Praf.

Nu te rog sa stai.
Nu o sa iti spun ca vreau sa te intorci.
Nu o sa iti spun ca imi doresc sa te mai vad.
Nu o sa iti spun ca imi e greu!!!
Am toata viata inainte, dar nu pentru a te ruga sa te intorci.
Nu pentru a te astepta.
Nu pentru a visa la noi.
Nu ma mai doare.
Lipsa ta nu ma mai innebuneste.
Ma lasa rece plecarea ta.
Prezenta ta, in schimb, ma raneste.
Credeai ca o sa te opresc?
“Haide ca ma minti mai incolo!”
Stii ca te mint…
Lasa-ma sa ma mint.
Vreau sa te mint.
Pentru ca adevarul nu ti-a placut.
Maine voi gusta minciuna.
Pentru ca de maine nu voi mai avea timp pentru noi.
Si tot de maine voi deveni ca lemnul ala tare.
Nu voi simti nimic. Nu o sa imi poti face nimic.
Tu vrei sa bei.
Eu vreau sa mint.
Vino mai aproape.
Haide sa innecam minciuna asta in ultima noastra gura.. de whiskey.
Hai sa ne bem ultimul strop de iubire.
Gata! S-a dus. Nu mai exista.
Iubirea e o iluzie. E pentru visatori.
Pentru mine?
Neah.
Prima iubire e pentru totdeauna. Restul… sunt pentru a fi date uitarii.
S-a terminat totul mult prea repede. Poate pentru ca a inceput mult prea repede. Nu stiu..
Prima iubire a venit; s-a dus cu prima ninsoare a iernii. S-a intors cu prima adiere a verii si a plecat cu ultima ploaie a toamnei.
Celelalte nu au venit. Nici nu o sa vina. Nu le astept pentru ca nu exista.
Prima mea iubire s-a consumat. Mult prea devreme. Poate pentru ca am inceput sa o traiesc atunci cand nu trebuia?!
Poate ai fost persoana potrivita la momentul .. inoportun?! Nu stiu…
“Noi” nu a fost sa fie. “Noi” s-a intamplat.
Nici tu nu credeai intr-un sfarsit, nu?
Te-am rugat sa ramai. Nu ai vrut.
Acum te rog sa pleci. Nu vrei.
Pot sa te intreb.. ce vrei?
Nu. Pentru ca.. nu stii.
Atunci.. eu plec!
Vreau sa iti spun ceva!
Vino mai aproape.
Maine te voi uri!
Pentru ca te vei intoarce la mine.

Shh! Lasa-ma sa mint..

Totul minus 1/2.

Te-am vazut plangand, traiai in monotonie.
Si te ascultam vorbind. Ea e cea care te intelegea.
Simt.. frustrare.
Azi o consider dusmanca mea, plangand pierderea bataliei pentru tine?!
Vinovata eu sunt.
Imi lipsesc maturitatea si curajul de a recunoaste ca in fata ei am fost .. doar o copila.
Azi ma ridic invidioasa, orgolioasa, egoista, impulsiva, fara niciun pic de control…
Am vazut-o venind si nu credeam ca are vreo importanta.
Incepusem sa te cuceresc transformandu-te in inamicul meu.
Si mi-a furat tot ce aveam.
Simt.. durere.
Ce durere! O urasc pentru ca are ce era al meu.
Eram copila ce o iubeai in mine!
Credeam ca sunt singura. Ce naiva!
Am sperat intr-un final fericit.
Dragostea nu e oarba. Dragostea-i nebuna.
Asa ca mine si ca tine.
Ce nopti de vara!
Ne-am imbatat cu guri de nebunie. Ne-am imbratisat in betia fumului.
Vreau sa ma bucur in continuare de viata ce imi curge prin vene. Si nu iti dau voie sa ma tii pe loc.
Nu, nu ma (poti) opri! Nu sunt aici sa (mai) stau.
Nu are rost sa ne mintim. Nu mai gasesti in mine ce cautai. Ai gasit vreodata?
Am incercat sa te fac sa ma iubesti mai mult. Dar am gresit.
Acum, am venit sa imi iau la revedere!
Si ce ramane in spate?
O lacrima, ultimul fum de tigara? O poza? Sute? Mii????
Nopti nedormite? Misterul tau inca nedescoperit? Zambetele sincere?
Durerea ta reflectata pe peretele murdar si suflete de marime ½?
O iubire neconsumata.. si pasiunea inca aprinsa?!
Tot ramane in urma. Redus la jumatate.
Si Noi ramane tot in urma. Redus la jumatate, de altfel.
Eu si Tu.
Viata ne-a permis sa petrecem tot acest timp impreuna si in acelasi timp, azi, ne da oportunitatea de a fi mai buni.
Fiecare pe drumul lui.
Iti doresc numai bine. Sunt cele mai sincere sentimente.
Intotdeauna o sa existi in mine, e imposibil sa te scot de acolo. Spune-mi, cum naiba vine asta?
Cu bine!
Si poate timpul imi va da solutia.
Acum poti sa pleci, pleaca fara nicio remuscare.
Adio prietene! Sper sa iti fie bine pentru ca si mie imi va fi.
Adio! Cu bine!
Ma doare sa deschid ochii si o fac incetul cu incetul; nu vreau sa te gasesc inca aici. Pastrez amintirea ta ca pe cel mai mare secret. Ce dulce a fost sa te simt asa aproape.
Timpul calmeaza totul.
Tot timpul imi va ramane imbratisarea marii de vara trecuta; voi respira ploaia ce ma va uda. O sa rad din nou.
Si intr-o zi, poate, ma voi gandi din nou la tine.
Acum lasa-ma! Pleaca!!!

