Drumul spre casa.

Urmeaza tacerea dupa o discutie sufocata de nodurile ce le stau in gat amandurora si incheiata de cuvintele scaldate in lacrimi.
-Imi vine sa plang, necrezand unde am ajuns. Si nu mai cred in viata aia linistita de care aveam parte acum ...nu de mult timp. Si chiar daca timpul trece, nu il lasa sa te schimbe.. decat intr-un om mai bun si mai puternic. Nu te lasa prada frustrarilor si racelii ce pe mine ma cuprind zilnic. Continua sa te bucuri de o zi senina si de soarele care iti bate in geam si te face sa zambesti. Nu lasa diminetile sa te prinda trist asa cum ma prind pe mine. Alunga-le cat de repede poti. Nu uita sa iti joci rolul de copil intr-un act serios... invata-ma si pe mine sa fac asta! Din nou!
-Dar stii sa o faci! Esti un copil ca si mine, un copil bun.. matur.
Sunt, asa este... sunt un copil..! - raspunde cu o voce pierduta, mai mult pentru sine.
-Vrea acasa! Desi.. nu am nimic acolo, nu cunosc pe nimeni..
-Acasa... acasa.. ce e acasa? Nu ai pe nimeni acolo? Atunci nu e acasa. Nu ii oferi o conotatie negativa. Acasa e locul unde te regasesti, locul in care, copil fiind, sufletul tau s-a bucurat in imaturitatea ratiunii tale. Acasa e locul unde tu, copilule, o sa alergi de fiecare data, uitandu-ti varsta, grijile, ideea de viitor, asteptarile si idealurile pe care le urmaresti pentru a le atinge departe de casa. Daca nu te simti asa cand mergi in locul ala, daca nu te asteapta nimeni acolo, daca nu te regasesti in nicio imagine a locului, daca nu simti mirosul unei dimineti de iarna in care, in loc sa mergi la scoala, iti prelungeai somnul in patul incalzit in miezul unei nopti reci, daca nu stii ce inseamna o prietenie pierduta in locul ala, daca nu iti aduci aminte de macar o lacrima pe care ai aruncat-o cat colo din te miri ce motiv, daca nu ti-e dor sa adormi prea tarziu in camera mica pentru ca pierdeai timpul cu prietenii tai, daca nu iti e dor de o seara in parcul fara nicio lumina la vremea aia, dar astazi mai frumos ca oricand, daca tu ai senzatia ca locul ala e mai urat ca niciodata, desi este vizibil imbunatatit fata de cum l-ai lasat, daca nu vrei sa ii cunosti imprejurimile pe care nu ai apucat sa le vezi inainte sa il parasesti, pentru ca, intre noi fie vorba, l-ai parasit... atunci inseamna ca acolo nu e acasa. Intelegi?
Ramane mut in fata copilului cu un suflet mai fragil decat ar fi crezut.
-Acum m-ai citit destul. Trebuie sa plec!
-Stai..
-Nu sunt o companie buna, intelegi? Ma simt singura si drept urmare vreau sa fiu singura..
-Dar esti...
Citindu-i cuvantul care nu a prins totusi viata pe buzele lui:
-Inainte sa spui asta, recapituleaza notiunea de acasa..
Inainte sa ii mai spuna ceva, era deja la usa.
-Ma lasi singur?
-..nu te las singur, presupun ca esti singur; daca ai fi acasa nu te-ai simti asa!
Se simte ranit si analizeaza cuvintele care ii rasuna ca o goarna, asurzindu-l ..'daca ai fi acasa nu te-ai simti asa, daca ai fi acasa nu te-ai simti asa' si realizeaza ca, la randul lor, cuvintele lui au ranit-o pe ea.

'ce naiba e acasa?' - isi intreaba gandul si apoi sufletul.
Desi nerostita, intrebarea primeste un raspuns.
-Ai uitat deja ce ti-am zis mai devreme.
Trezit parca la realitate, se uita nedumerit, ea citindu-i intrebarea pe chipul sensibil, dar ascuns.
-Faptul ca te incrunti denota frustrare.
-Unde te duci?
Cu lacrimi in ochi, cu privirea plecata de rusine, ii raspunde pierduta:
-.. acasa..

