Drumul spre casa.

Urmeaza tacerea dupa o discutie sufocata de nodurile ce le stau in gat amandurora si incheiata de cuvintele scaldate in lacrimi.
-Imi vine sa plang, necrezand unde am ajuns. Si nu mai cred in viata aia linistita de care aveam parte acum ...nu de mult timp. Si chiar daca timpul trece, nu il lasa sa te schimbe.. decat intr-un om mai bun si mai puternic. Nu te lasa prada frustrarilor si racelii ce pe mine ma cuprind zilnic. Continua sa te bucuri de o zi senina si de soarele care iti bate in geam si te face sa zambesti. Nu lasa diminetile sa te prinda trist asa cum ma prind pe mine. Alunga-le cat de repede poti. Nu uita sa iti joci rolul de copil intr-un act serios... invata-ma si pe mine sa fac asta! Din nou!
-Dar stii sa o faci! Esti un copil ca si mine, un copil bun.. matur.
Sunt, asa este... sunt un copil..! - raspunde cu o voce pierduta, mai mult pentru sine.
-Vrea acasa! Desi.. nu am nimic acolo, nu cunosc pe nimeni..
-Acasa... acasa.. ce e acasa? Nu ai pe nimeni acolo? Atunci nu e acasa. Nu ii oferi o conotatie negativa. Acasa e locul unde te regasesti, locul in care, copil fiind, sufletul tau s-a bucurat in imaturitatea ratiunii tale. Acasa e locul unde tu, copilule, o sa alergi de fiecare data, uitandu-ti varsta, grijile, ideea de viitor, asteptarile si idealurile pe care le urmaresti pentru a le atinge departe de casa. Daca nu te simti asa cand mergi in locul ala, daca nu te asteapta nimeni acolo, daca nu te regasesti in nicio imagine a locului, daca nu simti mirosul unei dimineti de iarna in care, in loc sa mergi la scoala, iti prelungeai somnul in patul incalzit in miezul unei nopti reci, daca nu stii ce inseamna o prietenie pierduta in locul ala, daca nu iti aduci aminte de macar o lacrima pe care ai aruncat-o cat colo din te miri ce motiv, daca nu ti-e dor sa adormi prea tarziu in camera mica pentru ca pierdeai timpul cu prietenii tai, daca nu iti e dor de o seara in parcul fara nicio lumina la vremea aia, dar astazi mai frumos ca oricand, daca tu ai senzatia ca locul ala e mai urat ca niciodata, desi este vizibil imbunatatit fata de cum l-ai lasat, daca nu vrei sa ii cunosti imprejurimile pe care nu ai apucat sa le vezi inainte sa il parasesti, pentru ca, intre noi fie vorba, l-ai parasit... atunci inseamna ca acolo nu e acasa. Intelegi?
Ramane mut in fata copilului cu un suflet mai fragil decat ar fi crezut.
-Acum m-ai citit destul. Trebuie sa plec!
-Stai..
-Nu sunt o companie buna, intelegi? Ma simt singura si drept urmare vreau sa fiu singura..
-Dar esti...
Citindu-i cuvantul care nu a prins totusi viata pe buzele lui:
-Inainte sa spui asta, recapituleaza notiunea de acasa..
Inainte sa ii mai spuna ceva, era deja la usa.
-Ma lasi singur?
-..nu te las singur, presupun ca esti singur; daca ai fi acasa nu te-ai simti asa!
Se simte ranit si analizeaza cuvintele care ii rasuna ca o goarna, asurzindu-l ..'daca ai fi acasa nu te-ai simti asa, daca ai fi acasa nu te-ai simti asa' si realizeaza ca, la randul lor, cuvintele lui au ranit-o pe ea.

'ce naiba e acasa?' - isi intreaba gandul si apoi sufletul.
Desi nerostita, intrebarea primeste un raspuns.
-Ai uitat deja ce ti-am zis mai devreme.
Trezit parca la realitate, se uita nedumerit, ea citindu-i intrebarea pe chipul sensibil, dar ascuns.
-Faptul ca te incrunti denota frustrare.
-Unde te duci?
Cu lacrimi in ochi, cu privirea plecata de rusine, ii raspunde pierduta:
-.. acasa..

Cu gandul..
'nu te lasa prada frustrarii si racelii' - la randul lui se pierde in ceata deasa si in gandurile ei, marind pasul pentru a ajunge..acasa.
Din urma perechea de ochi caprui il urmareste cu teama..
'Eh copile, si asta e doar inceputul unui drum tare denivelat. Drumul pana acasa... iti va fi lung, tare lung.'

Crima.

El se prapadeste in interior. Si tot ce raman sunt o usa trantita, un pahar gol ca singurul semn al izului de alcool, amintirile inchise in afara peretilor, radioul ca singura alinare a lui si.. ziua de ieri.

"N-am avut putere sa opresc radioul.
M-as fi simtit atat de singur, atat de singur, femeie!
Te-am vazut azi. Pe un ecran mare. Nu imi venea a crede.
Buimac.. m-am uitat in ochii tai; desi nu ma vedeai.
Te crezi prea mica. Dar azi .. o lume intreaga te-a vazut. Desi poate cu alti ochi decat mine.
E ultima oara cand iti mai vorbesc. Promit.
Lasa-ma sa te privesc. Vreau sa-ti pastrez ochii in amintiri.
Lasa-ma sa te sarut. Nu vreau sa-ti uit gustul.
Stiu ca o sa pleci iar. De fapt, nici nu te-ai intors. Treci mereu pe langa mine. Nu ma mai cunosti.
Te vad atat de des.
Ce a ramas din noi?
Noi?
Plec! Doar daca pleci cu mine. Pleaca tu si plec si eu.
Nu! Nu! Esti inca aici.
Saptamana trecuta te-am zarit la semafor.
Te-am vazut ieri. Il tineai de mana. V-am urmarit. Radeai. Pareai fericita. M-ai uitat.
Azi pareai trista. Am incercat sa ma apropii, dar te-ai speriat.
Acum te vad iar. Aceeasi straina de azi si de ieri.
Esti inca prezenta. In ea.. si in ea; in toate.
Sa fii tu ca ele? Ar fi pacat! Sau ele ca tine? La fel!
Toate.. la fel!
Fara pic de orgoliu, ma plec in fata ta.
Ma doboara amintirile. Ma sufoc. Si tu nu ma ajuti deloc. De ce te tot intorci?
E ultima oara cand ma mai vezi. Pentru ca e ultima oara cand exist.
Nu vreau sa te mai ating pentru ca nu mai simt nimic.
Am uitat de mirosul tau. Lasa-ma singur.
Lasa paharul acolo! Nu mai atinge nimic!
Pleaca. Locul asta nu te stie. Pleaca, inainte sa iti lasi amprenta.
Lasa radioul pornit. Nu vreau sa fiu asa singur, femeie!
Inchide usa. Nu vreau ca vantul sa imi adie gandul catre tine. Nu vreau ca ploaia sa-mi aduca mirosul tau. Nu vreau ca soarele sa topeasca-n fata-mi surasul tau sau ..vocea ta sa spulbere linistea noptii. Nu vreau sa iti zaresc privirea cristalina in ea, mereu o alta ea.
Urasc marea din cauza ta. Semanati atat de bine. Nu vreau sa o mai vad. Stiu ca m-ar intreba de tine.
Tranteste usa. E tot ce vreau sa aud in urma ta! Tot ce vreau sa ramana in urma ta e usa aia inchisa! La dracu’!
Ahhh.. iarasi sunetul ala sacadat.
Ai inchis demult!
Ce prost sunt! Cat te iubesc, femeie!
O sa dorm! O sa dorm pana ziua de ieri va fi azi! E inca ieri, pentru ca nu am dormit! Da!
Esti aici! Te-ai intors! Sunt obosit. Aseaza-te langa mine."

Receptorul cade sub greutatea furiei. Lacrimile ard podeaua. O tine in brate. Cu un ultim zambet adoarme alaturi de ea. Un zgomot ciudat, niste voci slabe, imprejurari necunoscute si cauze nedetermintate aduc totul la tacere. Radioul s-a oprit si paharul zace in mii de parti. Ieri e acum pentru totdeauna.
Pentru ca ieri a fost ultima oara cand au existat.