16. Nonsens in noiembrie.

“Am crezut ca esti o raza de soare si m-am ars foarte tare!”
“Stii?
Nu imi pare rau pentru ce a fost.
Nu regret ce ai fost si ce am fost.. ce esti.
Nu ma arunc in bratele altcuiva si nu ma inchid in sufletul celuilalt.
Nu regret momentele ce acum sunt trecute... de ceva timp.
Nu imi pare rau ca am crezut in tine.”

Zambetul cald se reflecta in ochii tristi, atintiti la ploaia ce bate in geam si ce atat o deprima. Strange din dinti si isi musca buzele, lasand lacrimile in standby, soptindu-le ca nu e momentul sa isi faca aparitia. Stapana pe situatie, reuseste sa le controleze.
Fara a-si intoarce privirea…

“Regret ce nu mai suntem.
Regret momentele ce ar trebui sa fie prezente si nu sunt.
Imi pare rau ca am crezut intr-o vara in doi.
Imi pare rau ca nu te-am ascultat cand mi-ai zis sa fiu mai rationala, sa revin cu picioarele pe pamant si sa visez mai putin. Stiai tu de ce o spuneai.
Imi pare rau de viata ce le-ai luat-o visurilor mele.
Imi pare rau ca stai pe loc si ma privesti fara sa faci nimic, desi poti face atat de multe.
Imi pare rau ca taci, sau vorbesti doar ca sa pui intrebari, fara a fi capabil de a lua o simpla decizie.
Regret ca nu stii ce vrei.
Regret ca ma vrei, dar nu faci nimic in sensul asta.“

Fara a fi surprinsa, il priveste cu parere de rau, vazand cat e de naiv.

“Cum sa te urasc daca esti sufletul ce atat de mult il iubesc?
Nu te uita cu ochii astia mari. Ai uitat ca te pot citi?
Dar totusi.. mi-as dori sa te doara piciorul cu care mi-ai strivit visurile fara niciun pic de mila; sa-ti patrunda trupul, vantul cu care le-ai lasat sa plece, sa il simti pana in maduva oaselor.. sa te doara; sa iti fie frig in raceala cu care m-ai tratat, constient sau inconstient.
Imi doresc sa te ajunga gandurile mele.
Vreau sa regreti ca ma lasi sa plec.
Nu ma doare. Chiar de ma doare, nu ma doare pentru ca nu vreau. Intelegi?
Nu ai cum sa ma ranesti. Cineva a facut-o inaintea ta.”

El inca pune intrebari.
Ea rade nervos si ii raspunde la fel de nervos.

“Tot tu, de multe ori.
El? Da.. de multe ori.”

