Biletul.

Pe podea zac norii mai linistiti astazi decat acum doua zile cand au suparat marea. Soarele bate mult mai tare, aici sus, iar cerul e la fel de frumos si linistit ca marea intr-o zi caniculara.
Privesc jocul zilelor trecute prin perdeaua trecuta de vreme. In sfarsit un zambet! 
Un lac de lumini, o mare de oameni si un ocean de locuri care imi trec pe sub ochi ori de cate ori plec si..
“Si ce?
Si atat!” – o tai scurt propriului gand.
De fapt ne desparte!
“Sau va apropie?”
Imi ascult muta gandurile frante pe alocuri. E un pic ciudat cand ceea ce ne apropie ne desparte in acelasi timp.
“Ce?”
Raspunsul e simplu: TOT!
Obsesivi.. se aruca, isi fac planuri, viseaza, asculta, se inraiesc, se dueleaza, pariaza ca si la un joc de noroc; aduc in prim plan fraze ieftine, cuvinte pompoase, lipsite de farmec. Ma plictisesc profund si adorm linistita si usor amuzata, de fiecare data.
Sunt trezita de zgomotul de afara. Unul dintre ei, mai indraznet din fire bate la usa. Din spatele ei, ii raspund scurt:
“E incuiata!
Deschide-o, te rog!
Cheia e la el!”
Deja nu mai sunt prezenta in spatele usii, dar aud cum pasii lui au amutit, curajul de mai devreme evaporandu-se usor.
Ploaia pune stapanire pe loc. Aud cum tuna, totul e prea frumos! Imi place sa lenevesc atunci cand e furtuna.
Iti las un bilet.

“Spune-le sa ma lase pentru ca sunt fericita. Sa nu mai caute o alta cheie pentru ca nu exista dublura si nici iala nu o voi schimba. Sunt jos.. dorm. Trezeste-ma cand te intorci acasa. Vreau sa vin cu tine.

Te iubesc,
C.”

P.S.: Sa nu lasi usa deschisa.

S-a terminat povestea?
Pictez totul. Incerc sa conturez ceea ce e.. asa cum vreau. Nu prea imi iese. Nu trebuia sa ma astept sa fie totul... verde. Nu trebuia sa fac din pictura un hobby. Am gresit cu niste pete de culoare.
Ploua pentru fiecare clipa petrecuta departe. Am primit tot ce am vrut la un moment dat; si nu, nu e vorba de ambitie.
Acum.. stric totul, asa cum imi sta in fire. Gresesc cu niste clipe de poveste, peste care, plina de inconstienta, arunc clipe de cosmar. Nu mi le doresc, dar ma linistesc, desi imi aduc lacrimi... multe. Le gust, le sorb cu fiecare secunda.. nu ma satur de ele, dar vreau sa le usuc.
Ce as putea sa mai fac? Acum de ce mai ploua? Nu am ce mi-am dorit? Nu sunt unde mi-am dorit sa ajung?
Si totusi tot ploaia ma va proteja. O voi simti, ei nu ma vor vedea. Ele ma vor ascunde. Ei nu ma vor citi. Si tunetul asta imi acopera tipatul mut. Pentru prima oara, fulgerul nu imi inspira teama. De fapt.. nu imi inspira nimic: o lumina, oarecum puternica, ce din cand in cand, coloreaza locul in care ma aflu: murdar, fara pata de culoare, plin de viata, dar mort in acelasi timp: un loc in care exista orice, dar nu liniste; undeva unde poate mi-ar fi placut totusi sa fiu; sunt, dar ma dezgusta.
Acum?
Prea liniste, urat, murdar; prea multi nori, prea multi care nu stiu ce inseamna caldura, apropiere, rabdare, bun simt.
Stau si privesc sus, printre picaturi. Ma simt ca acolo, cu o mica diferenta: nu e "acolo".
Sa imi pregatesc cicatricele? Sa-mi deschid ranile pentru a-mi fi mai usor? Sa sper? Sa visez? Sa ma bucur? Sa fiu fericita?
Poate un pic mai incolo. Acum astept soarele sa iasa. Nu credeam, dar... cerul senin chiar exista daca privesti in spatele norilor. E acolo; l-am vazut acum cateva zile: mare, albastru, senin si fara pata. Stiu ca e acolo si va fi.. pentru mine, desi acum te rog: nu opri ploaia!
Nu vreau sa ma vada cand plang.