Cu gandul..
'nu te lasa prada frustrarii si racelii' - la randul lui se pierde in ceata deasa si in gandurile ei, marind pasul pentru a ajunge..acasa.
Din urma perechea de ochi caprui il urmareste cu teama..
'Eh copile, si asta e doar inceputul unui drum tare denivelat. Drumul pana acasa... iti va fi lung, tare lung.'

Pasiune iluzorie.

Fall, 2009

Mi-o aduc aminte din primul an, cum a pasit prima oara in sala plina de studenti. Tarziu.. tot timpul intarzia. Poate ii placea sa stea pe jos. Eram rautacios; intarzia si cand intra in clasa, nici nu apuca sa se aseze ca ii puneam intrebari din ce predasem in minutele in care ea lipsise. Zambea ca sa nu rada si se uita la mine cu o privire ce exprima: “Tu esti pe ale tale? Nu-mi raspunde. Stiu: NU esti!” Surprins eram sa aud raspunsul corect aproape de fiecare data. Si sunt sigur ca nu invata in avans. Daca nu era sigura pe ea, tacea.
In ultimele saptamani din primul an a renuntat de tot sa mai vina. Am mai vazut-o la examenul final cand mi-a zambit sfidator de sub sapca. I-am zambit si i-am urat vacanta placuta. Mi-a multumit, m-a sagetat cu privirea si s-a intors indiferenta.
Am sperat sa nu o mai vad.
Desi mai scurta decat de obicei, vacanta a trecut greu. Poate din dorinta de a o vedea. Nu stiu..
Am revazut-o.

A intrat pe usa azi. Suprins am fost sa o vad, cu atat mai mult ca punctualitatea din primul an se imbunatatise. Si asa a fost pe tot parcursul semestrului.
Ea? Surprinsa poate, nu stiu; oricum a mascat extraordinar de bine.
I-am zarit un zambet de multumire si am urmarit-o asezandu-se in prima banca. Total contrar fata de primul an, cand statea doar in ultima banca, de unde putea sa rada.. sa vorbeasca.. poate chiar sa motzaie. Se baricada bine, nu prea puteam sa o zaresc, in orice unghi al clasei m-as fi aflat.
Isi pune ochelarii. Pesemne ca din cauza asta s-a asezat in prima banca.
As fi fost de-a dreptul naiv sa consider ca era acolo doar ca sa fie mai aproape de mine. Cu toate astea, am sperat la asta, nu pot sa mint.
Asadar, speranta ca nu o voi mai vedea s-a spulberat odata ce sala aproape goala a fost inundata de prezenta ei.
E mult mai frumoasa decat anul trecut.

Decembrie, 2009

“Azi a venit. E penultima data cand o mai vad.”

Nemachiata, cu parul usor ravasit, rosie in obraji.. se aseaza, asteptand sa puna intrebari. Doar.. de asta e aici. Si nu pentru mine..
E atat de frumoasa! Atat de frumoasa!!! Fraza asta a devenit un tic in mintea mea la adresa ei; ea a devenit o obsesie sub privirile mele.
E mereu cu zambetul pe buze, amuzandu-se de unul din colegii ei. Rasul ei ma face sa zambesc. Mereu a reusit asta. Are un ras cristalin, copilaros si un zambet minunat. E sincera.
Si ce pasiune am nascut pentru ea!
Se pregateste sa plece. Ma mint ca e bine, desi mi-as dori sa mai stea un pic.. doar un pic.
“Daca vrei, poti sa stai, te mai uiti prin notite si daca ai alte intrebari…
Nu.. sunt bine; oricum nu prea am avut timp sa invat si nu stiu daca as avea alte intrebari sau daca as fi capabila sa gasesc altele doar rasfoind niste pagini.”
Pasiunea pentru ea ma determina sa cred ca tragea de timp inchinzandu-se la geaca (aveam sa aflu ca intr-adevar fermoarul era cu probleme). Profit de timp si incerc sa aflu mai multe despre ea; era prima oara cand vorbeam despre altceva in afara de matematica.
Privirea sfidatoare, aroganta ochilor, indiferenta.. toate au disparut. Stiu ca nu am fost naiv de data asta.
Ochii mari, azi neconturati de creionul negru, ma priveau sfiosi. Imi zambea cu fiecare raspuns pe care mi-l dadea. Brusc a prins din nou culoare in obraji. Se uita timid la mine. E polul opus ce ma atrage din ce in ce mai repede. Nu ma mai pot impotrivi.
O vreau!