11. Distanta.

October, 2009

Nu poate sa o vada. Nu se pot vedea.
E bine?
Doar niste poze ii zambesc zi de zi. Simte liniste. Are parte de caldura pe care si-a dorit-o intotdeauna, dar pe care amandoi au negat-o.. mult timp.
Inca?
Zambeste pierduta. Simte fericire.
El nu ar putea sa o minta vreodata.
Sau..?
Gelozie nefondata, egoism nejustificat, iubire neexplicata si lucruri fara sens. Toate se invart in jurul ei.
In jurul lui?
A facut o pasiune pentru misterul si farmecul ce o urmareste de atata timp. A tachinat-o, a privit-o mult timp cu un aer de superioritate. Ea la fel. L-a sfidat; era nepasatoare. Pana si ea credea asta.
El?
A facut-o sa se indoiasca de ceea ce credea. Acum.
Niciunul nu a vrut, niciunul nu a aratat ca vrea.

O priveste in intunericul noptii. Ochii mari ce absorb informatii il atrag ca un magnet.
Ii saruta pleoapele ce tremura sub atingerea lui calda.
E atat de frumoasa!
Mana lui simte uimirea chipului angelic pe care nopti la rand l-a dorit aproape.
O simte. ATAT! Doar atat..
O adora!
Il priveste speriata cum ii deseneaza conturul trupului dezbracat de simtiri.
O simte tremurand sub atingerea plapanda, aproape inexistenta... de parca ar rani-o.
Se aproprie si o saruta pe obrazul stang.
Inchide ochii si se lasa invaluita. Se lasa condusa de el.
Stie ca nu va dura pentru totdeauna.
Simte si traieste momentul.
Dimineata i-l va fura.. din nou. Incearca sa transforme momentul in eternitate.
Poate. Nimic nu e imposibil.
Pentru moment.. poate.

Se pierde in bratele lui si se privesc fara a-si spune ceva. Doar au facut-o mereu. Comunicarea era intruchipata de limbajul schimbului de priviri.
Este?
Ei nu se aud. Nu ii cunoastea vocea transpusa in sunete.
Si-o doreste.
El?
O strange tare in brate. E fericit.
Ii vede ochii stralucind in lumina slaba a noptii ce ii ascunde.
Lacrimi?
Nu asteapta un raspuns. Ei nu vorbesc. Degeaba o fac.
Nu spune nimic. Nu ar auzi-o.
Intelege raspunsul din privirea ei. O strange si mai tare in brate.
Vrea sa o stie bine, fericita.
Vrea sa se invarta in jurul ei, sa-si ghideze zambetul dupa fericirea ei, tristetea dupa lacrimile ei.
Sa simta de parca ar fi doar unul.
Se trage inapoi. E speriata. Si el simte asta.
O cheama mai aproape.
Ii numara stelele zambind si aratand cu degetul catre fiecare, sarutand-o in ritmul numaratorii. Incet, plin de dorinta si cu o pasiune ce-l arde. Pe fiecare zi mai mult.
Raspunde cu aceeasi pasiune.
Asemenea unor artisti.
Cu fiecare stea peste care trece ii fura cate un zambet. Si nu e nimic care sa il bucure mai mult decat zambetul ei si fericirea lor.

O priveste cum e cufundata intr-un somn linistit.
A trecut ceva timp. Zambeste chipului pe care il priveste cu atata sete.
O saruta usor si ea tresare, cuibarindu-se si mai tare in bratele lui.
Liniste.
E inca langa ea.

Pentru cat timp?
Nu se framanta pentru ce va fi. Asa a invatat-o.

Deschide ochii si il vede indepartandu-se fara nicio putere de a sta in loc. Se privesc nepuntinciosi.
Durerea lacrimilor ei il asurzeste.
Il doare.
Adora sa o vada zambind. Dar..
Acum tot ce ii mai leaga sunt sentimentele.. gandurile.
Si drumul inapoi.
Exista?
Stie ca se va intoarce la ea. Cunoaste drumul, desi nu l-a parcurs vreodata... fizic.
Mereu l-a stiut.
Acum doar gandurile ii aduc mai aproape.
Din ganduri se fac, se simt si se spun multe..

Cu gandul.. mereu se duce la ea.
Ea?

7. Povestea Juliei.

Saturday, September, 26, 2009

Channel se ridica din pat. Este bine...
Privind catre telefon, citeste mesajul sec, scurt; cuvinte pe care le cunostea foarte bine, dar care o fac totusi sa tresara. Sentimentele ii fac sa ii clocoteasca sangele in vene, inima sa tresara, sufletul sa ii arda mai tare ca o torta.
“Te-ai schimbat. Nu mai esti ca la inceput!”
De cate ori au trebuit sa isi impartaseasca unul altuia, cuvintele astea. De cand s-au despartit, au fost cele mai des rostite cuvinte.. intre doi oameni ce s-au iubit.. si se iubesc si azi mai tare ca oricand.
Inchide telefonul si il arunca pe pat.
E timpul sa isi faca bagajele. La noapte pleaca. La Iasi.
Telefonul va sta inchis o perioada. Va intra din nou in stare de izolare ce a pus stapanire pe sufletul si corpul ei. Pe ea.
Se priveste in oglinda. Privirea ii intalneste ochii tristi si realizeaza ca tot ce a fost aseara a fost.. o minciuna.
Trage aer in piept.
Nu i-a pasat de ea, de ce ii pasa tocmai acum?
Toate noptile ei innecate in marea de lacrimi, toate gandurile ei infundate in perna umbacsita de mirosul lui, toata suferinta ei din noapte, pentru promisiunile incalcate, toata dragostea uitata in asternuturile cu care se invelea noapte de noapte.. toate reprezentau betiile noptilor petrecute alaturi de prietenii lui, toata indiferenta pe care o emana in fata ei in zilele urmatoare. Nu mai era cel pe care il stia ea. A mintit-o atata timp? A fost in stare sa o minta asa bine? De ce i-a spus ca o iubeste, daca tot ce i-a oferit a fost raceala in privire?
“Ok, gata, e timpul sa ma apuc de bagaje. De maine culcusul meu se va schimba.”
Tot timpul in alerta, ii trebuie si aia, si aia, si cealalta. Mereu are senzatia ca uita cate ceva.
Seara, extenuata, se arunca usor pe pat si priveste spre tavan. Ii vede pe ei doi. Se ridica brusc. Trebuie sa faca altceva, doar sa nu se mai gandeasca la ei.
“Channel, ce naiba! Lasa-i! Haide, mai e putin si pleci!” – isi tot repeta, de parca nu stia.

Tarziu, in noapte, un suier anunta sosirea trenului ce va fi un nou inceput pentru ea. Primul pas in trenul ce mergea spre directia aia, prima noapte departe de casa, catre un loc de unde parca nu s-ar mai fi intors.

Sunday, September 27, 2009

Prima zi acolo; alt oras, alte cladiri. Sta in camera cu Julia. Se cunosc de ceva timp si se inteleg bine. E bucuroasa ca are pe cineva care o poate ajuta daca are nevoie, mai ales ca Julia e de doi ani acolo. Acum urmeaza al treilea.
Telefonul e inca inchis..

Monday, September 28, 2009

Prima zi de facultate; colegi noi si alte priviri. Emotii de un nou inceput, frica provocata de posibila pierdere permanenta a lui. Cu toate astea nu isi deschide telefonul. Dorinta de a-si spulbera toate gandurile.
Oameni multi. Imbulzeala. Parca toti o imping nervosi de la spate. Merge incet, alaturi de gandurile ei si de lacrimile varsate in plina strada.

