Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

9. Untitled.

Saturday, October 16, 2009

1:00 AM

Ca un copil, incapabil sa faca vreun gest, ce plange pentru ca il doare ceva; doar gangureste, in cautare de adapost, siguranta, iubire.. protectie; asta cauta ea disperata.
Cauta sa se refugieze intr-un: “Nu, nu e adevarat!”, dar stie ca cere prea mult.
Nici sa planga nu mai poate. A incercat sa se abtina prea mult. Le-a strans pe toate intr-un colt de suflet, asteptand sa izbucneasca.
Stie ca perna le va aduna din nou.. lacrima cu lacrima, ca pe ceva de nepretuit.
Cauta ajutor; cauta raspunsuri pe care, considera ca le merita.
Se simte tradata si in acelasi timp murdara.
Priveste calm.. in gol.
Cred ca e doar socata. Da.. de-asta e atat de calma. Atat de calma...
Atat de calma! ..un calm nervos, ascuns in spatele lacrimilor neeliberate, cauza a orgoliului.
Inca simte durerea din capul pieptului. Acum, mai accentuata. Durerea fizica e acum sufleteasca.
Si totusi.. o vad socata. Lovitura e prea puternica; sufletul ei slab si vunerabil nu poate suporta asta. Probabil de asta nici nu a stiut. Adica a fost mintita. Pentru a fi protejata.
Pe dracu’!
Plange! Plange! Da afara toata durerea! Plange linistit.
“De ce?” – ofteaza usor, aproape insesizabil.
Refuza sa creada, dar totul capata sens.
“De ce?” – intreaba linistit, privind in acelasi gol. Stie ca nu va primi niciun raspuns, dar intrebarile o chinuie.
Caldura trupului se transforma usor in durere.
Ii e frig si totusi simte cum se sufoca.

Se dezbraca de hainele de abia scoase din dulapul alb, dar care déjà sunt murdare.
Se dezbraca si isi priveste trupul in oglinda.
“Esti murdar! Esti murdar de.. ea!” – ii spune cu o voce aproape stinsa, cu ochii in lacrimi, dar care reflecta totusi tarie.
Ii e.. scarba!
Se intoarce usor si pleaca. Se aseaza in patul, murdar si el.. de ea.
Priveste prin geamul ciobit si murdar din cauza ei.
Priveste in gol, prin noaptea murdara de ea.
Simpla ei prezenta murdareste tot.
Sufletul ei parsiv a ranit tot in jurul ei. Personlitatea ei a distrus tot.
A tradat tot: incredere, prietenie, iubire, trupuri, realitate, dragoste, atractie, vorbe, promisiuni, poze, imagini, intamplari, soarele diminetilor din liceu, drumul prin parc, ora 7:15 AM, ploaia de care se ascundeau in masina, discutii interminabile, noptile tarzii si zilele obosite la scoala. A tradat amintirea unei prietenii pe care Ea o regreta.
“Pe ce drum te-ai dus?”
Si-a batut joc de ceva in care Ea credea.
“De ce?” – intrebarea pe care, desi plictisita, nu conteneste sa o puna.

Un zambet de durere i se contureaza pe chipu’-i obosit de atatea povesti.
Priveste cu niste ochi mari, aparent linistiti, cu pasiune pentru ceea ce vad, simt, aud, iubesc, traiesc; priveste nedumerita.
“Ce nu ti-e clar?”

O doare. Cauta refugiu.
Refuza orice sunet. Nu suporta sa isi auda nici vocea. Aceeasi melodie pe repeat, aceeasi imagine a unei zile in care totul s-a intamplat asa repede.
Apasa nervos butonul “back”, dar.. nu functioneaza. Nu merge!!!! Vrea sa vada soarele de acum cateva zile.
“Telecomanda asta nu e buna de nimic!” – o arunca nervos, cazu in genunchi, isi cuprinse capul in maini si incepu sa planga.
Alearga de nebuna in lumea ei unde e singura pe strazi, intr-o noapte tarzie.

