Acasa.

Aud radioul. E iarasi piesa noastra preferata.
Cliche! Ai mai auzit asta.. si nu doar o data.
Atunci..il dau mai tare si il opresc.
E ca un blestem, caci chipul ti-l zaresc.
E ora doua din noapte; nu vreau sa te mai astept.
Pentru ca simt cum ma'ndrept spre nicaieri. Te-aud departe.
Am asteptat pana la sfarsit. Si am regrete.
Nu ma chemi, nu ma strigi,
Te pierd in ceata!
Nu ma astepti, dar vin acasa.

Te transpun in nefiinta, dar ti-am adorat trecutul.
Tot ce-mi ramane din tine, azi ma doare: prezentul.
Si daca alerg in cercuri, ce spui? Dispare?
Tot ce-a mai ramas din noi, e doar o povara pe umeri.
Iti inmanez tot ce-a fost al tau,
Un tot cladit..rapus de noi,
E doar dezordine.
Ia tu tot si pune-ma-n ordine.

Doar reflexia mea mai stie care-i vinovat.
In piciorele goale, fata in fata cu ea, sunt confuza.
Ma afli intr-o seara de mai, cu ochii inchisi
Si umerii dezgoliti; lipita de perete, cu o privire muta.
In timp ce ea ma priveste si se-amuza,
Pentru ultima oara ma'ntrebi ce se'ntampla.
Raspund simplu: supradoza!
Imbatata de iluzii frante si dand vina pe mine,
Ma lasi sa zac. Te ridici si dispari.
Si imi pierd mintile cand stau si privesc,
Cum mi-a scapat printre degete: Tot
...care n-a fost niciodata al meu.

Si ma intorc acasa.
Sa te vad de-aproape, cum pleci mai departe,
Cum fugi de lume, cum ne-alungi pe noi.
Ma intreb: ce te-a suparat, caci prea repede ai plecat!?
Sa fi fost singuratatea in doi?
Priveste mai adanc decat superficial macar o data.
Tristetea o impartim intre noi.
Inainte sa ma lasi sa plec, intoarce-te,
Infrunta-ti teama! Priveste-ma!
Caci vin acasa.

Nu mai am visuri. Zambeste.
Aici ne-am scris povestea,
Te imbratisez si te sarut.
De ramas bun.
Astazi sunt acasa.
Dar maine plec pe alt drum.

Cerul.

Pana mai devreme, i-a plans durerea, a plans pentru ceea ce simte si nu arata. A varsat lacrimi pentru tot ce tine in ea, pentru cat se ascunde, pentru cat il iubeste si nu ii (poate) arata. A plans pentru ca a plecat. Plangea mai devreme pentru ca e judecata.
Dar ei nu ii pasa. A ras si i-a zis usor:
“Uita-te ce negru esti!
Negru sunt, da! Dar de suparare! Si tu razi!
Pai cum sa nu rad? Tu crezi ca merita sa plangi?
E vorba de tine...
Vorba de mine? Ma vezi ca imi pasa, ca ma consum, ca ma afecteaza? Ma vezi ca sufar pentru ei trei?
Nu..
Si atunci? Zambeste!
Dar..
Dar ce?
Esti ganditoare, melancolica..
Da, dar stii de ce sunt asa, un motiv, de altfel, cu adevarat important. Iar faptul ca tu plangi si esti suparat nu ma va ajuta.”

Ea primeste satisfactii pentru lucrurile care nu conteaza si carora nu le ofera importanta.
E bucuroasa si fericita pentru tot ce a trait si traieste, pentru ceea ce simte: unic, fara pata. Iubeste si nu (mai) are prejudecati. Nu ii pasa. Important e ce simt ei. Atat!
Acum, atunci, cand au fost impreuna, cand sunt impreuna.. cand vor fi impreuna.

Au avut parte de clipe frumoase alaturi de toti. Au trait momente de neuitat. In doi.
Si acum viseaza, spera, gandesc in doi.
Viseaza si merg mai departe pe un drum curat si fara pata.

“Haide, nu mai plange!”
Priveste prin stropii limpezi si vede iubirea. Acum intelege caldura si sinceritarea ce o simte la atingerea lor.
Si ii sterge usor lacrimile calde, cristaline.
Zambeste fad, dar in acelasi timp il deseneaza plin de speranta si cu visuri o mie. Intelege ca fiecare zi pana atunci va fi la fel, unele poate mai dificile decat altele, altele poate mai obositoare si pline de stres, unele mai calde si amuzante, altele mai reci. Iar altele, pline de emotie.
Dar cu fiecare zi, operatia de scadere se va accentua. Iar speranta va creste. Increderea va spori.

El de o parte si ea de cealalta.
Nu ii desparte nimic.
Iubirea ii uneste, speranta ii apropie. Cerul marcheaza drumul ce leaga un mal de celalalt. Drum presarat cu vise.
Visul dureros al unei nopti din iarna trecuta s-a intalnit cu realitatea noptilor fericite din vara aproape trecuta. Timp infinit si iubire fara margini. Priviri ce spun totul si jocuri intr-o seara tarzie. Fericirea intr-un pat de o persoana. Un “te iubesc” si o imbratisare puternica si sufocanta dupa o cearta aprinsa. Rasete zgomotoase la miezul noptii, la filmul ce l-au vazut impreuna. Un somn linistit in bratele lui si un sarut in dimineata aia tardiva.
Vocea noduroasa ce i-a spus te iubesc inainte sa ii faca cu mana. Bratele ce o cuprindeau si nu ii mai dadeau drumul. Privirea si sufletul ce o rugau sa ramana, dar glasul ce o incuraja sa plece: “Va fi bine!”
Strada pe care l-a vazut pentru ultima oara.
Ultimele mesaje trimise in locul ala.
El a mers la stanga. Ea a continuat pe drumul drept, din fata.

“Te duci sa fumezi?
Da, de ce? S-au prins?
:)) Ei nu, eu da. Esti suparat?
Nu, sunt trist.”

Trista era si ea. A plecat fara trandafirul ce marcheaza sarutul ce i-a reunit, imbratisarea in care s-au refugiat, lacrimile ce au curatat tot ce patasera. Nu il are si nu il poate atinge, dar a marcat un nou inceput pentru ei doi. Asta e tot ce mai conteaza in mintea si sufletul ei: o poza a lor si trandafiruI sub atingerea plapanda a amandurora.. sa nu il raneasca. In tot acest timp, ceva a ramas neatins: sentimentele sincere si iubirea. I-au tinut nedespartiti sufleteste, pe un drum ce i-a vrut departe fizic, unul de celalalt.

“Hai te rog, zambeste!
Stii ca nu ma poti privi daca zambesc!”
Rade sincer si il roaga pentru ultima oara sa fie fericit si linistit. Pentru ca ea este.
Coboara scarile din lemn si il priveste pentru prima oara, mai mult decat oricand.
“Ce frumos esti acum!”
Si o cuprinde intr-o imbratisare calda ce marcheaza inceputul unei noi prietenii si promisiunea drumului ce ii va uni pe ei doi, pentru ca in final sa reprezinte nu doar drumul de legatura ci drumul lor, pe care vor pasi amandoi.
Nu unul spre celalalt.
Nu unul in urma celuilalt.
Nu unul static si unul in fata.

Aceeasi directie si acelasi sens.
Visul lor ce se apropie de rascrucea cu realitatea.