Se aseaza la geam, unde atat de mult ii place sa stea.. privirea ii tradeaza cateva lacrimi. Trage aer in piept si se intoarce catre el, mai puternica parca, dar cu aceeasi speranta arzand in ea. I-ar sari de gat si l-ar saruta pana s-ar pierde in bratele ei, fiind incapabil de a mai spune “nu” iubirii ei.
Il vede in acelasi loc.. nemiscat. Fara a fi intrebata, raspunde.

“Nu sunt ranita. Chiar de ma indepartez de tine cu aripile frante.. acum ele nu ma mai dor. Nu mai sunt grele de atatea sperante, visuri si dorinte. “

“Buna intrebare! Dezamagita… da!
Mi-ai spus ca ma iubesti cum n-o sa mai intalnesc! Iubirea ta imi apartine!”

“Iti zambesc pentru ca mereu mi-a placut sa fac asta. Imi adori zambetul. Imi place sa te mangai cu privirea calda, ce emana iubirea pe care nu o mai vrei. Iti place si vezi in mine ce ai cautat multa vreme. Pe cat de greu ai gasit, pe atat de usor ii dai drumul.”

“Da, asa e! Sunt libera!
Plec! Si iau cu mine sufletul tau, gandurile tale, sentimentele tale ce vorbesc despre mine, vorbele-ti ce simt despre mine.
Te vei chinui pana le vei recupera.
De fapt, nu le vei recupera. In schimb te vei stinge, aflat mereu in cautarea lor, ajungandu-le din urma, neputand sa le atingi.”

“Nu! Nu fac asta pentru ca te urasc!
Nu vreau sa fii ranit, vreau sa fii bine; nu vreau sa suferi pentru ca stiu cat e de urat. Uita-te la mine!”

Rade fortat.
El o priveste cum se indeparteaza, lasand durere in urma ei.

“Le iau cu mine, pentru ca stiu ca sunt in siguranta.
Eu nu le voi rani; le voi proteja… ca pe un ghiocel proaspat rasarit.”

Si pleaca..

11. Distanta.

October, 2009

Nu poate sa o vada. Nu se pot vedea.
E bine?
Doar niste poze ii zambesc zi de zi. Simte liniste. Are parte de caldura pe care si-a dorit-o intotdeauna, dar pe care amandoi au negat-o.. mult timp.
Inca?
Zambeste pierduta. Simte fericire.
El nu ar putea sa o minta vreodata.
Sau..?
Gelozie nefondata, egoism nejustificat, iubire neexplicata si lucruri fara sens. Toate se invart in jurul ei.
In jurul lui?
A facut o pasiune pentru misterul si farmecul ce o urmareste de atata timp. A tachinat-o, a privit-o mult timp cu un aer de superioritate. Ea la fel. L-a sfidat; era nepasatoare. Pana si ea credea asta.
El?
A facut-o sa se indoiasca de ceea ce credea. Acum.
Niciunul nu a vrut, niciunul nu a aratat ca vrea.

O priveste in intunericul noptii. Ochii mari ce absorb informatii il atrag ca un magnet.
Ii saruta pleoapele ce tremura sub atingerea lui calda.
E atat de frumoasa!
Mana lui simte uimirea chipului angelic pe care nopti la rand l-a dorit aproape.
O simte. ATAT! Doar atat..
O adora!
Il priveste speriata cum ii deseneaza conturul trupului dezbracat de simtiri.
O simte tremurand sub atingerea plapanda, aproape inexistenta... de parca ar rani-o.
Se aproprie si o saruta pe obrazul stang.
Inchide ochii si se lasa invaluita. Se lasa condusa de el.
Stie ca nu va dura pentru totdeauna.
Simte si traieste momentul.
Dimineata i-l va fura.. din nou. Incearca sa transforme momentul in eternitate.
Poate. Nimic nu e imposibil.
Pentru moment.. poate.