Friday, October 15, 2009

1:00 PM

E frig afara.
Deschide cartea. Citeste doua pagini. Nu intelege nimic. O inchide. Lacrimile... basca le protejeaza.
Imaginile o iau razna. Sunt amestecate. Nu suporta ceea ce se intampla. Nu intelege de ce.
Imaginatia ii joaca feste. Trecutul se imbina cu prezentul. Prezentul de acum, cu prezentul de acum doispe ore.
E socata. Priveste muta, trezita parca la realitatea, pe care cu greu o accepta; fara sa scoata niciun cuvant priveste...

Saturday, October 16, 2009

1:02 AM

...telecomanda sparta.
“There’s no way to go back!”
Pentru doua minute, totul a fost doar in mintea ei.
Real, dar in trecut.
Nu stie unde sa fuga, vrea doar sa strige. Nu poate.
Strigatul mut.. e de o relevant acustica pe care nu o poate descrie.
Ochii o dor. Pentru ca sufera.
Ii inchide.
Inchide ochii si tipa.

1:06 AM

Ii deschide.
Deschide ochii socata... si plange linistit.

Dorinte de septembrie.

As vrea
Sa trec cu bine de anul asta scolar
Sa imi gasesc de lucru mai repede.
Sa ii fac pe ai mei mandri de mine.
Sa nu mai plang.
Sa vezi ca ceea ce fac e pentru noi doi, nu pentru tine sau pentru mine.
Sa vezi ca eforturi daca sunt, sunt facute cu drag, dorinta si sperante.
Sa imi citesti blogul.
Sa te lasi de fumat.
Sa vizitez toata lumea.
Sa imi placa (mai mult) sa citesc.
Sa fiu mai putin sensibila.
Sa fie soare in fiecare zi.
Sa ma pot teleporta.
Sa nu fi plecat din bratele tale.
Sa nu fi existat o ulima zi.
Sa fi fost data afara din avion. (de ce nu mi s-a urat asta mai devreme?  )
Sa pot sa te sarut dimineata.
Sa te aud pe fiecare zi.
Sa ne vedem curand.
Sa lasi din orgoliu.
Sa primesc o floare de ziua mea.. de la tine.
Sa nu fi al alteia.
Sa stiu ca esti bine.
Sa nu fi existat el.
Sa nu plece ea.
Sa nu fiu trista acum.
Sa nu se fi terminat visul de azi-noapte.
Sa imi continui visul (de azi-noapte) in noaptea asta.
Sa invat sa vorbesc daneza.
Sa fiu mai calma - (in curs de realizare)
Sa te vad cat mai repede.
Sa treaca mai repede timpul in care nu sunt cu tine.
Sa iti doresti sa ma vezi cel putin la fel de mult pe cat vreau eu sa te vad.
Sa vezi dincolo de lacrimi.
Sa ma iei in brate cand plang.
Ca tot ceea ce am spus sa fie real.

As vrea sa te privesc,
sa te sarut...
Sa “Te iubesc”!
Vreau ca fiecare clipa petrecuta langa tine sa fie... penultima.

Tanjesc dupa fericire.