Seara, tarziu, ajunge in camera, unde o gaseste pe Julia.
“Hey! Cam tarziu, incepusem sa ma ingrijorez. Si telefonul il ai inchis..
Gata , gata, acum sunt aici. Sunt bine!” – o intrerupe Channel, cuvintele Juliei parca racaind-o pe creier, nesuportand sa auda nimic, orice sunet parandu-i-se cel mai mare si asurzitor zgomot.
“Da... asa e. Si.. ia zii, cum a fost?
Imi place..
Vreun baiat ceva?
Niciunul care sa ma impresioneze.” – murmura Channel innecata in lacrimi.
“Auzi, dar..” – se intoarce Julia necontinuandu-si intrebarea pe care vroia sa o puna.
“Iarasi el?”
Channel o priveste cu ochii pierduti; Julia o strange tare in brate.
“Channel, nu-mi place sa te vad asa..si nu-mi place sa spun asta, tocmai eu care nu credeam in iubire, dar vei iubi; va fi altcineva care sa iti merite iubirea. Vei vedea!
Nu intelegi.. nu intelegi, nu intelegi nimic! Obisnuiam sa zbor. Acum aripile imi sunt grele de atatea visuri fara niciun punct de sosire.
Ba da Channel, te inteleg foarte bine; eu nu credeam in iubire, tu crezi; va fi altfel... vei vedea.
Eu nu sunt cu tine; nu pot trece peste.. nu....; tu nu ai iubit Julia, ca sa vezi cata durere poate sa pricinuiasca cel mai frumos sentiment..
Ba am iubit si iubesc si acum, de un an. Va fi bine!”
Channel se desprinde uimita din bratele Anei.
“Nu stiam ca tu.. ai pe cineva!”
Julia realizeaza ca a spus ceva ce era secret pana atunci. Desi un secret inceteaza a mai trai si a mai fi fructificat in mister o data ce a doua persoana este constienta de el.
“Julia.. tu esti cu cineva..?” – Channel isi sterge lacrimile si zambeste curioasa. Asteapta o reactie din partea Juliei. Dar.. tot ce primeste e tacere.
“Julia de ce nu vorbesti? De ce nu mi-ai zis? Cine e, cum il cheama? Il cunosc?
Channel..
E cu tine la facultate?
...
E dragutz?
Channel, asculta-ma!
E de aici, sau de la noi?
Channel, asculta-ma, te rog!!!!”
Channel tace brusc; face ochii mari, neintelegand reactia Juliei.
“Scuze.. imi cer scuze! Doar ca nu am vrut sa fiu judecata. De asta nu a stiut nimeni..” – raspunde ea, usor abatuta, dar in ochii careia se citea totusi fericire.
“Pentru ca iubesti? Doamne.. Julia, sunt pregatita sa te ascult fara sa te judec!”
Julia o priveste cu incredere, zambeste, se ridica si priveste poza de grup, din primul an de facultate. Langa ea, profesorul ei de analiza.
Se indreapta catre Channel si ii intinde poza.
“El e...
Pare ... mai matur, dar.. e interesant.
Profesorul meu de analiza.
Aaa, credeam ca.. ce treaba are el cu..”
Julia, o intrerupe cu vocea-i calma, care de abia putea fi auzita.
“El e.. si el e profesorul meu de analiza.”
Channel priveste poza inca o data si cauta un al doilea el. Julia nu i-l aratase decat pe profesorul ei. O priveste derutata, dar nu zice nimic. Stie ca va primi raspunsurile pe parcurs; o lasa sa-si deruleze povestea asa cum simte si cum considera. Reuseste sa isi goneasca mintea de la el si sa se concentreze asupra altui lucru, important in momentul asta.
Se apropie de Julia si se aseaza langa ea, pe scaunul de langa masa mica, de doua persoane.
O priveste cu ochii mari si verzi, parca mai luminosi si mai veseli decat mai devreme.
Julia ii zambeste si se ridica. Parca ii e frica si rusine sa ii intalneasca privirea cand va povesti.
Intelegand totul, Channel sta nemiscata; nu mai face niciun pas. Asteapta doar. Asculta.

“Eram in primul an. Colegi noi; la inceput mi-era greu, eram izolata, nu vorbeam cu nimeni; eram mereu trista... atipic mie, totusi..
Da..” – ofteaza Channel in semn de aprobare.
“Am mers la primul curs de analiza. Si la urmatorul, si la urmatorul. A fost singurul curs de la care nu am lipsit. Desi era primul, dimineata la 8.Spre sfarsitul anului mai lipseam. Oboseala se acumulase, nu eram in stare sa ma trezesc. Dar eram fidela cursului, materiei si celui ce preda. Proful, cu o statura impunatoare, un zambet ascuns, ochelari ce ascundeau albastrul crud al ochilor si o privire ce insemna mult mai mult decat parea, mai mult decat arata. Am iubit cursul; am iubit proful. Era unul dintre cei mai tari. Explica foarte bine. Pe alocuri era rautacios si parea totusi indiferent la cererile si nevoile studentilor. Poate de asta imi placea asa mult de el si ma intarata. Sau cel putin era indiferent fata de mine. Pana cand l-am rugat sa imi explice o problema. Mi-a oferit solutia, suprins totusi ca nu reusesisem sa rezolv un exercitiu asa simplu. La fel de surprinsa eram si eu. El credea ca am facut-o intentionat.
De ce ai fi facut-o intentionat?” – intreaba Channel, fara a primi insa un raspuns.
Se facu mica, tacu malc si asculta mai departe.

[February, 2009

“Ai incercat sa aplici metoda substitutiei?
Da, dar nu a mers.
Ok. Incearca asta si trebuie sa mearga.” – “mi-a explicat pas cu pas ce trebuia sa fac.”
In tot timpul asta, el ma priviea constant, apasat, insistent, fara pic de subtilitatea care il caracterizase pana atunci si cu acelasi zambet ironic tiparit pe privirea-i. Eu, la polul opus, imi plimbam privirea dintr-un colt in altul al clasei, intalnindu-i privirea nu mai mult de o fractiune de secunda, de fiecare data.
“Multumesc mult.” – “i-am spus dupa care nu ne-am mai vorbit o perioada lunga de timp.”]

1:23 AM

Channel o priveste nedumerita. “Oare ce are de a face el cu profesorul ei?”
Dar nu zice nimic. Asculta in continuare.
“La examenul final, am facut cel mai bine. Am fost foarte mandra de mine. Stiam ca avea ceva cu mine. La sfarsit m-am ridicat si i-am intins examenul, foarte sigura pe mine si fericita, gandindu-ma la vacanta ce urma, privindu-l impunator pe sub basca ce o prutam in ziua aia. El mi-a zambit atat de sincer incat m-am simtit nevoita sa ii ofer in schimb un zambet, dar condus totusi de aceeasi privire ce trimitea sageti ce ascundeau o dorinta. Aceea de a primi mai multa atentie din partea lui. O altfel de atentie, dorinta, de care nici macar eu nu eram constienta. In schimb el.. da. A trecut vacanta, parca un pic diferit fata de celelalte si in final a urmat anul doi. Aveam un curs ce de abia fusese introdus in programa si eram tare curioasa cum va fi. Ironia facea ca era tinut tot dimineata de la 8. Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe cel ce urma sa imi fie profesor. Stupefiere. Acelasi prof de analiza, din anul intai, pe care l-am iubit si l-am urat, in acelasi timp. Atunci, ca profesor doar...; atunci... – repeta Julia - ”
“Ca profesor, ca ce altceva!” – se gandea Channel, din ce in ce mai confuza, asteptand sa i se confirme ceva ce refuza sa creada.
“M-a recunoscut, cum de altfel ma asteptam; imi stia numele din primul an, stia cum m-am descurcat si sa nu uitam zambetul de la sfarsitul anului.”
Channel nu pricepea de ce punea asa mult accent pe zambetul ala. Poate a fost doar academic, ca de sfarsit de an, ca de..o ”vacanta placuta”.
Julia continua usor, din ce in ce mai incet.. parca de frica de a nu fi auzita de altcineva in afara de prietena ei.
“La fel, parca ma evita. Imi evita privirea, era rautacios, evita sa imi ceara raspunsuri la intrebari adresate clasei; imi cerea explicatii pentru orice afirmatie faceam, dorindu-si sa ma prinda macar o singura data fara argument; era socat la fiecare raspuns pe care il ofeream fara a fi intrebata, incerca sa il ignore, dar se razgandea realizandu-si ca zic totusi bine ce zic. Si din nou, cerea argument, mereu incercand sa ma infunde si sa puna frana incercarii mele de a iesi in fata. Am intampinat dificultati la un moment dat. Sau poate am avut sau mi-am creat doar impresia ca le intampin, ulterior creindu-i si lui aceeasi impresie. Am stabilit sa ma intalnesc cu el. De data asta, la el in birou. Doar noi doi. Nimic anormal. O studenta ce are nevoie de ajutor in ceea ce priveste o tema. Bat la usa, ma pofteste inauntru si ma invita sa iau loc. Speriata si timida, dupa cum ma stii ca eram, m-am asezat pe scaun si mi-am scos creionul si caietul. Il vedeam ca ma priveste altfel, dar incercam sa nu ma las intimidata. Il vedeam ca vrea sa spuna ceva, era nedumerit desi parea foarte sigur pe el. Il priveam, de data asta cu mult mai mult curaj, la fel de impunator ca in ultima zi, cand i-am dat examenul. Imi doream sa ma fac remarcata si am reusit. Doar ca am depasit limitele, propriile-mi limite si chiar pe ale lui. Si m-am facut remarcata intr-un mod mai accentuat decat constientizam. De fapt, am obtinut ce am vrut, ceea ce imi doream de la inceput, inconstient totusi. Ma privea necontenit, cateodata pierdut, fara sa realizeze ca ii urmaream orice miscare si intelegeam totul. Cand m-am ridicat sa plec, m-a tinut de brat, oprindu-ma. “Stai” – imi spunea. “De ce ai venit de fapt?”. Il priveam confuza, nedumerita, speriata chiar; dar incercam sa par puternica in fata lui; desi aveam in fata un om de-o seama cu tata, il fulgeram cu privirea, ii sfidam parca locul si incalcam respectul ce trebuia purtat unei persoane ducea in spate dublul varstei mele.. si un pic mai mult. “Pentru ca nu stiam ce sa fac, nu intelgeam, oricat m-am chinuit sa rezolv probleme si sa le dau de cap!” – ii raspundeam sigura pe mine, privindu-l rece, dominandu-l, iar el ramanand neputincios in fata unei student de 20 de ani. Eu am preluat tot controlul asupra unui om ce odata obsinuia sa ma controleze. De fapt, il aveam déjà demult, insa nu eram constienta de el; iar atunci se accentuase, el era vizibil mai slab ca mine, ceea ce era ciudat si necunoscut pentru mine. Parea asa rece, genul de persoana incapabila sa simta ceva, sau care cu greu ajunge sa simta ceva; indiferent si nepasator, batjocoritor si ironic; din momentul ala, eram eu cea care era stapana pe situatie, ii eram superioara, iar el se facuse mic; era nesigur pe el. Contrar altor dati, zambetul ironic se transformase intr-un zambet pierdut si trist, privirea-i rece de pana atunci, era in momentul ala o privire calda ce dorea a spune multe; prin acelasi alabstru crud si senin, ochii lui emanau caldura; parca erau .. vii, contrar primei dati cand l-am privit de-aproape. Ma analiza, ma privea fara sa spuna nimic. “Pot sa plec acum?” – l-am intrebat, atatandu-l si mai mult, de altfel fara voia mea. “Nu!” – mi-a raspuns scurt si apasat. Mi-aduc si acum aminte de acea prima data, de biroul si de scaunul mare in care am stat, de peretele unde incercase sa ma incolteasca, nelasandu-ma sa plec.”
Channel se uita curioasa, stiind ce va urma sa spuna, insa refuzand temeinic sa vada ceea ce vazuse si intelesese déjà de la inceputul povestirii.
“Imi aduc si acum aminte de ...”