Nu am avut masina. Nevoit sa iau autobuzul, o zaresc asteptand in linie. Coincidenta: mergem in acelasi loc. E a doua oara cand mergem impreuna si a treia cand ni se intersecteaza doar drumurile, de altfel opuse. Merg in urma ei.
Intram la metrou. Privirea ii ramane atintita pe geam, adunand multe perechi de ochi in jurul ei. Stie ca e privita. Si ce-i mai place!
Ma apropii si o intreb de ce zambeste.
Tresare.
“Sincer? Ma gandeam la frustrarea lui K.”
Evita sa spuna ca de fapt se gandea la mine. Sau poate naivitatea isi spune cuvantul.
“De ce radeti? - Zambesc pentru ca rade ea! – nu a fost prea dragutz sa dai vina pe mine.”
Incep sa rad. Desi, vizibil obosita, rade si ea.
“Esti bine?
Da.. da.. de ce nu as fi?
Pari.. obosita.
Sunt.. mi se inchid ochii. Nu prea am dormit in ultimul timp.”

Discutii.. cu cat aflu mai multe despre ea, cu atat stiu mai putin. Dupa un timp se instaleaza o oarecare tacere.
Ii era frig; oboseala o rapune si adoarme pe umarul meu.
Parul ei, parfumul, totul! O simteam a mea, desi nu o aveam. Inca, imi placea sa cred. Dar. nu stiam daca o voi avea vreodata! Sau nu vroiam sa cred intr-o iluzie. Nu se putea ca la varsta mea sa mai fiu visator ca un adolescent; ca ea de fapt. Era o visatoare si isi urma drumul catre fiecare vis.
Sensibila si ambitioasa. Inteligenta, isi urmarea scopul, facand lucrurile fara intentie, lasand dovada de nevinovatie in orice. Cu fiecare pas, aparent in spate, inainta de fapt dublu.
Fragilitatea si vulnerabilitatea aveam sa le intalnesc cu cateva ore mai tarziu.
Metroul are intarziere o ora, ceea ce pe toti ii duce la disperare, asa ceva fiind inadmisibil.
Eu.. eram fericit.
Aproape inconstient, o sarut pe par.
Cateva minute mai tarziu se trezeste.
“E mai bine acum?” – o intreb.
“Da.. oarecum. Cat am dormit?
Cam 40 de minute.
Wow!”
Nu ma priveste. Stia.
“Se supara cineva daca.. intarzii?”
Rade.
“Sunt singura; nu cred ca se va supara nimeni.”
Radea si sufletul in mine atunci.

Fara alte cuvinte s-a lasat condusa de mine.
Ningea. Atat de frumos. Zapada o incurca. O iau de mana si ii ofer putina incredere.
Azi.. a fost cea mai frumoasa zi din ultimii ani.
A fost de ajuns putina zapada la bord pentru a ma simti din nou.. ca ea.
“Ce suflet tanar!”
Radea zgomotos, ca un copil. Nu puteam sa o dezamagesc. Ne-am bucurat de prima zapada impreuna.
Impiedicata, cum era, mi-a cazut in capcana. Acum era victima. Continua sa rada si avea zapada pe gene.
Si buzele inghetate.
“Ce ai spune daca..?
Nu stiu. Ca sa afli ce ar face celalalt intr-o anumita situatie, singura metoda e sa il pui in situatia respectiva.”
M-a blocat pe moment. Stia. Stia tot. Si.. cred ca a vrut. De fapt, sigur.
Fara alte cuvinte, o sarut.
Momentul nu poate fi descris. Mi-a raspuns. M-a sarutat cu o pasiune pe care demult o credeam pierduta. Nu credeam ca aveam sa mai intalnesc asa ceva. Mi-a dat viata de doua ori in seara aia.