Ca un copil ce tanjeste mult timp dupa o jucarie, ma simt eu. O pandeste, ii da tarcoale, face tot posibilul sa o obtina. Si apoi? Se plictiseste de ea. Odata obtinuta, ea nu mai reprezinta niciun fel de interes.
Am fost in cautarea ei mult timp. Caut fericirea absoluta, ceea ce, zic unii, gasesti doar in carti.
Cui ii pasa de carti? Asta e realitatea mea si asta vreau, asta imi doresc, asta caut.
Cui ii mai pasa de gura lumii? Azi toti iti vor binele, maine iti intorc toti spatele.
Adica tot ce ai azi nu e realizat pe o baza solida; totul e superficial. Ca atare, te bucuri de ceva superficial. Fericirea e superficiala, starea de bine e superficiala, faptul ca toti tin la tine e superficial. Ceea ce azi te bucura, dar maine te plictiseste, ceea ce azi iti doresti, maine obtii si la care poimaine renunti, e superficial. Nu tind catre superficialitate si vreau ceva real, puternic, complet.. absolut. Vreau ceva de care sa ma bucur si azi si maine si mereu.
Fericirea superficiala e doar un joc; te joci azi, eventual maine si il inchei, plecand in cautarea altei jucarii.
Merit mai mult decat atat. Merit mai mult decat un joc.
Fericirea merita mai mult. Merita sa fie tratata la un nivel mult mai ridicat fata de ceea ce numim superficialitate.
Dar fericirea de care am avut parte, cea care o credeam a fi pentru totdeauna, s-a incheiat. Nu a fost superficiala, dar a incetat sa mai existe. Am primit o lovitura puternica si cand m-am trezit, m-am vazut singura, fara sustinere, fara sa am idee incotro sa merg. Pierderea ei a adus o serie de bucurii superficiale. Paream a fi bine. Privind inapoi, imi dau seama ce mediocra eram. Am dat nas in nas cu realitatea. Atunci am vazut: ajunsesem sa ma bucur de lucruri mediocre; ma bucuram pe moment, dupa care nu mai stiam de mine.
In timp, cu rabdare, am invatat din nou sa traiesc intr-un mod fericit, sa ma bucur de lucruri simple, dar nu superficiale. Stiam ca o voi gasi intr-un final. Si am intalnit-o. Poate e prea mult spus. Stiu ca o simt... il simt.
Pe zi ce trece sunt tot mai aproape de ea, o simt tot mai mult si stiu ca o voi atinge.
Dar mi-e frica sa ma bucur de ea. Mi-e frica sa o ating. Nu vreau sa o ranesc, sa o patez; e pura.
Eu sunt plina de slabiciuni. Nu vreau sa isi lase amprenta peste ea.
Imi doresc atat de mult sa o ating, incat stiu ca in momentul in care ne vom cunoaste si o voi imbratisa o sa fiu capabila sa strig in gura mare ca sunt fericita. In acelasi timp, imi doresc atat de mult sa ajung la ea, incat mi-e teama ca voi renunta la ea, odata ce o am. Simt ca nu voi face asta, dar ratiunea ma doboara. Ratiunea, deloc prietena cu visatoarea din mine, acum ma doboara. Imi doresc sa ma lasa in pace, sa gust fericirea, sa iubesc si sa ma las iubita. Nu vreau sa imi ascund lacrimile la gandul ca el va fugi. Nu vreau sa existe lacrimi, nu vreau sa existe gandul asta.
Vreau sa fiu libera de orice fel de ratiune; doar asa, voi merita sa ma bucur de ea.. de el. Doar asa o voi putea proteja de mine, de slabiciunile mele, de tot ce e rau in mine.
Vreau sa ma conduca sentimentele, asa cum o faceau odata.
M-am saturat de temerile ce au pus stapanire pe mine. M-am saturat sa ma gandesc ca el vrea sa plece, cand de fapt nu imi da niciun motiv sa gandesc asa.
Dar poate am avut doar o zi proasta.
Vreau sa te tin in brate si sa visez langa tine.
Te vreau pentru totdeauna.
Nu vreau sa pleci.
Vreau soare. Atunci cand ploua, vreau soare. Atunci cand plang, vreau zambetul tau.
Cand e noapte, vreau dimineata. Cand e frig, vreau cald.
Cand te am pe tine, te vreau pe tine.
Ce trebuie sa fac?

Rasfoind volumul doi.

