarte sincer si cu parere de rau.
-Nu stiu daca aveam altceva mai bun de facut acum.
-Nu, nu acum. Iti pierzi timpul in general.
-Cum de stii?
-Am facut si eu asta. Imi pare rau, dar nu te pot ajuta. Degeaba iti ofer eu o zi cu imprumut, daca tu un ai cerut-o. Degeaba iti zambesc, daca tu nu simti nimic. Cum de altfel, degeaba rad, daca tu nu auzi. De ce sa vorbesc, daca tu nu intelegi?
O priveste tacuta, ceea ce ii ofera copilei posibilitatea de a continua. Isi aprinde o tigara.
-Asta e ultima. Zile cu imprumut am luat si eu, pentru ca am vrut, am cerut si mi-au fost oferite. De zambit am zambit pentru ca mi-au fost oferite zambete si am vrut sa le simt. Nu am inteles din prima, dar am ascultat. Timpul m-a ajutat sa inteleg. Pe tine nici timpul nu te mai poate ajuta. Tu un mai existi ca om, ca sa nu mai vorbim de suflet. Altfel cum iti explici faptul ca doar eu te vad si aud?
-Asta pentru ca vrei.. si mai devreme…
-El nu te-a auzit. De ce crezi ca a plecat fara sa zica vreun cuvant? Nu ma ai. Nu mai existi. Asa ca, te rog, nu imi oferi zambetul ala plin de satisfactie. Ma pot lipsi de el.
Ultimul fum o invaluie pe cea din fata ei, iar chistocul cade fara suflare.
-Esti cam agresiva pentru o copila.
Fara un alt cuvant, copila se intoarce la masa.
-Cu cine vorbeai?
-Cu.. Nimeni.
Intoarce privirea catre locul in care zacea ultimul muc de tigara.
Zambeste. “Cine ar sta de nebun in frig?”
-Nu era Nimeni acolo.

6. Channel plange.

Se hotaraste sa il uite.
Dezgustata, Channel priveste ciocolata pe care adora sa o manance si totusi...
Se priveste in oglinda, isi sterge cu violenta lacrimile ce ii par ca o urateau, schimba muzica ce o moleseste si mai tare.
Se hotaraste sa iasa. Accepta invitatia. Un telefon scurt si totul e stabilit.
Repede, nu mai e timp.
In alta lume, la alta ora si totusi in acelasi timp, Olala o priveste si se regaseste in toate reactiile prietenei ei. Isi doreste doar si spera ca Channel sa nu se minta singura.. asa cum Olala a facut-o de nenumarate ori.

Friday, September 25, 2009

9:45 PM
Channel in fata oglinzii isi acopera cearcanele lasate de el. Un machiaj simplu, dar care ii ofera ceva aparte, o multumeste si zambeste in semn de aprobare.
“Seara asta e a ta, Channel! A ta!” – continua sa isi repete.
“Esti tare frumoasa, Channel!” – ii spune Olala.
“Multumesc!” – parca se aude vocea ei.
Adopta stilul ei preferat, ce ii ofera comoditate: tenesi, blugi stramti, o bluza ce ii contureaza formule frumoase si rotunde, ce ar atrage orice privire, chiar si a unei fete.
Sport si funky prin imbracaminte, dar de o eleganta de nedescris in miscari, gesturi si priviri.
Melodia lasata pe repeat o ajuta sa se insufleteasca. Preludiul unei seri pe care si-o dorea perfecta: fara lacrimi, fara injosiri; melancolia nu avea ce sa caute. Era timpul ei.

10:45 PM
Se aseaza usor pe pat si aluneca in starea de visare, specifica ei. Atipeste pentru putin timp.
Iubirea pentru el, el, lacrimile varsate, noptile nedormite, kilogramele de ciocolata consumate in urma lui, sticlele de bere, acum goale, filmele siropoase aruncate in recycle bin, melodiile ce o adanceau si mai tare in starea de depresie pe care ajunsese sa si-o creeze singura; toate isi spun cuvantul. Toate au consumat-o.
Timpul fara el o distruge.
Dar e hotarata. Asa nu mai poate.
Este trezita de telefon.

