Orfani.

Se pierdura intr-un pahar de alcool si raman inconjurati de..nimeni. Continua dansul pasional in care s-au inscris inca de la inceputul serii, fara a fi mai apropiat decat de obicei.
Inhaleaza aburii de alcool, intr-o sete de nestapanit, peretele e al lor, iar ea, inchisa, fara libertate de miscare, danseaza si senzual il atrage din ce in ce mai aproape. Se lasa sedusa de mirosul de care ii era dor, nesimtindu-l niciodata si sub observatia unei singure priviri frustrate, continua sa danseze, rasetele fiindu-le acoperite de melodia pusa pe repeat, pana cand, rand pe rand, au iesit toti din incapere.
Isi face loc, murmurand ceva, il privesc, zambesc si din nou peretele le ofera punct de sprijin si totodata piedica de a inainta. Sunt sufocant de imbratisati, respiratiile calde neajutandu-i intr-un asemenea loc si situatie pe masura de fierbinte, atragandu-i ca doi magneti.
Isi zambesc strengareste si fiecare intoarce capul in serns opus, continuandu-si miscarile lascive si dracos de sexy, rautacios de provocatoare.
Obraz pe obraz..si privirile se reintalnesc. Incep sa rada si melodia pare interminabila.
Se intorc unde galagia era mai mare, intr-o inapere goala; o trage langa el, masandu-i coapsele, dorinta arzand din in ce mai tare. Ochii se reintalnesc, de data aceasta ramanand fixati pe cei din fata lor. Zambesc si cu sclipirea specifica, indeamna buzele, care s-au evitat deja prea mult, sa se apropie. Pasiunea a pus in sfarsit stapanire pe cei doi, neexistand cale intoarcere si nemaitinand cont de nimeni si de nimic.
Ii place sa ii provoace si vede in el o noua victima: mai mult sau mai putin. Nu vrea sa il raneasca, doar sa se distreze. Asta face; adora provocarile lui, iar lumea din jur a insamantat in ea o rautate aparenta, superficiala: de nedescris! A invatat sa isi ascunda sensibilitatea, ce atat de vulnerabila o facea sa para!
Parsiv, il priveste pe cel care, intamplator, ii zareste din nou - si cu o frustrare mai accentuata - bolboroseste ceva pe limba lui.
Raspunsul nu intarzie sa apara, desi nu a existat vreo intrebare, ci doar o insiruire de cuvinte pe care ei doi nu dau doi bani: ce nu iti convine? Bag in pat tot...!! Tot ce misca!
Depunand un efort fantastic pentru a nu bufni in ras, continua: Tu urmezi!!!
Nervos, tranteste usa, iar rasetele zglobii ale celor doi orfani de iubire, doboara linistea cartieruli adormit in ploaia fumului de tigara.

Monolog.

Cei patru pereti care au acoperit-o de nenumarate ori, o cuprind iarasi in brate. Au fost martorii lacrimilor ce au incalzit-o de atatea ori iarna trecuta, prietenii de suferinta, complici ai gandurilor ei; inca sunt cei ce ii vegheaza somnul.
“De ce nu ma observi?”
Apasa pe intrerupator. Lumina pala ii deranjeaza ochii obositi. O dor.
“De ce suntem doi straini cand.. totul e asa puternic?
Revino-ti!
Ce se intampla cu tine? Tu nu esti asa. Daca nu mai simti nimic pentru mine, spune-mi. Sunt aici! Te uiti peste umarul meu cand ma saruti, privesti prin mine cand vorbesti cu mine. Spune-mi ce inseamna asta? Incerc sa spun “adio”, dar nu pot.
Lumea asta e o miniciuna si o simt.
Mai ai timp sa intelegi ce am sa iti spun? Cat rau poti sa imi faci..
Ma prindeai cand incercam sa zbor si cadeam fara aripi; …si ti-am lasat in grija sufletul meu.
Acum vii si spulberi tot.
Sunt prinsa in lantul minciunilor tale, in visul cuvintelor si dorinta pormisiunilor. M-ai ingenunchiat. Mi-ai spus ca nu vei pleca vreodata. Ma priveai in ochi si stiai ca imi spui doar minciuni.
Asta e viata mea. Te urmaresc zilnic. Te-ai nascut pentru a pleca de langa mine. Mereu fugi. Si atunci? De ce mai suntem impreuna?
Iti caut privirea, urmaresc un vis ce se spulbera in zori. Poate intr-o dimineata, in zori, odata cu visul, se va spulbera si imaginea ta.
Pari a merge mai departe asa usor.. ce am facut?”
Tresare.
“Sterge-ti ochii. Usuca lacrimile. Lasa-i liberi. Ridica-te si incearca sa gasesti un zambet; o sa intalnesti altceva..; incearca sa spui “adio”; zboara, du-te!”
O alta privire rece esueaza. Nu stie ce inseamna ura, indiferenta, ratiunea, puterea.
Aceeasi imagine reflectata in oglinda ciobita, acelasi zambet speriat, aceleasi lacrimi senine.. aceeasi lipsa de curaj.
“Dar nu pot sa plec.”
Se tareste spre usa.
Trupul usor cade sub greutatea viselor neimplinite. Ii e blonav de el.
E dimineata. E timpul ca el sa plece. De-ar mai sta macar o zi…
Il saruta de bun ramas si il strange in brate pentru ultima oara.
Brusc, lacrimile curg pe obrajii amandurora. Amandoi stiu ca lacrimile lui sunt o alta minciuna.
Dar pana diseara ea va uita de “ultima oara”.
Ratiunea se afla inca sub semnul sclaviei. Sufletul dicteaza, ea executa.
“Mi-e teama. Cred ca am nevoie de tine.
Nu-ti simt minciunile.Traiesc pentru ca inca le respir.”
Din nou isi urmareste visul in inchisoarea iubirii pe care o simte.
“Pana cand??!”