Ce?
Inca citesti?
Inca o citesc da. Si inca mai am mult.
Si despre ce e vorba?
Ea si-am luat un bilet fara intoarcere. A decis sa lase totul in urma; si-a impachetat visele neimplinite, aspiratiile neatinse si a plecat. Si-a impachetat amintirile si ultima tigara fumata; poarta cu ea ultimul fum pe care l-a eliberat, ultimele zambete de care s-a bucurat. Ultima lacrima s-a uscat. A incercat sa uite cuvintele urate care au ranit-o si sa pastreze amintirile. Fiecare poza inseamna ceva. Si doar ele au mai ramas din ce a fost.
Nu le priveste; a incetat sa mai faca asta; asteapta sa se aseze praful, sa se poata uita la ele zambind si fara sa verse vreo lacrima. Simte ca totusi poate sa fac asta, dar nu vrea sa se riste.
Stau si ma gandesc... ce proasta era! Plangea cand se uita la o hartie colorata; niste chipuri conturate.. triste, vesele, razand, plangand, afara, inauntru, dansand, fumand, razand, bucurandu-se de soare, ploaie sau zapada. Pentru ce? Oricum nu se mai intorceau. Important e ca s-a bucurat de tot ce a fost, a existat si a simtit vreodata.
S-a bucurat?
Da! A stiut sa faca asta in fiecare clipa.
Am incheiat capitolul, am terminat volumul si am inchis usor cartea veche; avea copertile rupte, trecuse ceva timp peste ele; se vedea. Mi-a placut ce am citit; am trait cu ea, am zambit cand era fericita. E o fire sensibila, dar totodata nebuna; iubeste viata si ii place sa rada. Am plans cand a plans si ea si incercam sa imi imaginez fiecare moment petrecut de ea si prietenii ei.
Da! Am citit si volumul al doilea. Am deschis cartea usor, desi totul e viu in ea, incepand cu paginile ei neatinse, frumoase, pline de lumina. A trecut ceva timp, dar e ca noua, la fel ca si sentimentele ce le descrie.
Ea? E aceeasi, poate un pic mai puternica; vorbeste de cum s-a ridicat, asa prafuita cum era; vorbeste despre El.
Nu. Despre el, cel care a invatat-o sa iubeasca, sa zambeasca, sa rada. Povesteste cum vorbea ore intregi cu el despre orice; el a inteles-o si i-a oferit totul. A gasit in el tot ce cauta. Sunt asa fericita!
Cum de ce? Pentru ea!
Esti nebuna!
E fericita. Stii, a incercat de mai multe ori sa isi revina si tot timpul a avut parte doar de ceva superficial, care nu o ajuta sa treaca peste; totul se prabusea; mereu gresea, desi nu a cautat decat sustinerea si iubirea pe care le pierduse. Si se oprise sa mai caute sau sa mearga inainte. Si l-a intalnit pe el.
Si ce s-a intampla cu cel..
Aa, o mai cauta din cand in cand, dar e hotarata.
Nu, pentru ca acum nu a gresit si nu va gresi. Ii e asa usor langa el. Acum poate sa fie langa el, nu doar sustinandu-l ca pe un prieten, ci iubindu-l. El e asa usor de iubit.
A lasat totul in urma si mai rasfoieste primul volum asa in treacat, zambind. S-a refacut si e capabila de tot ce era odata.
Ah, si cum descrie tot ce simte... pot simti iubirea ce o simte ea. E asa fericita.
Nu, e un pic mai complicat, dar sunt nerabdatori. Sunt curioasa ce va fi cand va sti el totul.
Pai nu stie?
Nu, nu stie tot. Ti-am zis, e mai complicat. El e mai precaut, fiind ceva mai rational, iar ea nu vrea sa faca niciun pas pana nu va sigura de ce simte el. Ah, de abia astept sa ii spuna tot ce simte!
Tu, din realista ai devenit o visatoare. Revino-ti, e doar o carte!
Nu! Totul e real! Ar trebui sa citesti si tu!
Sunt mai cerebral din fire, nu visez cu ochii deshisi trecand peste niste litere! Te las pe tine sa citesti si sa imi povestesti in continuare. Visatoareo!
Hai du-te! Lasa-ma sa termin! Intoarce-te cand termin urmatorul volum.
Auzi?
Daaa?!!
Nu ziceai ca el e ceva mai rational, mai cu picioarele pe pamant?
Asa si?
Transmite-i prietenei tale imaginare..
Exista, nu intelegi???
Da, da.. bine. Transmite-i, asa ca o idee pentru urmatorul volum, sa revina un pic cu picioarele pe pamant si sa scrie despre ceva real: pasari, apa, stele, soare, chestii de genul asta.
Ahhhh!!! Mediocrule! Totul e real, dar ce sa intelegi tu; nu degeaba ii intelege atat de putina lume. Acum inteleg de ce nu stie nimeni de ei doi.
Cum adica ii intelege?
Pai nu sunt El si Ea?
Da.. ea isi imagineaza si pune pe foaie ce crede, viseaza si la ceea ce tinde. El unde e? Totul e in imaginatia ei, altfel de ce ar sta ascunsi.
Ea scrie tot ce simte alaturi de el; el exista si ii ofera totul si viseaza langa ea. Dar oare de ce ma chinui eu cu tine? Du-te de aici!
Si unde mai e realistul?
Langa ea. O ajuta sa nu se desprinda de pamant mai mult decat e necesar si sa revina atunci cand e cazul, iar ea il ajuta sa viseze, sa isi ofere un scop, o dorinta; il ajuta sa aiba sperante. O citeste si asta e suficient cat sa ii zdruncine un pic realitatea si sa il lase sa viseze. Intelegi?
Eu? De ce sa o inteleg eu? Nu e real, de ce as intelege, de ce as accepta ceva ce nu exista? Ce, tu o intelegi?
Pai altfel de ce crezi ca inca o citesc?
Si el?
El va intelege tot mai multe, odata ce citeste si volumul asta.
Vorbesti prostii!
Nu rade! Eu cred in ea. Si ce e mai important e ca el crede in ea. Hai pleaca! Lasa-ma sa termin. Oricum, imi pierd vremea incercand sa te fac sa intelegi.