Se pierde in bratele lui si se privesc fara a-si spune ceva. Doar au facut-o mereu. Comunicarea era intruchipata de limbajul schimbului de priviri.
Este?
Ei nu se aud. Nu ii cunoastea vocea transpusa in sunete.
Si-o doreste.
El?
O strange tare in brate. E fericit.
Ii vede ochii stralucind in lumina slaba a noptii ce ii ascunde.
Lacrimi?
Nu asteapta un raspuns. Ei nu vorbesc. Degeaba o fac.
Nu spune nimic. Nu ar auzi-o.
Intelege raspunsul din privirea ei. O strange si mai tare in brate.
Vrea sa o stie bine, fericita.
Vrea sa se invarta in jurul ei, sa-si ghideze zambetul dupa fericirea ei, tristetea dupa lacrimile ei.
Sa simta de parca ar fi doar unul.
Se trage inapoi. E speriata. Si el simte asta.
O cheama mai aproape.
Ii numara stelele zambind si aratand cu degetul catre fiecare, sarutand-o in ritmul numaratorii. Incet, plin de dorinta si cu o pasiune ce-l arde. Pe fiecare zi mai mult.
Raspunde cu aceeasi pasiune.
Asemenea unor artisti.
Cu fiecare stea peste care trece ii fura cate un zambet. Si nu e nimic care sa il bucure mai mult decat zambetul ei si fericirea lor.

O priveste cum e cufundata intr-un somn linistit.
A trecut ceva timp. Zambeste chipului pe care il priveste cu atata sete.
O saruta usor si ea tresare, cuibarindu-se si mai tare in bratele lui.
Liniste.
E inca langa ea.

Pentru cat timp?
Nu se framanta pentru ce va fi. Asa a invatat-o.

Deschide ochii si il vede indepartandu-se fara nicio putere de a sta in loc. Se privesc nepuntinciosi.
Durerea lacrimilor ei il asurzeste.
Il doare.
Adora sa o vada zambind. Dar..
Acum tot ce ii mai leaga sunt sentimentele.. gandurile.
Si drumul inapoi.
Exista?
Stie ca se va intoarce la ea. Cunoaste drumul, desi nu l-a parcurs vreodata... fizic.
Mereu l-a stiut.
Acum doar gandurile ii aduc mai aproape.
Din ganduri se fac, se simt si se spun multe..

Cu gandul.. mereu se duce la ea.
Ea?

9. Untitled.

Saturday, October 16, 2009

1:00 AM

Ca un copil, incapabil sa faca vreun gest, ce plange pentru ca il doare ceva; doar gangureste, in cautare de adapost, siguranta, iubire.. protectie; asta cauta ea disperata.
Cauta sa se refugieze intr-un: “Nu, nu e adevarat!”, dar stie ca cere prea mult.
Nici sa planga nu mai poate. A incercat sa se abtina prea mult. Le-a strans pe toate intr-un colt de suflet, asteptand sa izbucneasca.
Stie ca perna le va aduna din nou.. lacrima cu lacrima, ca pe ceva de nepretuit.
Cauta ajutor; cauta raspunsuri pe care, considera ca le merita.
Se simte tradata si in acelasi timp murdara.
Priveste calm.. in gol.
Cred ca e doar socata. Da.. de-asta e atat de calma. Atat de calma...
Atat de calma! ..un calm nervos, ascuns in spatele lacrimilor neeliberate, cauza a orgoliului.
Inca simte durerea din capul pieptului. Acum, mai accentuata. Durerea fizica e acum sufleteasca.
Si totusi.. o vad socata. Lovitura e prea puternica; sufletul ei slab si vunerabil nu poate suporta asta. Probabil de asta nici nu a stiut. Adica a fost mintita. Pentru a fi protejata.
Pe dracu’!
Plange! Plange! Da afara toata durerea! Plange linistit.
“De ce?” – ofteaza usor, aproape insesizabil.
Refuza sa creada, dar totul capata sens.
“De ce?” – intreaba linistit, privind in acelasi gol. Stie ca nu va primi niciun raspuns, dar intrebarile o chinuie.
Caldura trupului se transforma usor in durere.
Ii e frig si totusi simte cum se sufoca.