11:05 PM
“Hey, suntem jos!
Vin!” – raspunde Channel entuziasmata.
Priveste pe geam si vede masina.
Coboara. Nu ii mai vazuse de ceva timp.
Se izolase complet. Uitase, sau de fapt, renuntase la prietenii ei. Au incercat sa o scoata din starea in care era pana s-au saturat. Au renuntat. Stiau ca atunci cand va simti nevoia, ii va cauta.
Putini socati, o privesc de jos pana sus si de sus pana jos.
“Ai slabit, Channel!
Aa.. nu..
Mult!” – e intrerupta rapid, inainte de a-si incheia probabil vreo scuza inventata pe moment.
“Eh haide, ca nu stam sa analizam acum numarul de kilograme in minus! Hai sa mergem!”
Zambeste pentru a-si intari si mai tare afirmatia.
Este inteleasa; primeste drept rasplata alte patru zambete, care totusi vad in ea ceva ce nu au vazut vreodata. Parca era mai frumoasa ca oricand.
Masina pleaca.

11:10 PM
La fereastra in spatele perdelei priveste el.
O alta noapte fara ea.
Se hotaraste sa iasa. Un telefon scurt rezolva si problema lui.

11:30 PM
Channel paseste in locul caruia ii simtea lipsa. Inca de la intrare se lasa in voia ritmului, traieste clipa, este undeva sus, de parca droguri ar fi pus stapanire pe corpul, mintea si sufletul ei.
Machiajul natural o invaluie in mister. Privirile nu contenesc a se opri asupra ei.
Lumina curgea toata peste ea, dandu-i o stralucire ce pe toti ii lasa cu gura cascata; o dezbraca un pic din misterul total, lasandu-i pe toti ca niste frustrati in urma ei.
E iubita, adorata, venerata.

12:10 AM
La bar Channel.
Langa ea el.
Privirile se intalnesc.
Incercand sa ii dea parul ud la o parte, Channel il respinge rece.
“Ce vrei?”
El ramane mut. Cea care pana atunci il implora, ii cersea iubire, acum ii zgaltaia orgoliul.
“O bere, te rog!
Tu.. tu nu fumezi!
Nu fumam! Acum fumez!
Dar..
Dar ce? Te fumez pe tine; te inspir si te expir; scap de tine cum scap de dioxidul de carbon.
Dar.. tutunul nu face bine!”
Channel rade zgomotos.
“Ba da! E ca o eliberare, intelegi? Ma eliberez de tine!
Multumesc!” – se intoarce catre cel ce i-a intins berea.
Se intoarce in idée de a pleca. E prinsa insa de brat.
“Vreau sa vorbesc tu tine!
Te rog, nu imi strica seara! Ma simteam bine pana sa..
Pana sa ma vezi pe mine?
Da! Pana sa te vad pe tine!”
E mut de uimire; orgoliul lui era zdruncinat; sufletul strapuns; ratiunea pusa la pamant.
Nu o recunoaste; fata usor ametita, imbacsita de fumul de tigara, din fata lui.. “Nu, nu se poate sa fie Channel!”
“Haide, de ce vrei sa ma dai iarasi peste cap? Nu consideri ca mi-ai facut rau? Te-am lasat in pace, asa cum mi-ai cerut. Acum ce vrei de la mine? E vina mea ca am vrut sa iubesc, dar acum ce dracu’ vrei de la mine?
Te iubesc, Channel!” – se apropie si o strange in brate.