Eu cred in povestea lor..

Azi invatam.

As vrea si eu sa visez.
De ce? Oricum.. nu iti aduci aminte ce ai visat.
Da..
De ce vrei sa visezi? Ca sa te trezesti dimineata si sa iti dai seama ca nu a fost decat.. un vis?
Probabil nu e prea placut.. nu? Probabil tu asta simti..
Depinde de vis.
Dar.. si visele pot deveni realitate.
Adevarat! Stii.. ce am visat eu?
Ce?
Am visat de doua ori ca eram impreuna. Am avut acelasi vis: o data, in timp ce dormeam.. si o data, cand visam cu ochii deschisi.
El zambeste.
Mi-ar placea sa te vad. Sa iti cunosc zambetul si sa ma bucur cand il privesc.
As vrea sa visez si eu ce visezi tu.
De ce? Oricum nu ti-ai aduce aminte.
Eh..
Si, sa stii ca.. nu trebuie sa dormi ca sa visezi.
Acelasi zambet i se contureaza pe buze. In coltul celalalt - al lumii - zambeste si ea.
Dar.. asta inseamna ca tu vrei doar sa visezi. Nu vrei realitate.
Nu am spus asta.
Nu ma vrei cu adevarat langa tine; vrei doar sa visezi frumos, atunci cand dormi.
Nu..
In cazul asta, ar trebui poate... sa iti spun sa pleci din visele mele..
Si daca nu vreau sa plec?
Va trebui sa o faci. De ce ai ramane? Doar sa vii cand vrei, sa stai cat vrei.. sa pleci cand vrei? Te-ai gandit la ce simt eu?
Dar la ce simt eu te-ai gandit?
Da..
Si? La ce concluzie ai ajuns?
De ce ma pui sa repet? Cred ca am fost destul de clara mai sus.
Dar te-ai gandit ca poate dorinta mea de a visa ce visezi tu se intensifica pentru ca, momentan, e singurul mod in care... te pot simti mai aproape?
...
Te-ai gandit ca poate dorinta de a visa se refera de fapt la dorinta de a transforma totul in realitate? Te-ai gandit ca poate nu ma joc? Te-ai gandit ca poate vreau sa fiu realitatea ta si sa fii realitatea mea?
Nu stiu ce sa spun..
Nu trebuie sa spui nimic. Te-ai gandit ca poate dorinta de a te avea devine din ce in ce mai arzatoare si in acelasi timp doare, pentru ca nu te pot atinge, vedea, avea, saruta, imbratisa, mangaia; pentru ca nu ma pot plimba cu tine pe strada, nu te pot tine de mana, nu pot sa iti aud rasul, sa iti vad zambetul, sau sa privesc un apus cu tine? Totodata, ma bucur ca trece timpul..
Timpul..
Da timpul. Uite, cel care spuneai ca e cel mai mare dusman al tau, acum ne ajuta.. si trece; trece, ca sa ne putem intalni, sa fii reala, sa fiu real, sa fim reali!
Da..
Te-ai gandit ca poate de asta imi doresc sa visez?
E simplu; nu trebuie sa astepti noaptea... realistule!
Aici m-ai prins..
Nu pot visa eu pentru amandoi.
Nici eu nu pot fi rational pentru amandoi.