Se dezbraca de hainele de abia scoase din dulapul alb, dar care déjà sunt murdare.
Se dezbraca si isi priveste trupul in oglinda.
“Esti murdar! Esti murdar de.. ea!” – ii spune cu o voce aproape stinsa, cu ochii in lacrimi, dar care reflecta totusi tarie.
Ii e.. scarba!
Se intoarce usor si pleaca. Se aseaza in patul, murdar si el.. de ea.
Priveste prin geamul ciobit si murdar din cauza ei.
Priveste in gol, prin noaptea murdara de ea.
Simpla ei prezenta murdareste tot.
Sufletul ei parsiv a ranit tot in jurul ei. Personlitatea ei a distrus tot.
A tradat tot: incredere, prietenie, iubire, trupuri, realitate, dragoste, atractie, vorbe, promisiuni, poze, imagini, intamplari, soarele diminetilor din liceu, drumul prin parc, ora 7:15 AM, ploaia de care se ascundeau in masina, discutii interminabile, noptile tarzii si zilele obosite la scoala. A tradat amintirea unei prietenii pe care Ea o regreta.
“Pe ce drum te-ai dus?”
Si-a batut joc de ceva in care Ea credea.
“De ce?” – intrebarea pe care, desi plictisita, nu conteneste sa o puna.

Un zambet de durere i se contureaza pe chipu’-i obosit de atatea povesti.
Priveste cu niste ochi mari, aparent linistiti, cu pasiune pentru ceea ce vad, simt, aud, iubesc, traiesc; priveste nedumerita.
“Ce nu ti-e clar?”

O doare. Cauta refugiu.
Refuza orice sunet. Nu suporta sa isi auda nici vocea. Aceeasi melodie pe repeat, aceeasi imagine a unei zile in care totul s-a intamplat asa repede.
Apasa nervos butonul “back”, dar.. nu functioneaza. Nu merge!!!! Vrea sa vada soarele de acum cateva zile.
“Telecomanda asta nu e buna de nimic!” – o arunca nervos, cazu in genunchi, isi cuprinse capul in maini si incepu sa planga.
Alearga de nebuna in lumea ei unde e singura pe strazi, intr-o noapte tarzie.

Friday, October 15, 2009

1:00 PM

E frig afara.
Deschide cartea. Citeste doua pagini. Nu intelege nimic. O inchide. Lacrimile... basca le protejeaza.
Imaginile o iau razna. Sunt amestecate. Nu suporta ceea ce se intampla. Nu intelege de ce.
Imaginatia ii joaca feste. Trecutul se imbina cu prezentul. Prezentul de acum, cu prezentul de acum doispe ore.
E socata. Priveste muta, trezita parca la realitatea, pe care cu greu o accepta; fara sa scoata niciun cuvant priveste...

Saturday, October 16, 2009

1:02 AM

...telecomanda sparta.
“There’s no way to go back!”
Pentru doua minute, totul a fost doar in mintea ei.
Real, dar in trecut.
Nu stie unde sa fuga, vrea doar sa strige. Nu poate.
Strigatul mut.. e de o relevant acustica pe care nu o poate descrie.
Ochii o dor. Pentru ca sufera.
Ii inchide.
Inchide ochii si tipa.

1:06 AM

Ii deschide.
Deschide ochii socata... si plange linistit.

Excuse me while I kiss the sea.