1:00 AM
Channel strange din buze, muzica se opreste brusc. Nu mai aude nimic. Lacrimi ii inunda ochii verzi, frumosi insa lumina slaba impiedica negura ochilor lui sa ii zareasca stropii din marea de lacrimi.
Brusc, Channel, se smulge din bratele lui.
Priveste in jurul ei.
Muzica ii curge iarasi prin vene; pentru lacrimi da vina pe fumul de tigara, ce putea fi taiat cu cutitul. Se simte ca la intrarea pe o atustrada necunoscuta.
Se hotarase; viata ei trebuia sa reinceapa in seara asta. Era in fata unui nou inceput.
“Si nu o sa ma las dusa inapoi de tine. Tu si eu nu mai exista!”
Vazandu-l ca tace, isi acorda mai multe vorbe.
“Tu ai vrut asa! Si daca asta ai ales, acum lasa-ma sa imi aleg si eu viata.. mai departe. Fara ca tu sa te afli in ea. Iesi afara, la dracu’!
Viata ta? Se va rezuma la bere si la tutun?
Nu! Asta fac acum; maine ma voi trezi ca noua. Voi face iar ceea ce imi placea sa fac: voi citi, nu am mai facut asta demult, din cauza ta; voi invata, voi iesi in oras cu prietenii mei, nu ma voi mai izola.”
El repeat aceeasi propozitie.
“Te iubesc Channel!”
Ea rade; cu o oarecare indiferenta, raceala, batjocura, ochii ei trimit sageti spre el. Cat de mult il dor ranile astea..
“Ma iubesti, dar eu in seara asta am depasit rascurcea! Nu simt nimic pentru tine azi. Azi lumea e mea! Nu vezi?”
Ochii lui negri sunt din ce in ce mai mari. O priveste si nu stie ce sa spuna. Orgoliul il impiedica sa planga. Dar sufletul ii urla de durere. Nu mai are aer.
“Ringul e al meu. Dansez; mereu mi-a placut. Asta seara, e seara mea. Fac tot ce vreau si tot ce am vrut si nu am facut de cand tu, Tu - accentueaza ea cu glasul tremurand - TU – repeta – ai ales sa pleci.
Si.. maine ce va fi?
Maine? Voi incepe sa visez iarasi, asa cum o faceam cu tine. Dar maine voi crea o alta poveste, care.. va fi reala. Merit asta.”
Se intoarce si paseste usor, pierzandu-si un pic echilibrul, nelasand insa sa se vada.
“Meriti asta!” – murmura el, socat, incapabil de a face vreun gest.
Striga doar.
“Povestea ta va fi realitatea noastra!” – se uita la ea, crezand-o totusi pierduta pentru totdeauna.
L-a auzit; e tulburata.
Channel se opreste pentru o secunda in loc, trage aer in piept, ridica privirea si pleaca.
Gaseste forta de a spune Nu dorintei de a se intoarce si a-l strange in brate; isi dorea sa il sarute.
Inca o bere; inca o tigara.
Totul se rasfrange in jurul ei. Simte totul. Fericirea superficiala acopera o durere de care nimeni nu are idée ca mai exista.
“Channel si-a revenit! Ce ma bucur! Nu mai suportam sa o vad asa!
Asta sa o crezi tu!” – murmura ea sec, din scurt.
“Ce ai spus? Nu te-am auzit!
Aaa, nimic! Mai vreau o bere!” – raspunde Channel distrata.
“Ma duc sa dansez! Vii?
Da, ma duc sa iau bere pentru tine si pentru mine si ma intorc.
Bine!”
Se intoarce sub sunetele muzicii ce le auzea si le simtea mai tare ca oricand. In urma ei lasa zambete de admiratie, dorinta de stapanire asupra ei, tristete provocata de incapabilitatea de a se ridica la nivelul ei, bucurie ca.. e totul bine.
“De-ati sti voi!” – se invarte in ritmul muzicii pana dimineata.

5:00 AM
Deschida usa camerei. Se arunca pe pat si priveste tavanul. Isi intoarce privirea spre noptiera pe care era o poza cu el. Cu mana obosita o intoarce.
“Nu o sa imi strici somnul. Nu iar! Azi e totul asa cum vreau eu!”
“Si maine cum va fi, Channel? “ – o intreaba Olala in gandul si visul ei, realizand cat de tare s-a mintit Channel.
“Maine – zambeste obosit – povestea mea va fi realitatea noastra! Merit asta, Olala!
Meriti, Channel.. meriti! Acum dormi! Chiar si personajele de poveste dorm!”

Adoarme asa cum s-a aruncat in pat; imbracata, cu hainele mirosindu-i a tutun, cu alcoolul facandu-si de cap in vene. Doarme de-a latul; acum, mai linistita ca niciodata.. dupa mult timp.
Olala ii sterge lacrimile ce curg intr-un susur linistit de data asta; fara suspine, fara cuvinte, fara nervi, fara reprosuri, fara strigate disperate de durere, fara intrebari. Pentru ca “Poveste ta va fi realitatea voastra!”, Olala zambeste, dar.. Channel s-a mintit si l-a mintit si pe el.

Channel plange.

[POATE va urma..]

Cerul.

Pana mai devreme, i-a plans durerea, a plans pentru ceea ce simte si nu arata. A varsat lacrimi pentru tot ce tine in ea, pentru cat se ascunde, pentru cat il iubeste si nu ii (poate) arata. A plans pentru ca a plecat. Plangea mai devreme pentru ca e judecata.
Dar ei nu ii pasa. A ras si i-a zis usor:
“Uita-te ce negru esti!
Negru sunt, da! Dar de suparare! Si tu razi!
Pai cum sa nu rad? Tu crezi ca merita sa plangi?
E vorba de tine...
Vorba de mine? Ma vezi ca imi pasa, ca ma consum, ca ma afecteaza? Ma vezi ca sufar pentru ei trei?
Nu..
Si atunci? Zambeste!
Dar..
Dar ce?
Esti ganditoare, melancolica..
Da, dar stii de ce sunt asa, un motiv, de altfel, cu adevarat important. Iar faptul ca tu plangi si esti suparat nu ma va ajuta.”