Invata-ma sa fiu rationala, atunci!
Asculta-ti inima cand e vorba de noi doi; fii cerebrala, rationala, hotarata, cand e vorba de... ei. Lasa-te influentata de sentimentele tale pentru mine, de sentimentele mele pentru tine si nu de deciziile, rugamintile, cuvintele, jignirile lor. Mergi pe drumul inimii cand te indrepti spre mine; urmeaza calea ratiunii cand te indrepti spre ei. Cauta si gaseste finalul drumului spre ei si pune punct cand e cazul. Uita de finalul drumului spre mine; sterge-l, nu exista, nu a existat si nu va exista.
Si cum stiu asta?
Deja intervine ratiunea aici. Inveti repede, dar nu confunda ratiunea cu visul. Raspunsul ti-l ofera visatoarea din tine, care il stie deja. Acum, invata-ma sa visez!
Poti inchide ochii, te poti uita in gol, privi pe fereastra si .. sa visezi. Poti sa te uiti la soare si sa ii zambesti. In momentul ala, ii voi zambi si eu. Poti sa lasi ploaia sa te ude; te gandesti ca esti cu mine; iubesc ploaia.. iubeste-o si tu! Cand mergi pe strada, nu te gandi la examenul pe care il ai intr-o jumatate de ora; gandeste-te ce frumos ar fi daca te-as astepta cand termini. Si nu, nu te intrista! Zambeste. E un vis frumos si visele pot deveni realitate. Gandeste-te ca o data o sa fac si asta. Cand vezi ca "aia doi" se tin de mana si se saruta, zambeste. Nu te intrista, nu ii invidia. Gandeste-te ce frumos ar fi sa fii cu mine in momentul ala. Si.. gandeste-te ca momentul in care vom face asta, va veni si vom fi mai frumosi decat sunt "aia doi". Asculta o melodie care iti aduce aminte de mine, de noi.. de ce am cultivat impreuna pana acum; greu de inteles pentru altii, usor de simtit pentru noi; gandeste-te ca mai urmeaza multe. Zambeste.
Cat as vrea sa te sarut acum.. si sa te tin in brate.
Gandeste-te ca vreau acelasi lucru. Zambeste. In curand, o sa devina realitate.
Da... abia astept.
Cauta-l pe visatorul din tine. E acolo, dar i-a fost frica sa iasa la suprafata.
Probabil..
Pentru ce? Nu e frumos sa visezi? Nu e frumos sa stii ca visele o sa devina realitate? Nu e bine sa visezi si sa ai un scop? Nu e frumos cand le indeplinesti si bucuros, cultivi altele?
Cat mi-as dori sa fii langa mine acum..
Sper ca zambesti! Zambesti nu-i asa?
Da!
Foarte bine! Inveti repede.. visatorule! Nu te supara ca trebuie sa dormim acum. Pune-te in pat si gandeste-te ce frumos va fi cand ma vei tine in brate si vom adormi impreuna.
Visatoareo! - si rade.
Rade si ea in.. coltul celalalt.
Realistule!