1:47 AM

O bataie usoara in usa, le face pe amandoua sa tresara.
Julia, linistita, merge cu incredere la usa, de parca stia cine e.
Chiar stia..
Channel, de pe scaunul mic spatele frigiderului, loc de unde nu se miscase, se uita sfioasa spre usa incuiata. Julia deschide usa si din spatele ei se contureaza silueta unui domn impunator, inalt, bine facut, cu o privire senina si surprinsa totodata. O oarecare teama i se citea in spatele ochelarilor; un semn de intrebare a fost ridicat in ochii, in care se citea calmitate si caldura; raspunsul nu a incetat sa apara.
Julia il priveste cu teama, incercand sa murmure ceva, cu o voce aproape stinsa, avand un rezultat esuat.
EL zambeste si face un pas inainte, pentru a-i oferi incredere celei pe care o iubea. Ii cuprinde mana, Julia déjà se simte mai sigura si de data asta fac impreuna un pas catre Channel, din ce in ce mai tacuta. Nu era nici surprinsa, nici linistita. Socata e mult spus; in fata ei se derula o poveste despre care daca spui ca ii era familiara, iarasi e mult spus. Era doar blocata. Nu schita niciun gest, nu arunca nicio privire, nu zambea. Ii era frica sa nu faca pasul gresit.
“El este.. profesorul meu de analiza!”

“Imi aduc si acum aminte de sarutul de atunci din birou.” – isi relua Julia, fericita, povestea, incheiata totusi de simpla prezenta a celui pe care il iubea de un an, pe ascuns, departe de vazul tuturor, pentru a nu crea probleme, pentru a nu fi judecati, pentru a nu fi nevoiti sa ofere explicatii, noaptea acoperindu-le iubirea considerate pacatoasa. Aceeasi bataie usoara in usa era semnul, aceeasi ora era timpul. Mereu departe de ei..

“Imi pare bine...
Ah.. umm.. Channel! Channel!” – raspunde pierduta si da mana cu profesorul de analiza, revenindu-si parca dintr-un vis, intelegand acum toata povestea ce i se parea atat de .. ireala; intelegand toate detaliile, facand legatura, acceptand si fiindu-le martora si totodata complice.
Schiteaza un zambet pentru a-i linisti si pentru a le oferi incredere in ea, fara a scoate insa vreun cuvant.

“Noi plecam Channel! Sa incui usa si sa nu ma astepti! Odihneste-te, bine?”
Julia o strange in brate si se pierdu in spatele usii vechi, alaturi de el.
Channel priveste pe geamul camerei si o vede fericita, mergand la bratul celui ce ii oferise sansa de a iubi si de a crede in iubire.
Julia priveste in sus. Stia ca o sa fie acolo. Ii zambeste sincer, oferindu-i incredere si trezind-o un pic la realitatea de care se departase in urma cu o jumatate de ora. Un zambet ce ii cere totusi, din nou, discretie si ajutor in a pastra secretul iubirii pacatoase dintre profesorul de Analiza si ..studenta lui.
Channel zambeste din urma, intarind zambetul de mai devreme.
“Ai grija!” – murmura ea, desi constienta ca nu va fi auzita.

2:17 AM

Lasa geamul deschis si se aseaza in pat.
Priveste noaptea cum trece. Racoarea ii strapunge pielea fina si plapanda. Se inveleste.
Obosita de ziua de azi, de atatea lacrimi, imbrancituri, realizare si daramare de vise, adoarme usor, pe nesimtite.

Cu el in gand... noaptea, iarasi cu el in vis.
Telefonul .. e tot inchis.

[POATE va urma..]

6. Channel plange.

Se hotaraste sa il uite.
Dezgustata, Channel priveste ciocolata pe care adora sa o manance si totusi...
Se priveste in oglinda, isi sterge cu violenta lacrimile ce ii par ca o urateau, schimba muzica ce o moleseste si mai tare.
Se hotaraste sa iasa. Accepta invitatia. Un telefon scurt si totul e stabilit.
Repede, nu mai e timp.
In alta lume, la alta ora si totusi in acelasi timp, Olala o priveste si se regaseste in toate reactiile prietenei ei. Isi doreste doar si spera ca Channel sa nu se minta singura.. asa cum Olala a facut-o de nenumarate ori.

Friday, September 25, 2009

9:45 PM
Channel in fata oglinzii isi acopera cearcanele lasate de el. Un machiaj simplu, dar care ii ofera ceva aparte, o multumeste si zambeste in semn de aprobare.
“Seara asta e a ta, Channel! A ta!” – continua sa isi repete.
“Esti tare frumoasa, Channel!” – ii spune Olala.
“Multumesc!” – parca se aude vocea ei.
Adopta stilul ei preferat, ce ii ofera comoditate: tenesi, blugi stramti, o bluza ce ii contureaza formule frumoase si rotunde, ce ar atrage orice privire, chiar si a unei fete.
Sport si funky prin imbracaminte, dar de o eleganta de nedescris in miscari, gesturi si priviri.
Melodia lasata pe repeat o ajuta sa se insufleteasca. Preludiul unei seri pe care si-o dorea perfecta: fara lacrimi, fara injosiri; melancolia nu avea ce sa caute. Era timpul ei.

10:45 PM
Se aseaza usor pe pat si aluneca in starea de visare, specifica ei. Atipeste pentru putin timp.
Iubirea pentru el, el, lacrimile varsate, noptile nedormite, kilogramele de ciocolata consumate in urma lui, sticlele de bere, acum goale, filmele siropoase aruncate in recycle bin, melodiile ce o adanceau si mai tare in starea de depresie pe care ajunsese sa si-o creeze singura; toate isi spun cuvantul. Toate au consumat-o.
Timpul fara el o distruge.
Dar e hotarata. Asa nu mai poate.
Este trezita de telefon.

11:05 PM
“Hey, suntem jos!
Vin!” – raspunde Channel entuziasmata.
Priveste pe geam si vede masina.
Coboara. Nu ii mai vazuse de ceva timp.
Se izolase complet. Uitase, sau de fapt, renuntase la prietenii ei. Au incercat sa o scoata din starea in care era pana s-au saturat. Au renuntat. Stiau ca atunci cand va simti nevoia, ii va cauta.
Putini socati, o privesc de jos pana sus si de sus pana jos.
“Ai slabit, Channel!
Aa.. nu..
Mult!” – e intrerupta rapid, inainte de a-si incheia probabil vreo scuza inventata pe moment.
“Eh haide, ca nu stam sa analizam acum numarul de kilograme in minus! Hai sa mergem!”
Zambeste pentru a-si intari si mai tare afirmatia.
Este inteleasa; primeste drept rasplata alte patru zambete, care totusi vad in ea ceva ce nu au vazut vreodata. Parca era mai frumoasa ca oricand.
Masina pleaca.