“Haide sus!”
Nu ne-am spus nimic.
Am baut ceva cald, ne-am incalzit; evident nu am mai discutat despre matematica.
Eram la bucatarie.
“Nu stiam ca scrii despre mine..”
Raman perplex. Vai, cata neindemanare. Cum am putut sa le las acolo? Fiind singur, neprimind vizite, nestiind ce avea sa fie, le-am lasat pe masutza din sufragerie. Curiozitatea-I caracteristica a indemnat-o sa citeasca.
Pierdut, ofer un raspuns lipsit de sens, as putea spune.
“Da..”
Zambeste si ma saruta. Nu avea nevoie de explicatii.
Si atunci a fost a mea. I-am gustat fiecare centimetru patrat din trup. S-a lasat dusa de val, iar eu odata cu ei doi.
Prima noapte petrecuta in bratele ei; prima dimineata in care i-am sarutat ochii somnorosi.
Inca dormea. Ii priveam somnul linistit.
Stiam ca nu va dura.
Aveam dublul varstei ei plus cativa ani. Sufletul ei rebel, inca tanar si plin de viata, va pleca in cautarea unui suflet asemenea lui, asemenea ei. Stiam ca se va termina si cu toate astea nu mi-am putut pune frana pasiunii, transpunand-o rapid in iubire, un act necugetat avand in vedere anii ce ii purtam in spate.
Au trecut zilele, saptamanile... Nimeni nu stia de noi. Ne vedeam tot timpul pe ascuns. Pasionala, a fost a mea tot timpul.
Il iubea. Am stiut asta de la bun inceput. Nu mi-a ascuns nimic.
Speram totusi ca il va uita; speram sa ma iubeasca. Desi stiam ca se va termina. Ce prost eram. Toate se bateau cap in cap. Dar o iubeam, la dracu’! Nu aveam cum sa nu sper.
Nu m-a inselat. A fost a mea. Era langa mine; imi era.. tot.

Nu am vrut sa stie ca o iubesc. Nu imi doream sa o indepartez. Dar intr-o dimineata o priveam poate altfel decat de obicei. Sau poate atunci a observant ea o diferenta. Poate in dimineata aia, in momentul ala a simtit altceva. Poate m-a iubit pentru o secunda. Altfel, nu avea cum sa vada asta in ochii mei. Poate..
Se uita la mine intrebator; nu avea nevoie de cuvinte pentru a o intelege.
“Te iubesc!” – inconstient am spus-o.
Ramane muta in fata mea. Evit orice alt cuvant si o sarut.
“Eu..
Stiu! Nu iti cer nimic; asta simt.”
M-am ridicat de langa ea si am inceput sa merg in cercuri.
“Stiu ca nu ma iubesti. O sa pleci nu?”
Cu aceeasi sinceritate pe care intotdeauna am apreciat-o, mi-a raspuns usor.
“Da.. nu acum, nu stiu cand, dar voi pleca. Poate cand se va stinge pasiunea..
Poate cand va veti regasi..
Poate..”
Plangea. M-am simtit ingrozitor.
Ma apropii de ea, dar nu ma lasa sa zic nimic.
“Nu e vina ta. Stai linistit. De fapt, imi pare rau ca ma iubesti.
Dar.. dar de ce? Iubirea e .. cel mai frumos lucru.
Atunci cand e impartasita, da. Dar.. nu trebuia. Iubirea nu avea ce sa caute in locul pasiunii. Vei avea de suferit.
Sunt destul de maricel. Nu m-am putut controla. Asa a fost sa fie. Si stiam care va fi sfarsitul, inca de la inceput. Si cu toate astea am ajuns sa te iubesc. Nu te invinovati!”
O sarut si o strang tare in brate.
“Fii a mea!”
A fost a mea atunci si a continuat sa fie a mea pentru un timp. Mereu ma gandeam ca ziua urmatoare nu voi mai sti nimic de ea. Cu fiecare zi ma bucuram de zambetul, ochii, trupul si pasiunea ce ardea in ea, ca si cum ar fi fost ultima oara.
Dar niciodata nu imi ajungea.