Suflet.

Privesc o poza. Ma indragostesc de ea. Privesc alta poza. Acelasi zambet il conturez pe buze. Inima capata o forta pe care demult o credeam pierduta.
Zambesc.
Iubesc.
Nu m-a invatat nimeni sa fac asta. Am invatat singura, sau.. m-ai invatat tu? Nu stiu si sincer, nu stiu daca imi pasa.
Iubesc un suflet, indragesc o poza. Iubesc ce se afla in spatele pozei, in spatele cuvintelor nerostite, dar scrise. Sufletul din spatele pozei este asa cum imi doream, asa cum inca imi doresc, asa cum obisnuia sufletul tau sa fie: intelegator, amuzant, apropiat, inteligent, pasator, plin de subtilitati, mister... matur.
Tu? Acum? Un strain. Tu nu erai asa. Descrierea de mai sus nu mai coincide cu felul tau de a fi, de a gandi, de a te purta, de... a ma iubi.
Tu nu ma mai lasi sa privesc prin tine. Nu o voi mai face. Te-ai inchis. Esti un suflet gol.. nu ai nimic bun, nimic din ceea ce obisnuiai sa ai. Te-ai pierdut de tot. Nu te mai recunosc. Pot spune ca nu te cunosc.
Atunci, ce rost mai avem eu si tu? Ce rost am mai avea Noi?
Nu iubesc un suflet pustiu, gol si in acelasi timp plin de ura, probabil.
Iubesc un suflet nou, dar vechi in acelasi timp, un suflet pur, ce iubeste la randul lui.. iubesc sufletul unei poze.
Tu ai murit. Te-ai sinucis. Te-am omorat eu? Poate, dar timpul nu il pot da inapoi. Tot ce stiu e ca ce erai tu nu mai esti, ce eram noi nu mai suntem, ce eram eu nu mai sunt. Tu, eu, noi nu mai exista. Cu greu am acceptat pierderea ta, dar am facut-o.
Acum zambesc din nou.
El se deshide in fata mea.
Iubesc un suflet, care pentru mine nu e trecut.. e prezent, e viitor.
Imi zambeste din spatele pozei, ma aude in spatele cuvintelor. Il regasesc intr-o melodie, il caut in vise, il vad pe strada. Ma cauta, lui ii e dor de mine. Se enerveaza cand nu da de mine, cand nu ma vede.
E adevarat; nu te-am uitat. As fi ipocrita sa spun ca te-am uitat. Nu cred ca e posibil asa ceva; poate in cazul unei eventuale amnezii. Poate as zice "multumesc", cine stie?! Dar astea sunt detalii.
Nu te-am uitat, dar el este ce erai tu pentru mine ieri. Azi - prezentul si maine - viitorul. Maine, el va fi prezentul, iar azi va fi trecutul. Viitorul? Poimaine.
De ce plangi? Nu tu ai vrut sa fie asa?
Tu ai ales sa ramai gol, pustiit, negru, afundat in ceea ce numesti "simtit bine", tu ai ales sa te distrugi, sa te inchizi, sa te izolezi, sa urasti si sa regreti tot ce are legatura cu mine. Tu ai ales sa apesi pe tragaci, tu ai ales sa ucizi ultima farama ce se afla in tine, in ciuda incercarilor mele.
De ce te uiti la poza? Iubesc ce se afla in spatele pozei.
Si in poza nu esti tu.
Pe tine nu te cunosc, nu te-am cunoscut niciodata.
Scuza-ma, trebuie sa plec. Ma asteapta in vis. Ti-am zis ca se supara daca nu ma gaseste.
Ma iubeste.