“Pa, pa!” – spui intr-o miscare fina a mainilor. Lacrima din coltul ochiului isi face si ea aparitia, dar ca de obicei dai vina pe soare.
“I-ai spus pa, pa?”
“Da..”
“I-ai spus si din partea mea?”
Te intorci si soarele iti intra iarasi in ochi. Lacrima capata volum si mai mare.
“Pa, pa.. iti spune si el!”
Trista, te consolezi cu ideea ca: “stiam ca va veni momentul asta.”
“Promiti ca mai venim?”
“Promit!”
Si buzele se apropie intr-o atingere atat de bine cunoscuta, dar simtita altfel de fiecare data. Mereu, mai puternica, sensibila si sincera.
Te intorci din cand in cand. Pui pariu si mizezi pe ideea de a nu te uita vreodata in urma ta, dar nu reusesti. Privesti in urma ta din cand in cand, doar, doar o mai poti atinge macar o data. Dar.. cu fiecare privirea aruncata peste umar, ea ramane in spatele tau; mai mica. Din ce in ce mai mica.
Ti-e dor de tot ce inseamna o noapte de nedormita. Ti-e dor de raceala aia pe care ati tras-o toti a doua zi.
Ce spui de plimbarile interminabile, oboseala ce punea stapanire pe voi si rasul ce va cuprindea dimineata devreme sau seara tarziu?
Vodka intr-o mana, tigara intr-o mana si camera intr-o.. alta mana. Replici de care nu iti si cu singuranta nu va mai aduceti aminte.
Ti-e dor..
Ce spui de acordurile de chitara? Doar ele mai erau muzicale.
Bulina aia rasarita sub privirile voastre si in sunetul chitarii. O raza de soare, o amenda, galagie si imbulzeala.
O iubire: veche si noua.
Un tu si un el. Mereu aceiasi. Mereu voi.
Un joc de carti, o poza, o amintire.
Ti-e dor sa adormi in bratele lui.
O dimineata senina alaturi de el. O noapte calda, in care cea mai mare suparare e ca el, in timp ce dormea s-a intors cu fundul la tine. Ai face si tu la fel. Nu poti; il iei in brate si te superi si mai tare pentru ca nu are nicio reactie. Dar stii ca atunci cand va realiza te va strange tare in brate si nu iti va mai da drumul.
Ti-e dor de toate. O clipa ai vrea sa te intorci inapoi. Si apoi inca una.. si inca una..
Ti-e dor sa flirtezi cu soarele. Ti-e dor de jocul ala nevinovat si de el.
Si iti e dor de urmele de nisip inlaturate de apa sarata cu care zilnic te-ai hranit.
Si valurile alea ce se spargeau la picioarele tale. Si marea care te tragea la ea, cu primul pas facut in apa. Te imbratisa si tu o sarutai.
Inca o clipa..
“Nu vreau sa plecam.”
“Nici eu!”
“Sper sa intarzie trenul vreo doua zile.”
Amandoi stiti ca, de fapt, va doriti cu ardoare ca trenul sa nu mai ajunga vreodata, iar voi sa nu mai plecati. Doua zambete iau nastere pe chipurile voastre. Totul, dintr-o oarecare diplomatie.
Te ia in brate. E singurul mod prin care puteti evita contactul vizual. El nu iti vede ochii tristi si nici tu nu vezi durerea ce se ascunde in spatele privirii lui. Le simtiti, dar incercati sa va ascundeti.
Momentul in care simtiti ca nu mai puteti a cam venit. Nimic nu va convine, sunteti tristi, pierduti, cu capul in nori. Cuvintele sunt de prisos.
Cand simtiti ca va ustura rana, va imbratisati si va spuneti somn usor.
Pentru ca va e dor si doare.
De ce va e voua dor, imi e si mie.
Si stii ce? Ne-am acordat o clipa..
I-am zis si eu.. “pa, pa”

Inca ii simt gustul sarat pe buzele mele si pe corpul meu..

Nu te mai ascult.

De ce ma tot cauti? Ti-am zis sa nu ma mai cauti. Nu stiu ce urmaresti, ce incerci sa faci. Sa ma dai din nou peste cap?
Nu te mai cred.
E treaba mea ce fac si cu cine sa vorbesc. Nu inteleg cu ce te deranjeaza. Tu ai ales sa fie asa. Ai ales sa tii legatura cu mine foarte rar; tu ai ales sa se creeze distanta asta intre noi; m-ai dat la o parte. Am inteles pana la urma si am iesit din al tau peisaj; se pare ca te incurcam. Mereu eram in drumul tau. Te-am tinut in loc de la a iubi, a fi cu cineva, a te bucura, a fi tu insuti; te-am tinut in loc si imi pare rau ca ai ramas in urma din cauza mea. Dar am realizat si m-am dat din drum. Acum ce naiba faci? Ma tot cauti.. ca sa ce?
Acum te-ai gandit sa ma cauti? Acum, cand imi e mai bine? Acum, cand ma simt libera, cand am lasat ura ce ma cuprinsese, la o parte? Ma cauti iarasi ca sa ma faci sa renunt la mine, din nou, pentru tine, iar ca urmare sa ma indepartezi si sa stam sa ne "jucam"? Acum, cand sunt fericita, cand m-am regasit, ce naiba incerci sa faci? Nu stiu, nu incerc sa aflu, pot sa banuiesc, dar iti spun: Iti pierzi timpul!
Nu te cred! Nu iti pasa!
Poate ti-a pasat, dar a incetat sa iti pese demult; asta cred si continui sa cred; sau.. si daca iti pasa, ciudat mod de a arata. Inca o data imi demonstrezi ca indiferenta mea te-a durut si te doare. De fapt, cum am mai spus-o, la tine, acum, e vorba doar de orgoliu.
Ba da! De orgoliu; nimic altceva!
Tu nu crezi in mine! Eu de ce as crede in tine? Habar nu am ce faci, sau daca e adevarat ce imi spui - deci, nu te cred!
Acum ce mai faci aici? Ti-am zis ca iti pierzi timpul. Lasa-ma sa fiu fericita; mi-e bine fara tine si daca te gandesti ca o sa reusesti ce ai reusit cu sase luni in urma, nu pot sa iti spun decat ca... te inseli.
Dar daca tot ma intrebi cum mai e viata mea, pot sa iti spun ca imi e bine. Asa ca poti sa stai linistit.
Acum pleaca! Nu te mai ascult!
Tine cont ca inca sunt calma si vorbesc frumos.
Te rog sa pleci!