11:10 PM
La fereastra in spatele perdelei priveste el.
O alta noapte fara ea.
Se hotaraste sa iasa. Un telefon scurt rezolva si problema lui.

11:30 PM
Channel paseste in locul caruia ii simtea lipsa. Inca de la intrare se lasa in voia ritmului, traieste clipa, este undeva sus, de parca droguri ar fi pus stapanire pe corpul, mintea si sufletul ei.
Machiajul natural o invaluie in mister. Privirile nu contenesc a se opri asupra ei.
Lumina curgea toata peste ea, dandu-i o stralucire ce pe toti ii lasa cu gura cascata; o dezbraca un pic din misterul total, lasandu-i pe toti ca niste frustrati in urma ei.
E iubita, adorata, venerata.

12:10 AM
La bar Channel.
Langa ea el.
Privirile se intalnesc.
Incercand sa ii dea parul ud la o parte, Channel il respinge rece.
“Ce vrei?”
El ramane mut. Cea care pana atunci il implora, ii cersea iubire, acum ii zgaltaia orgoliul.
“O bere, te rog!
Tu.. tu nu fumezi!
Nu fumam! Acum fumez!
Dar..
Dar ce? Te fumez pe tine; te inspir si te expir; scap de tine cum scap de dioxidul de carbon.
Dar.. tutunul nu face bine!”
Channel rade zgomotos.
“Ba da! E ca o eliberare, intelegi? Ma eliberez de tine!
Multumesc!” – se intoarce catre cel ce i-a intins berea.
Se intoarce in idée de a pleca. E prinsa insa de brat.
“Vreau sa vorbesc tu tine!
Te rog, nu imi strica seara! Ma simteam bine pana sa..
Pana sa ma vezi pe mine?
Da! Pana sa te vad pe tine!”
E mut de uimire; orgoliul lui era zdruncinat; sufletul strapuns; ratiunea pusa la pamant.
Nu o recunoaste; fata usor ametita, imbacsita de fumul de tigara, din fata lui.. “Nu, nu se poate sa fie Channel!”
“Haide, de ce vrei sa ma dai iarasi peste cap? Nu consideri ca mi-ai facut rau? Te-am lasat in pace, asa cum mi-ai cerut. Acum ce vrei de la mine? E vina mea ca am vrut sa iubesc, dar acum ce dracu’ vrei de la mine?
Te iubesc, Channel!” – se apropie si o strange in brate.

1:00 AM
Channel strange din buze, muzica se opreste brusc. Nu mai aude nimic. Lacrimi ii inunda ochii verzi, frumosi insa lumina slaba impiedica negura ochilor lui sa ii zareasca stropii din marea de lacrimi.
Brusc, Channel, se smulge din bratele lui.
Priveste in jurul ei.
Muzica ii curge iarasi prin vene; pentru lacrimi da vina pe fumul de tigara, ce putea fi taiat cu cutitul. Se simte ca la intrarea pe o atustrada necunoscuta.
Se hotarase; viata ei trebuia sa reinceapa in seara asta. Era in fata unui nou inceput.
“Si nu o sa ma las dusa inapoi de tine. Tu si eu nu mai exista!”
Vazandu-l ca tace, isi acorda mai multe vorbe.
“Tu ai vrut asa! Si daca asta ai ales, acum lasa-ma sa imi aleg si eu viata.. mai departe. Fara ca tu sa te afli in ea. Iesi afara, la dracu’!
Viata ta? Se va rezuma la bere si la tutun?
Nu! Asta fac acum; maine ma voi trezi ca noua. Voi face iar ceea ce imi placea sa fac: voi citi, nu am mai facut asta demult, din cauza ta; voi invata, voi iesi in oras cu prietenii mei, nu ma voi mai izola.”
El repeat aceeasi propozitie.
“Te iubesc Channel!”
Ea rade; cu o oarecare indiferenta, raceala, batjocura, ochii ei trimit sageti spre el. Cat de mult il dor ranile astea..
“Ma iubesti, dar eu in seara asta am depasit rascurcea! Nu simt nimic pentru tine azi. Azi lumea e mea! Nu vezi?”
Ochii lui negri sunt din ce in ce mai mari. O priveste si nu stie ce sa spuna. Orgoliul il impiedica sa planga. Dar sufletul ii urla de durere. Nu mai are aer.
“Ringul e al meu. Dansez; mereu mi-a placut. Asta seara, e seara mea. Fac tot ce vreau si tot ce am vrut si nu am facut de cand tu, Tu - accentueaza ea cu glasul tremurand - TU – repeta – ai ales sa pleci.
Si.. maine ce va fi?
Maine? Voi incepe sa visez iarasi, asa cum o faceam cu tine. Dar maine voi crea o alta poveste, care.. va fi reala. Merit asta.”
Se intoarce si paseste usor, pierzandu-si un pic echilibrul, nelasand insa sa se vada.
“Meriti asta!” – murmura el, socat, incapabil de a face vreun gest.
Striga doar.
“Povestea ta va fi realitatea noastra!” – se uita la ea, crezand-o totusi pierduta pentru totdeauna.
L-a auzit; e tulburata.
Channel se opreste pentru o secunda in loc, trage aer in piept, ridica privirea si pleaca.
Gaseste forta de a spune Nu dorintei de a se intoarce si a-l strange in brate; isi dorea sa il sarute.
Inca o bere; inca o tigara.
Totul se rasfrange in jurul ei. Simte totul. Fericirea superficiala acopera o durere de care nimeni nu are idée ca mai exista.
“Channel si-a revenit! Ce ma bucur! Nu mai suportam sa o vad asa!
Asta sa o crezi tu!” – murmura ea sec, din scurt.
“Ce ai spus? Nu te-am auzit!
Aaa, nimic! Mai vreau o bere!” – raspunde Channel distrata.
“Ma duc sa dansez! Vii?
Da, ma duc sa iau bere pentru tine si pentru mine si ma intorc.
Bine!”
Se intoarce sub sunetele muzicii ce le auzea si le simtea mai tare ca oricand. In urma ei lasa zambete de admiratie, dorinta de stapanire asupra ei, tristete provocata de incapabilitatea de a se ridica la nivelul ei, bucurie ca.. e totul bine.
“De-ati sti voi!” – se invarte in ritmul muzicii pana dimineata.

5:00 AM
Deschida usa camerei. Se arunca pe pat si priveste tavanul. Isi intoarce privirea spre noptiera pe care era o poza cu el. Cu mana obosita o intoarce.
“Nu o sa imi strici somnul. Nu iar! Azi e totul asa cum vreau eu!”
“Si maine cum va fi, Channel? “ – o intreaba Olala in gandul si visul ei, realizand cat de tare s-a mintit Channel.
“Maine – zambeste obosit – povestea mea va fi realitatea noastra! Merit asta, Olala!
Meriti, Channel.. meriti! Acum dormi! Chiar si personajele de poveste dorm!”

Adoarme asa cum s-a aruncat in pat; imbracata, cu hainele mirosindu-i a tutun, cu alcoolul facandu-si de cap in vene. Doarme de-a latul; acum, mai linistita ca niciodata.. dupa mult timp.
Olala ii sterge lacrimile ce curg intr-un susur linistit de data asta; fara suspine, fara cuvinte, fara nervi, fara reprosuri, fara strigate disperate de durere, fara intrebari. Pentru ca “Poveste ta va fi realitatea voastra!”, Olala zambeste, dar.. Channel s-a mintit si l-a mintit si pe el.

Channel plange.

[POATE va urma..]

Déjà Vu.