Ianuarie 2009

Trecuse ceva timp. Mai mult decat ma asteptam.
“O sa plec!
Stiu.. stiu!” – ii raspund cu tristeste in glas.
“Nu acum.. dar o sa plec.. curand..” – continua dezamagita.
“Nu fi trista! Esti totul pentru mine; mi-ai oferit totul, m-ai facut sa ma bucur de lucruri pe care le credeam pierdute. M-ai readus la viata odata cu prima zapada; buzele-ti inghetate m-au trezit; tot atunci ai fost mea. Si inca te iubesc. Mai mult decat oricand. Si vreau sa fii fericita. Nu! Nu lasa privirea; nu e nimic de care sa iti fie rusine! In schimb, te rog un singur lucru.
Ce.. anume?
Iti respect decizia, dar atunci cand alegi sa pleci, inchide usa si pleaca, fara a mai privi inapoi. Tu pleaca, fii fericita, iar pe mine lasa-ma sa imi revin. Crezi ca vei putea face asta?
Da..
Atunci hai sa incheiem discutia si lasa-ma sa ma bucur de tine. Nu imi mai adu aminte. Stiu ce va fi. Revarsa-ti pasiunea asupra mea si cand decizi sa pleci, pleaca fara a avea remuscari. Trebuie sa rasplatesc cumva lunile petrecute alaturi de tine. Eu ma voi gandi la tine si te voi iubi. Si stiu ca iti va fi bine!”
Zambetul meu ii ofera incredere si ma strange in brate.

Ne-am pierdut apoi si in urmatoarele luni, in lucruri marunte, dar mari pentru noi. Imi place(a) sa cred ca ne-am iubit. Ne pierdeam in activitati ce ne ajutau sa ne bucuram unul de celalalt.
Totul era altfel cand eram cu ea. Era tot timpul vesela. O faceam fericita. Stiu ca atunci cand era singura, poate ii fugea gandul la el, la “ei”, dar cand era cu mine.. niciodata. De asta imi place(a) sa cred ca.. ne-am iubit.
Iubirea ce ne lega era doar o iluzie. Nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste. Timpul nu a ajutat-o sa imi raspunda.

Mai 2009

Dupa alte 4 luni, undeva spre sfarsitul lui mai, in 2009, s-a incheiat totul.
Poate pasiunea s-a stins, poate s-au regasit, sau poate nu a mai rezistat. Oricare a fost motivul, ea a plecat. Asa cum am rugat-o, nu s-a uitat inapoi.
Pur si simplu nu a mai venit ziua urmatoare. Atunci am stiut ca s-a terminat.
Speram sa nu o mai intalnesc, pentru ca inca o iubeam.

Septembrie 2009

Ne-am intalnit in aceeasi ipostaza. Eu, profesorul ei; ea studenta mea.
Ea, doar o figura cunoscuta printre alti zeci de studenti. Eu, doar unul dintre cei mai tari profesori.
Amintirile m-au napadit si primul curs din noul an scolar a fost un total esec.
La sfarsitul orei, a avut o oarecare retinere; a vrut sa ma intrebe ceva, dar si-a adus aminte de ce am rugat-o si.. s-a pierdut printre colegii ei.

Nu a mai venit la orele suplimentare pentru a pune intrebari. Nu prea mai dadea nici pe la curs.
Venea doar la examene, obtinand printre cele mai bune note din clasa, daca nu cele mai mari. Eram mandru de ea.
O mai zaream din cand in cand, in lift, cand mergea sa isi predea temele pentru cursul meu. Era intotdeana insotita. Probabil intentionat.
Inca o iubeam. Stia asta.

Decembrie 2009

Si acum, o privesc din acelasi loc. Isi scrie examenul final, fara a ridica privirea.
Peste trei ore, imi intinde foile si raspunde zambetului meu printr-un alt zambet. Dar bolboroseste un “sarbatori fericite!” aproape stins si pleaca.
Sper sa nu o mai intalnesc vreodata.
Inca o iubesc.

Tanjesc dupa fericire.