Ea primeste satisfactii pentru lucrurile care nu conteaza si carora nu le ofera importanta.
E bucuroasa si fericita pentru tot ce a trait si traieste, pentru ceea ce simte: unic, fara pata. Iubeste si nu (mai) are prejudecati. Nu ii pasa. Important e ce simt ei. Atat!
Acum, atunci, cand au fost impreuna, cand sunt impreuna.. cand vor fi impreuna.

Au avut parte de clipe frumoase alaturi de toti. Au trait momente de neuitat. In doi.
Si acum viseaza, spera, gandesc in doi.
Viseaza si merg mai departe pe un drum curat si fara pata.

“Haide, nu mai plange!”
Priveste prin stropii limpezi si vede iubirea. Acum intelege caldura si sinceritarea ce o simte la atingerea lor.
Si ii sterge usor lacrimile calde, cristaline.
Zambeste fad, dar in acelasi timp il deseneaza plin de speranta si cu visuri o mie. Intelege ca fiecare zi pana atunci va fi la fel, unele poate mai dificile decat altele, altele poate mai obositoare si pline de stres, unele mai calde si amuzante, altele mai reci. Iar altele, pline de emotie.
Dar cu fiecare zi, operatia de scadere se va accentua. Iar speranta va creste. Increderea va spori.

El de o parte si ea de cealalta.
Nu ii desparte nimic.
Iubirea ii uneste, speranta ii apropie. Cerul marcheaza drumul ce leaga un mal de celalalt. Drum presarat cu vise.
Visul dureros al unei nopti din iarna trecuta s-a intalnit cu realitatea noptilor fericite din vara aproape trecuta. Timp infinit si iubire fara margini. Priviri ce spun totul si jocuri intr-o seara tarzie. Fericirea intr-un pat de o persoana. Un “te iubesc” si o imbratisare puternica si sufocanta dupa o cearta aprinsa. Rasete zgomotoase la miezul noptii, la filmul ce l-au vazut impreuna. Un somn linistit in bratele lui si un sarut in dimineata aia tardiva.
Vocea noduroasa ce i-a spus te iubesc inainte sa ii faca cu mana. Bratele ce o cuprindeau si nu ii mai dadeau drumul. Privirea si sufletul ce o rugau sa ramana, dar glasul ce o incuraja sa plece: “Va fi bine!”
Strada pe care l-a vazut pentru ultima oara.
Ultimele mesaje trimise in locul ala.
El a mers la stanga. Ea a continuat pe drumul drept, din fata.

“Te duci sa fumezi?
Da, de ce? S-au prins?
:)) Ei nu, eu da. Esti suparat?
Nu, sunt trist.”

Trista era si ea. A plecat fara trandafirul ce marcheaza sarutul ce i-a reunit, imbratisarea in care s-au refugiat, lacrimile ce au curatat tot ce patasera. Nu il are si nu il poate atinge, dar a marcat un nou inceput pentru ei doi. Asta e tot ce mai conteaza in mintea si sufletul ei: o poza a lor si trandafiruI sub atingerea plapanda a amandurora.. sa nu il raneasca. In tot acest timp, ceva a ramas neatins: sentimentele sincere si iubirea. I-au tinut nedespartiti sufleteste, pe un drum ce i-a vrut departe fizic, unul de celalalt.

“Hai te rog, zambeste!
Stii ca nu ma poti privi daca zambesc!”
Rade sincer si il roaga pentru ultima oara sa fie fericit si linistit. Pentru ca ea este.
Coboara scarile din lemn si il priveste pentru prima oara, mai mult decat oricand.
“Ce frumos esti acum!”
Si o cuprinde intr-o imbratisare calda ce marcheaza inceputul unei noi prietenii si promisiunea drumului ce ii va uni pe ei doi, pentru ca in final sa reprezinte nu doar drumul de legatura ci drumul lor, pe care vor pasi amandoi.
Nu unul spre celalalt.
Nu unul in urma celuilalt.
Nu unul static si unul in fata.

Aceeasi directie si acelasi sens.
Visul lor ce se apropie de rascrucea cu realitatea.