Incercand sa il suni iti cade din mana telefonul si se dezmembreaza. Doar un pic.
Ajunsa la locul cu pricina, suni intr-un final dramatic si afli ca era “pe vine”.
Geloasa din fire, dai cu telefonul.
“Usor Clau ca-l strici!
Da-l dracu’! Nu vezi ca si asa cazu carcasa aia metalica?
Uite-i si pe ei!”
Nervoasa te intorci cu spatele.
Mergeti la gratar fara gratar.
Gratarul fara gratar s-a dovedit a fi cel mai tare: Liberty Parade Teius.
Prieteni, bautura, muzica buna si aer curat. Carnea bine facuta si mujdeiul au intregit imaginea unei zile si a unei seri perfecte, ce v-au facut sa mai iesiti din tiparul zilelor de vara.
“Clau, esti restanta la pupicuri! Am facut gratar, merit!
Nu pot ma, am gagic!
Haide da-i un pupic! Iti dau voie!
Uite vezi? Esti singura restanta acum! Clau a trecut cu bine restanta!”
Vocea lui se pierde, voi nu o mai ascultati. A plecat (din nou) in cautarea ultimei fete ce trebuia sa treaca cu bine de restanta.
Vocile zgomotoase tulbura linistea noptii dintr-un satuc linistit, dar primitor.
Singura sticla de vin pe care o aveati a fost sparta.
“Maaa, ce naiba faci? Te tai!
Nu ma tai ma ce-aveti? Ia uite imi da peste mana!
Pai are cioburi in ea ma!
Ba n-are ma, uite!
Hai ma, tocmai aici v-ati jucat si voi cu mingea?
Tataie, ai niste vin?
Am!”
Pentru niste omeni ce nu va sunt nici bunici, nici rude, ati devenit, din nou, nepoti.
“Mamaie mai avem nevoie de niste scaune!
Dar tocator ai, Mamaie?
Am!
Mamaie mai ai niste platouri pentru carne?
Uite ca mi-ati cerut platouri!”
Pentru orice aveti nevoie, exista Mamaie. Nu tanti, nu doamna, nu bunica lu’ cole, nu bunica lu’ Angi. Mamaie.
In ciuda varstei, ii vezi cu zambetul pe buze si bucurosi sa va primeasca, desi poate nu v-au mai vazut decat o data in viata lor. Pana si vecina s-a bucurat.
Un zambet sincer face mai mult decat o mie de cuvinte.
“Mamaie, hai sa facem o poza!
Nuuu! Nu vin, nu sunt aranjata!”
Rasetele invadeaza linistea noptii ce pusese déjà stapanire pe curtea bunicilor.
“Bebe ce faci?
M-a pus Tataie sa gust vinul sa vad daca e bun!” – iti spune bucuros, stiind ca nu ai ce sa mai zici. Intr-adevar Tataie asteapta sa vada daca ii place.
Te uiti cu o uratenie subtila si rasufli greoi; accepti imbufnata. Doar face ce il roaga Tataie.
“Bafta la restante!
Sa fie!
Noroc!”
O masa copioasa, rasete bogate, zambete ascunse in negura; aceleasi persoane, aceleasi reactii; aceeasi dorinta de a va distra; aceleasi glasuri, glume si acelasi fel unic de a va simti bine. Voi cu voi. Toate, poate doar putin condimentate cu maturitate.
“Bebe, mi-e sete!
Ajunge! Ai baut bere!”
Iti sar in cap toti.
“Vinul dupa bere e placere!”
Oferindu-i Timbark, se uita la tine razand.
“Nu-mi mai e sete!
Eh atunci, canta!”
Si ii intinzi sticla.
Un cer senin, frumos, plin de stele cum nu mai vazusei de ceva timp.
Din nou, la miezul noptii, sunetele de chitara sunt acoperite de vocile ce se vor a canta. Mai conteaza ce iese si cum se aude? Va simtiti bine. Tipati, dar voua va suna bine. Radeti tare, dar voi aveti impresia ca sunteti mai linistiti si silentiosi ca niciodata. Oboseala va cuprinde, dar sunteti mai odihniti ca niciodata.
Toti se bucura la auzul vocilor voastre. Accepta veselia neobisnuita ce le-a cuprins tinutul.
Accepta pana si muzica in blana, iar pe voi, vedete pentru o seara.
Retraiesc clipele de care au avut parte, dar pe care nu le-au mai regasit de ceva timp, poate doar prin voi in seara asta.
Nimeni nu se plange. Ei .. tac si accepta resemnati ceea ce voi sunteti acum, ceea ce au fost ei odata. Poate doar un “of” infundat in perna mai tulbura linistea camerei fiecaruia. Totul formeaza melancolia vremurilor trecute si bucuria a le retrai prin voi.
La final raman doar niste voci ragusite, ale unor persoane dormice de putina liniste si odihna. Nici remi nu sunteti in stare sa mai jucati.
Imprastiati iubire multa si va lasati cuprinsi de ameteala.
In urma voastra raman ei in liniste si in intunericul noptii, totul revenind la normal.
Peste zece minute vedeti cealalta masina oprita.
“Ce s-a intamplat?
Baaa, tu trebuie sa imi cumperi mie un scaun nou, da?”
Radeti, inchideti usile si plecati mai departe. In spate, noaptea inghite si scaunul alb. Rupt.. in mai multe bucati, a fost aruncat in portbagajul uneia dintre masini, ulterior acceptandu-si plin de mandrie si orgoliu, soarta.
Pentru ca totul se intampla cu un motiv, tot in spate, tu, ai lasat un loc in care nu ai fost niciodata, dar pe care il cunosteai perfect; momente retraite intr-un loc ce ti se cuvine, desi nu iti apartine; o gradina pe care ai mai vazut-o, dar in care nu ai fost niciodata. Acelasi aer curat ce nu se compara cu aerul orasului in care stai, dar de care nu te-ai mai bucurat demult, te-a intampinat.
Toate au fost ale tale pentru cateva ore si vor continua sa fie.
Ti-ai lasat amprenta acolo.
Ai stiut sa te intorci unde nu ai fost niciodata, dar unde ai trait acum noua ani.
Acum, ca intr-adevar ai fost acolo, cu atat mai mult vei sti sa te intorci.
Si te vei intoarce in locul in care ai revazut copilul de acum noua ani, unde ai resimtit aerul curat de acum noua ani. Sigur vei reveni in locul ce seamana atat de bine cu..
“Clau, maine ne vedem la 3! Vii, da?”
Desi trezita la realitate, zambesti si foarte bucuroasa dai din cap afirmativ.
“Normal!”
Visatoare cum esti tu, iti cauti cu privirea gandurile lasate in stand-by cu cateva minute in urme.
Esti linistita.
Nu privesti in spate. Nu iti plac despartirile si ceea ce s-a intamplat acolo tine déjà de domeniul trecutului. Privirea ramane atintita in fata. Pentru ca vezi revederea, acum déjà mai aproape decat era cu un minut in urma.
Astepti sa te intorci pe ulita copilariei.

Din nou despre Noi.

O noapte intr-un loc perfect.
Un fum din tigara pe care o sorbi neinsetat si susurul unei ape involburate. Ea sparge tacerea si ne aduce aminte ca nu suntem.. asa singuri. Radem mai incet.
Un tu si un eu.
Gingasa gelozie prezenta cand nu e nimeni in jur. Doar el mai strabate prin aerul nepoluat, dezbracandu-ma din simtiri si jucandu-se prin parul meu. Nu-ti convine. Ma strangi in brate si imi aranjezi suvitele ce s-au lasat duse de.. vant.
Esti gelos pe vant, tontule?
Si soarelui ii e teama sa ma priveasca. S-a lasat prada norilor de cum am aparut.
Te sarut asa cum mereu ti-a placut, asa cum iti va placea intotdeauna. Pentru ca nu te mai saturi de mine; nu ne saturam de noi.
Si ei ne privesc.
Noaptea alba si un zambet pierdut, dar ramas in amintire.
Un film, doua.. trei.
O floare, doua, trei.. multe: galbene, albe, mov, roz, de frisca si de capsuni. Toate pentru mine.
Un vin bun. Pentru noi.
Teama de singurate pusa la pamant de curajul de noi.
Suntem noi. Suntem tot.
Protectia resimtita la fiecare pas.
Ce faci?
Trag jaluzele. Nu vreau sa te mai priveasca! Vreau sa fiu doar eu cu tine. Sa fim doar noi.
Veghezi asupra mea. Vrei sa ma stii bine.
Dorm linistita la tine in brate, semn ca poti adormi.
Dimineata tot aici voi fi, poate un pic mai matinala, dar te voi privi asa cum o fac de fiecare data cand lenesul din tine vorbeste. Te voi saruta si voi sti sa te trezesc pentru ca dormi cu spatele la mine. Tu nu te superi.
Un drum la care am pornit. Cel mai lung si cel mai frumos. Nu ne vom opri.
Pentru ca e bine.
Greul, de acum e usor pentru noi. Drumurile lungi si anevoioase sunt ca niste plimbari ingreunate de pietrisul de pe strazile neasfaltate.
Timpul, zilele, lunile in care nu te am langa mine sunt ca.. interminabilele ore de franceza si istorie din liceu. 50 de minute – doar atat nu te am langa mine. Apoi se va suna de iesire si voi alerga iarasi in bratele tale.
Shhh! Ce bine! Au revoir!
Si acum te vad: acelasi chip senin de care mi-e dor mereu, aceiasi ochi in care ma regasesc neincetat, aceeasi iubire de care ma agat in fiecare secunda pentru a ma tine la suprafata.
Si acum.. acelasi Noi.