Intre vis si realitate

De ce toata lumea vrea sa viseze? De ce visam?
Meh, cica daca visezi, iti oferi (tie) un scop in viata (sau mai multe); ai niste dorinte, niste aspiratii, la care, prin munca si mult efort depus (sau nu), ajungi mai devreme sau mai tarziu (de preferat imediat). Bine, asta facand referire la vise si nu visuri.

Dar cum ramane cu acele fenomene psihice prezente, manifestate involuntar in timpul somnului? Mi s-a luat sa visez. Daca as putea, as demisiona chiar in momentul asta, sau as fi demisionat azi dimineata din functia de visatoare. Si nu orice visatoare ci una cu acte in regula, contract semnat pe viata; visatoare fidela, imi aduc aminte detalii (chiar daca nu tot timpul le destainui - mai e vorba si de secrete profesionale), pot visa orice (de la alunecare in prapastie, la batai, sange, impuscaturi, sarut, iubiri patimase, sex, petreceri, bani, animale; ma cam feresc de bebelusi si mirese, nunti - am auzit ca nu e bine); mai pe scurt, sunt foarte bine pregatita in materia "vis de noapte" sau cum vreti sa ii spuneti. Mie asa imi veni! Dar, pe cat de mult imi place sa visez si pe cat de bine fac asta (ca doar nu degeaba sunt angajata de ani buni; trebuie sa iti si placa ce faci, sa te dedici si sa depui pasiune), pe atat de mult imi vine sa urlu: "MI S-A LUAT!!!!".

Nu visez urat. Ba din contra. Visez mult prea frumos, iar dimineata cand ma trezesc (cu chiu cu vai; nu, nu am probleme cu trezitul, doar ca unele vise sunt asa frumoase incat nu as vrea sa ma trezesc), ma trezesc trista, fara chef de viata, lipsita de vlaga, plina de nervi, cu o dorinta imensa de a ma culca inapoi si sa imi continui visul; cateodata curg si lacrimi gandindu-ma si amintindu-mi toate detaliile visului care se tot repeta de ceva timp (exceptie facand penultima noaptea cand am visat ca ma jucam cu delfinii; ei fiind foarte prietenosi, dupa cum prea bine se stie, ma aruncau in apa cristalina, eram cu colegii si prietenii mei, blablabla - frumos vis). Se repeta si ma doare gandul, ca pana acum ceva timp visul asta era realitatea mea. Dar se pare ca eu sunt mai speciala. Da, stiu asta! Doar ca in momente ca astea nu imi doresc sa fiu speciala. Nu asa.

Tuturor celor care viseaza (fie ele vise, fie ele visuri), visul li se transforma in realitate. In cazul meu, este (sau a fost) exact pe dos. Realitatea mea (neavand baza intr-un vis) a fost transformata intr-un vis, vis pe care mi-l doresc realitate, din nou. Poate nu mai este posibil, dar cum pot sa renunt la el?
Pot? Nu!
Vreau? Mhhhmm.. nu stiu, nu cred.. dar oricum ideea e ca nu pot. Ceea ce visez noaptea nu mai depinde de mine; nu am ce sa fac.. mi se intampla sa ma mai trezesc brusc si apoi parca imi pare rau. Sunt dificila.

As da orice ca .... visul meu sa redevina realitatea mea; in caz contrar, de ce tot am parte de el? Scene diferite, dar aceleasi personaje, acelasi sentimente, acelasi continut; ca scenele unui film, realizate in momente diferite, asteptate sa fie puse cap la cap; iar eu prinsa in fiecare scena, neputand sa scap.

De ce persista visul? De ce, daca imi face rau, in fiecare dimineata cand ma trezesc? Sa fie speranta ca visul va redevni realitatea de odata? Nu stiu...

Practic traiesc in doua lumi diferite: vis si realitate. Visul face rau realitatii. In cazul asta, trebuie sa aleg. Nu e mai normal sa aleg realitatea? Dar nu pot sa aleg; de ce trebuie sa fiu tot timpul undeva la mijloc...?
Probabil nu voi afla raspunsul..