Ca un copil ce tanjeste mult timp dupa o jucarie, ma simt eu. O pandeste, ii da tarcoale, face tot posibilul sa o obtina. Si apoi? Se plictiseste de ea. Odata obtinuta, ea nu mai reprezinta niciun fel de interes.
Am fost in cautarea ei mult timp. Caut fericirea absoluta, ceea ce, zic unii, gasesti doar in carti.
Cui ii pasa de carti? Asta e realitatea mea si asta vreau, asta imi doresc, asta caut.
Cui ii mai pasa de gura lumii? Azi toti iti vor binele, maine iti intorc toti spatele.
Adica tot ce ai azi nu e realizat pe o baza solida; totul e superficial. Ca atare, te bucuri de ceva superficial. Fericirea e superficiala, starea de bine e superficiala, faptul ca toti tin la tine e superficial. Ceea ce azi te bucura, dar maine te plictiseste, ceea ce azi iti doresti, maine obtii si la care poimaine renunti, e superficial. Nu tind catre superficialitate si vreau ceva real, puternic, complet.. absolut. Vreau ceva de care sa ma bucur si azi si maine si mereu.
Fericirea superficiala e doar un joc; te joci azi, eventual maine si il inchei, plecand in cautarea altei jucarii.
Merit mai mult decat atat. Merit mai mult decat un joc.
Fericirea merita mai mult. Merita sa fie tratata la un nivel mult mai ridicat fata de ceea ce numim superficialitate.
Dar fericirea de care am avut parte, cea care o credeam a fi pentru totdeauna, s-a incheiat. Nu a fost superficiala, dar a incetat sa mai existe. Am primit o lovitura puternica si cand m-am trezit, m-am vazut singura, fara sustinere, fara sa am idee incotro sa merg. Pierderea ei a adus o serie de bucurii superficiale. Paream a fi bine. Privind inapoi, imi dau seama ce mediocra eram. Am dat nas in nas cu realitatea. Atunci am vazut: ajunsesem sa ma bucur de lucruri mediocre; ma bucuram pe moment, dupa care nu mai stiam de mine.
In timp, cu rabdare, am invatat din nou sa traiesc intr-un mod fericit, sa ma bucur de lucruri simple, dar nu superficiale. Stiam ca o voi gasi intr-un final. Si am intalnit-o. Poate e prea mult spus. Stiu ca o simt... il simt.
Pe zi ce trece sunt tot mai aproape de ea, o simt tot mai mult si stiu ca o voi atinge.
Dar mi-e frica sa ma bucur de ea. Mi-e frica sa o ating. Nu vreau sa o ranesc, sa o patez; e pura.
Eu sunt plina de slabiciuni. Nu vreau sa isi lase amprenta peste ea.
Imi doresc atat de mult sa o ating, incat stiu ca in momentul in care ne vom cunoaste si o voi imbratisa o sa fiu capabila sa strig in gura mare ca sunt fericita. In acelasi timp, imi doresc atat de mult sa ajung la ea, incat mi-e teama ca voi renunta la ea, odata ce o am. Simt ca nu voi face asta, dar ratiunea ma doboara. Ratiunea, deloc prietena cu visatoarea din mine, acum ma doboara. Imi doresc sa ma lasa in pace, sa gust fericirea, sa iubesc si sa ma las iubita. Nu vreau sa imi ascund lacrimile la gandul ca el va fugi. Nu vreau sa existe lacrimi, nu vreau sa existe gandul asta.
Vreau sa fiu libera de orice fel de ratiune; doar asa, voi merita sa ma bucur de ea.. de el. Doar asa o voi putea proteja de mine, de slabiciunile mele, de tot ce e rau in mine.
Vreau sa ma conduca sentimentele, asa cum o faceau odata.
M-am saturat de temerile ce au pus stapanire pe mine. M-am saturat sa ma gandesc ca el vrea sa plece, cand de fapt nu imi da niciun motiv sa gandesc asa.
Dar poate am avut doar o zi proasta.
Vreau sa te tin in brate si sa visez langa tine.
Te vreau pentru totdeauna.
Nu vreau sa pleci.
Vreau soare. Atunci cand ploua, vreau soare. Atunci cand plang, vreau zambetul tau.
Cand e noapte, vreau dimineata. Cand e frig, vreau cald.
Cand te am pe tine, te vreau pe tine.
Ce trebuie sa fac?