Intunericul noptii din zi.

Vazandu-l alergand fara sa arunce o singura privire in urma lui, optimisul ei se spulbera brusc.
Zambetul i se sparge intr-o secunda, devenind prea serioasa pentru firea ei copilaroasa, pentru o persoana care inca nu vrea sa creasca.
Priveste pentru ultima oara in urma ei.
As vrea sa te cred! Dar acum sunt singura... singura..
Zambeste fortat si usor ironic; scarbita, deschide un pachet cu guma.
Urca in autobuz si arata biletul fara a se putea citi nimic pe chipul ei. Nu priveste pe nimeni. Cu un aer aparent de superioritate, se aseaza pe un scaun si isi fixeaza privirea pe geam.
Ce am facut?
"Ceva ce nu trebuia sa faci!"
Tresare speriata, scotand un sunet intepator, dar in acelasi timp usor surd.
Privirile toate atintite asupra ei, o determina sa isi intoarca privirea spre geam.
M-ai speriat!
"Asa si?"
Esti nesimtita!
"Hm.. eu incercam doar sa te fac sa.."
Sa ce? Hai du-te! N-am nevoie de tine.
"Te inseli! Asta e unul din momentele in care ai nevoie de mine."
Si ma rog de ce?
"Ca sa nu pici! Proasto! Dar daca nu ma vrei, am plecat!"
Stai..
"Nu! Descurca-te singura, visatoareo! Apeleaza la suflet! Mereu l-ai preferat pe el in locul meu!"
Pentru ca nu am vrut sa fiu rece si indiferenta asa cum esti tu. Ratiunea nu iubeste.
"Dar gandeste! Sa te vad acum ce faci!?"
Dar... meh, du-te..; cine are nevoie de tine...?!?
Neasteptand vreun raspuns se intoarce la monologul intrerupt pentru cateva momente de cineva oarecum strain ei.
Aceeasi intrebare se repeta la nesfarsit. Este enervant de repetitiva.
Ce am facut? Ce am facut?...
Zambeste.
A fost frumos...
"Si acum cu ce ai ramas?"
Am ramas cu o amintire frumoasa.
Si un zambet incearca sa se contureze pe chipu-i de piatra. Buzele uscate si crapate o dor si zambetul se retrage. Ii e rusine ca a incercat sa apara.
"Mai bine! Nu aveam nevoie sa iti vad zambetul fals!"
"Taci! Asa! Taci! stii ca am dreptate!"
Eh, haide ... ma lasi? Credeam ca ai plecat!
"Daca plec eu, chiar o sa ramai singura!"
Adica?
"Chihiro, deschide ochii. Ai ramas singura. Si singura va trebui sa mergi mai departe."
Dar el a spus ca..
"Stiu ce a spus. Eram cu tine! Am incercat sa te fac sa nu il asculti, dar nu ai avut urechi pentru mine."
A fost frumos..
"Pe dracu! Pe moment! Acum ce faci? Te gandesti la el, ca il vrei langa tine. Deschide ochii! Nu va fi langa tine! Tot eu o sa fiu cu tine mereu, orice ai face."
Dar de ce? Eu nu te vreau! Nu te-am avut niciodata si m-am descurcat fara tine; ce nevoie as avea de tine acum?
"Incepi sa ma enervezi! Nu m-ai avut pentru ca ai refuzat sa ma vezi. Te-ai descurcat pentru ca era totul frumos. Idealul ala exista si se fructifica. Apoi a picat. Si tu ce ai facut? Ai picat cu el! Din pacate nu pot sa plec de langa tine, desi imi doresc din tot sufletul. Pentru ca esti proasta!"
Ahhh, te uraaasssccc!!! Pleaca, sau macar nu mai vorbi cu mine. Lasa-ma!
"Stiu ca ma urasti pentru ca nu am sentimente frumoase. Dar macar.. te-as tine cu picioarele pe pamant. Dar tu refuzi. Ramai cu sufletul tau: alt prost."
Inceteaza!!! De el sa nu te iei.
"Ce copila esti! Sa vedem cat o sa mai traiasca si sufletul tau. In ritmul asta, se duce.. Si o data cu el, o sa mori si tu Chihiro."
Nu e adevarat!!! L-am inchis... l-am inchis.. tocmai ca sa nu il ranesc. Va trai.
"Ce naiva esti! E mai expus ca oricand si fiecare nota de indiferenta pe care incerci sa le-o canti celor din jurul tau, pe el il asurzeste. Fiecare privire rece pe care incerci sa o arunci pe el il ingheata. In acelasi timp, fiecare minciuna pe care ti-o spui tie, pe el il indeparteaza. Il pierzi Chihiro, nu vezi?"
Fara sa scoata vreun cuvant, coboara si lipsita de vlaga si de orice urma de viata, se indreapta spre metrou.
Sunt singura.. sunt singura..! Are dreptate..
Si o usoara licarire i se oberva in ochi.
Nu! Nu am voie sa plang! Oooofff, unde esti?
"Aaaa! Acum ai nevoie de mine?"
Nu ma lasa sa plang! Te rog.
"Nu te las, dar nu stiu cat voi putea pune stapanire pe tine. Nu stiu ce dracu' faci, dar nu faci bine."
Si totul se rupe brusc.
In secunda urmatoare Chihiro se indreapta spre casa, dar in acelasi timp fara sa aiba vreo tinta. Nu se uita pe unde merge.
Chihiro isi umple odhii cu lacrimile stranse de-a lungul timpului.
"Uita-te pe unde mergi! Toata lumea se uita la tine!"
Cui ii mai pasa de lume? Si oricum nu ma vede nimeni! E noapte!
"Mergi mai incet! Nu ma pot tine de tine; ai pasul prea mare! Chihiro!!!"
Mi-e frig si vreau sa ajung acasa!
"E zi si soarele bate deasupra ta. Revino-ti!"
Se opreste brusc si ridica privirea. Lumina care inainte o deranja, dar care o facea sa zambeasca, acum e.. nimic. Soarele pe care nu putea sa il priveasca, dar caruia ii zambea si pe care il saluta in fiecare dimineata, acum e.. nimic. Se uita orbeste spre el. Nu vede nimic.
Mie mi-e frig si frica de intuneric.
Si isi continua drumul.
"Dar e zi... Chi...!" - se aude vocea pierduta.
Chihiro nu mai aude nimic. Speriata se uita in stanga si in dreapta, dar intunericul ce s-a format in jurul ei o impiedica sa mai vada ceva. Panza ce a pus stapanire pe ochi e din ce in ce mai groasa.
Unde esti? De ce ai plecat? Nu trebuia sa...
Si plange..
Si tu?! Si tu m-ai lasat singura, desi ai spus ca nu ma vei lasa?! Nu trebuia sa te cred! Nu trebuia.. sa te cred...
Macar il am pe el.. asa prost cum e, dar e al meu! Esti aici?
Neprimind vreun raspuns, repeta intrebarea.
Esti aici?? Raspunde-mi!
Dar.. nu aude nimic.
A avut dreptate! Esti un prost!! Tu de ce ai plecat? Mereu am incercat sa te protejez; mereu te-am hranit si acum ce-mi faci?
Si aude aceleasi fraze la nesfarsit: "Daca plec eu, chiar o sa ramai singura!", "Chihiro, deschide ochii. Ai ramas singura. Si singura va trebui sa mergi mai departe.", "Il pierzi Chihiro, nu vezi?"
Si atunci.. eu ce fac? Plec? Singura? Unnnddee??
Se opreste.
Poate se intoarce prostul ala...; sau poate vine inapoi tradatoarea aia.. Macar sa ma gaseasca.
Momentan.. o sa stau aici... singura...

Am visat despre noi.

.. dormi? - intreb cu o voce pierduta.
Aceeasi respiratie usor sacadata imi ofera raspunsul pe care nu il vroiam, dar renunt sa astept o confirmare, crezand ca poate e doar un vis urat la mijloc.
Inchid usor ochii, incercand sa adorm.
Nu dorm.. nu dorm..
Te-am trezit! Imi pare rau.
Nu, eram treaz inca de cand te-ai ridicat.
Nu am vrut sa ma auzi. Haide dormi. O sa incerc si eu sa adorm.
Il sarut usor, dar il simt nelinistit. Si totusi nu zic nimic. Dar..
Unde ai fost?
Afara.
... ce ai facut? .. singura..
Nimic. Am stat; nu puteam sa dorm si mi se luase sa ma uit pe pereti.
Hmm.. ai stat ceva timp.
Sincer, nici nu stiu cat e ceasul, nici cat timp a trecut.
Sau poate doar mi s-a parut ca a trecut mult timp.
Sau poate... te gandeai la ce nu trebuie!
Nu.. eu..
Shhh.. nu spune nimic. Te inteleg.
Nu! Nu aveam voie sa fac asta!
Ba da! Stai linistit.
Dar.. nu vreau sa te pierd. Nu vreau sa fii suparata. A fost un gand stupid..
Nu sunt suparata. Si nu ma pierzi. Sunt aici si nu plec nicaieri. Dar.. da.. a fost un gand stupid. Si stiu ca nu iti va mai tine companie si altadata.
Il voi alunga!
Stiu. Acum pupa-ma! Nu vreau sa imi dai drumul!
Nu iti voi da drumul!
Zambesc. Nimic nu se compara cu ce traiesc acum.. si nu imi doresc sa se termine.
Ai adormit?
Nu.. tot nu pot sa adorm.
Acum nu mai pot nici eu sa dorm. Nu rade, nu fii rautacioasa!
Bine, bine, hai ma pupi?
Meriti?
Da, normal!
Si ma saruti usor, indepartandu-mi orice teama.
Auzi? Nu vrei sa mergem sa ne plimbam?
Hmm.. de ce nu? Haide!
Yayy.. hai!
Si razi de mine. - Unde mergi asa?
Eh, haide, nu imi strica cheful!
Nu te supara, dar esti amuzanta! Si ai dreptate, oricum nu ne vede nimeni.
Si daca ne-ar vedea ce?
Ne-ar trata ca pe niste... doi nu prea intregi la mine?
Asa si? Noi stim ca suntem perfect normali!
Adevarat! Ia-ti macar ceva in picioare! Unde te duci?
Haide maaa, ca nu avem nevoie de nimic. E cald afara. E frumos, senin, pustiu. Haide odata!
Si incerc sa alerg; ma las ajunsa de tine. Ma saruti si ma strangi in brate. Tare!
Linistea mormantala e tulburata de rasetele noastre senine, colorate. Toti sase suntem verzi in noaptea asta: eu, tu, rasul meu.. si rasul tau; noi si rasetele noastre.
Mergem unde vedem (sau nu) cu ochii. Destinatia nu e prea importanta pentru noi.
Asfaltul se incalzeste la fiecare pas pe care il facem si inghite orice pietricica, orice ciob, orice ar putea sa ne raneasca. Nu vrea sa ne vada tristi.
Alergam, radem, vorbim, numaram stelele.. ne iubim.
Incepe sa se lumineze!
Dar a trecut ceva timp..; ti-e frig?
Doar un pic..
Si ma strangi si mai tare in brate; atat asteptam.
Soarele e rabdator; ne face semn ca putem sa ne sarutam linistiti; aparitia lui poate sa astepte un pic, iar noi nu putem sa o pierdem.
Ii zambim in semn ca poate sa vina.
Cu un joc de culori pe care nu l-am vazut pana acum ne zambeste puternic si ne imbratiseaza. E prima oara cand ne vede impreuna. Ma incalzeste, dar nu imi dai drumul din stransoare bratelor tale, ci din contra.. e mai puternica.
Si stam imbratisati, muti, privirile fiind de ajuns pentru a exprima totul.
Pe strazile pustii cu cateva minute in urma, incepe sa se forfoteasca. Nu vedem, nu auzim, nu constientizam privirile ciudate atintite asupra noastra. Ne privim si atat; ne sarutam.. zambim.
Nu mai sunt o straina pentru tine, nu-i asa?
Nu ai fost niciodata!
Dar..
Dar.. ai fost ca un mister, pe care l-am descoperit zi de zi. Si mereu voi descoperi ceva nou la tine.
Privirea ta, gesturile tale.. imi ofera siguranta si incredere in noi.
Azi cred si mai mult in noi.
Acum e randul tau. Tu intrebi. Tie ti-e teama si e timpul sa iti ofer aceeasi incredere.
O sa.. ma iubesti?
Te iubesc deja!

Vis.

El vrea sa se joace, dar nu e timp azi. Nu e timp maine, nu va fi timp niciodata pentru joaca.
Ce pacat ca trebuie sa pleci!
Haide pe afara, ne plimbam pentru un timp.
Nu, nu vor vedea.
Ea e tacuta. Ii place sa danseze, sa cante; ii place sa rada. Total opusa felului ei de a fi, acum e.. tacuta.
Mergem in parc si stam pana va fi prea intuneric sa vedem ceva si apoi vom gasi drumul spre casa. Haide! Haaiideee!
Pleaca fara sa scoata vreun cuvant. Se lasa condusa de el.
Sunt inca aici si nu a fost usor. Mi-e frica de sentimentul asta.
Stiu ca ai motivele tale; imi place sa iert si sa uit; incerc sa las totul in urma mea. E timpul sa las totul sa treaca. Si e timpul sa faci si tu acelasi lucru.
Da..
Lasa frica deoparta, fii hotarata si lupta pentru ce vrei. Spune "nu" atunci cand simti ca nu vrei, fara a te mai lasa influentata. Gandeste-te mai intai la tine. Apoi la altii.
Si.. tu?
Eu.. cred in tine.
Bine, dar..
Shhh... dar nimic. Gandeste-te, fii puternica, profita de ceea ce ai. Gandeste-te bine si nu da la o parte. Poate nu vei mai gasi asta .. mai tarziu.
Ce? Un joc? Prefer sa trec pe langa el, fara sa il joc. Nu vreau sa ma joc. Nu vreau un joc nou. Vreau ceva nou si atat.
Eu nu ma joc.
Dar ce faci?
Daca ma joc inseamna sa ma plictisesc la un moment dat ca de orice alt joc nou. Ca si tine, vreau ceva nou. Si atat. Poate doar ma ascund un pic; nu las sentimentele la vedere.
Atunci ne jucam de-a v-ati ascunselea? Tu ascunzi ceva si eu sunt cea care trebuie sa gaseasca?
Nu..
Ce facem cand inversam rolurile?
Iti spun eu! Nu ascund de tine ce simt; ma ascund pe mine si nu ma vei gasi.
Adica acum..
M-ai gasit! Da!! Sunt aici; deschide naiba ochii! Deschide-ti sufletul!
Nu ma joc...
Atunci deschide-te in fata mea; ajuta-ma sa imi inlatur frica, nu ma ajuta sa o amplific! Nu imi oferi variante, nu imi oferi libertatea de a alege; da-mi doar motive, altfel voi face aceeasi greseala. Nu ma lasa sa gresesc.
Asta depinde.. si de tine!
Corect! Si de mine. Dar nu doar de mine. Nu lasa privirea in jos. Iti e rusine de ceva?
Nu!
Ti-e frica de ceva?
Ti-e frica de ceva??!!
Nu!!
Atunci? Ridica privirea! Doar cei slabi coboara privirea. Tu nu esti slab! Esti?
Nu!
Haide! E timpul sa mergem!
Nu.. de ce nu mai stam un pic?
De ce sa mai stam? Haide, vii? Sau... ma duc singura..? Nu e o problema, sunt obisnuita!
Stai!
Vii si tu?
Nu..
Atunci?
Nu pleci nici tu!
Ea zambeste fortat si usor ironic.
Zau? Si cine spune asta? Tu?
Nu.
Dar?
Coboara usor privirea, se opreste; cu un gest si o miscare usoara arata spre inima.
Ea.
Se ridica si se apropie.
Nu vrei sa pleci! Vrei?
Vrei???!!!
Nu.. dar nu vad de ce as ramane.
Se intoarce sa plece. El o prinde usor de mana.
Te iubesc!
Fara alte cuvinte, o saruta.
Ea raspunde si pentru prima oara dupa mult timp, se simte sigura pe ea, iubita, indragostita; nu are temeri, doar iubeste. Ii zambeste.
Si eu...
Hey, trezeste-te, e tarziu!
Poftim?
E tarziu! Haide!
Lasand privirea in jos, se intristeaza.
Inseamna ca..
Inseamna ca ai dormit mai mult decat trebuia, e tarziu si trebuie sa plecam. Haide odata!
O lacrima ramane pe podea, in urma pasilor ei.
Nu..; inseamna ca nu a fost decat... un vis.
Ce spui?
Nimic, nimic..
Strange din dinti si ridica privirea.
"Doar cei slabi coboara privirea."
Esti gata?
Da!
Inchide usa.
"Doar.. un vis."
Din nou, strange din dinti si.. pleaca.