Fericire.

Soarele imi zambeste. Rade cu mine.
Astia zic ca sunt nebuna. Rad si mai tare. Ma amuza.
Si soarele rade de ei. Sunt niste prosti. Si rad. Tare! Cu pofta, zgomotos.
Si daca se uita lumea la mine ce? Cui ii pasa de lume?
Sar, ma bucur, iubesc, zambesc, dansez, cant. Iubesc!
De ce sa vorbesc mai incet? De ce sa nu rad? De ce sa tac? Doar sa nu ii deranjez pe ei din meditatiile lor profunde, sa nu ii trezesc din monotonia aia acuta in care sunt afundati?
Nuuu vreeaaau!
Eu vreau sa rad, sa tip, sa nu ma uit pe unde merg si sa ma lovesc de oamenii care trec pe langa mine, sa fac ochii mari, sa imi cer scuze razand si sa merg mai departe. Ghinionul meu daca dau peste unul mai sarit de pe fix. Pana acum nu mi s-a intamplat. Eh si daca se intampla ce?
Cine a zis ca nu am voie sa rad in metrou?
Si daca sunt singura care rade dimineata la 8 ce? Cu ce ii deranjeaza pe ei fericirea mea? Le dau si lor daca sunt tristi. Sunt atat de fericita, incat as putea sa dau la fiecare om de pe planeta asta si de pe altele, cate putina.
Si ce daca nu sunt cea mai tare? Vreau sa ma uit in oglinda, sa zambesc si sa ma admir ca fiind cea mai tare, cea mai desteapta, frumoasa.
Si daca nu sunt ce? Sunt pentru mine. Eu ma bucur pentru ceea ce sunt.
Daca rad tare la biblioteca ceee??? Si ce daca ei vor sa invete; eu nu vreau.
Si daca sunt egoista ce?
Rad. Sunt fericita.

E dimineata din nou

Si ma trezesc cu aceeasi durere in suflet, durere pe care o port zi de zi, dimineata, la pranz si seara... si intre mese; probabil e acolo sa ma hraneasca; ma alimenteaza cu raceala, dorinta de a nu mai iubi, de a privi lumea cu niste ochi reci, fara nicio urma de sentiment cald...
Ma trezesc si mananc cu aceeasi obsesie ca sunt grasa si ca trebuie sa slabesc; inghit cu aceeasi durere...
Imi traiesc ziua cu aceleasi sentimente de regret si vinovatie asa cum traiesc si celelalte zile. Toata lumea ma stie cu zambetul pe buze, razand tot timpul, vorbind cat pentru 30 de oameni la un loc, vesela si cu o dorinta imensa, fara margini de a trai viata. In ochii lor trebuie sa continui sa fiu la fel; asa cred ei.. ca sunt la fel. Ieri, dupa ce am dat o replica a la "vechea EU", mi s-a spus: "Cole, ce ma bucur ca nu te-ai schimbat! :)))".
Un zambet trist si oarecum fortat mi s-a conturat pe buze. A disparut la fel de repede cum a si aparut.
Fake-uiesc zambete tot timpul; traiesc de ceva timp cu durerea in suflet, cu lacrimi in ochi, ascunse bine, ce asteapta sa cada imediat ce raman singura, incat m-am obisnuit sa .. desenez zambete, de data asta pe propriul meu chip; astfel ma ascund, fara sa stie .. ei ce simt eu..; am momente in care izbucnesc, pentru simplul fapt ca nu mai rezist... dar in momentele ca alea, de obicei sunt singura. Ma mai vede Dudu din cand in cand. El ma sustine si ma face sa rad, ma inveseleste si ma ajuta sa uit, cel putin pe moment, de ceea ce simt si ma doare.
Ma afund in carti. Regasesc pasiunea de a citi. Foarte prost spus. Nu am avut niciodata pasiunea pentru citit. Am citit, dar nu zeci de carti si am citit doar ce, intr-adevar mi-a atras atentia. Acum, ele sunt cele care ma ajuta sa ma detasez, imi ocupa timpul pe cat de mult posibil..
Poate cartile o sa reprezinte scaparea mea..

... sau poate ma mint singura... din nou..
..pana cand?