Ma opresc la El.

Iarasi ai venit?
De ce?
Nu incerca sa ma intorci, sa ma mai aduci inapoi. Nu incerca sa mai rastalmacesti lucrurile. Nu incerca sa ma mai chinui; iti pierzi timpul.
Nu plange! Heh, de cate ori am auzit asta de la tine.
Nu plange!!! Ti-am zis. Tu ai ales. Din nou, am respectat decizia ta. Cu greu am facut-o, dar am acceptat-o intr-un final.
Acum eu sunt cea care ia decizii.
Nu! Nici vorba! Nu decid eu pentru tine, niciodata nu am facut-o; in schimb te-am lasat sa iei decizii pentru mine. Acum iau decizii singura: eu pentru mine. Renunta in a incerca sa ma faci sa ma razgndesc, sa imi dau seama de o greseala pe care nu o fac, dupa care sa ma privesti plin de mandrie, orgoliu si cu un zambet ascuns, dar care totusi se citeste pe chipul tau.. sa ma privesti ca pe un trofeu, asa cum ai mai facut-o de doua ori.
A treia e cu noroc. Pentru mine!
Nu sunt ironica!
Cred ca e momentul sa pleci. Nu avem ce sa ne mai spunem.
Da! M-am intalnit cu el, asa cum ti-am zis. Ma astepta acolo, asa cum ti-am spus.
Da! Am fost cu el. Nu inteleg de ce imi ceri atatea explicatii.
Pleaca! Inceteaza sa ma mai cauti. Nu te cunosc!
Ba nu, nu te cunosc! Esti un strain, intelege! El a fost langa mine cand am deschis ochii. Langa el am renascut. Trecutul meu nu e legat de tine. Tot ce imi aduc aminte e legat doar de el. Ziua de ieri e trecutul meu. Trecutul meu e el.
Nu, de data asta nu o sa regret ce fac. De data asta nu fac nimic gresit.
Privirea calda pe care multi o vad, putini o citesc; eu sunt oarba, dar am parte de ea: o simt, o citesc, ma bucur de ea, ma incalzeste si imi da viata, spune totul fara sa o intreb, fara sa imi vorbeasca, fara sa imi ofere raspunsuri. Nu exista intrebari, nu exista raspunsuri. Atingere blanda de care multe au parte, niciuna nu o simte cum o simt eu. Vocea misterioasa, fara rezonanta acustica pe care altii o aud, eu o simt. Stii de ce am parte de toate astea? Pentru ca el e plin de viata, sentimente frumoase, puritate; in sufletul lui e soare. El mi-a spus "Buna dimineata". El mi-a intins mana, pe care multi au atins-o, dar careia nimeni nu i-a simtit forta. Mi-a intins mana si m-a ajutat sa ma ridic. Mi-a zambit si mi-a spus "Bine ai venit!". M-a primit langa el si nu imi va da drumul.
E un risc pe care mi-l asum. Nici nu stiu daca il pot numi risc. Tot ce stiu e ca.. nu o sa regret.
Ratiune? Nu, nu sunt condusa de ratiune. Eu nu sunt tu; tu recurgi la sentimente doar cand vezi ca ma pierzi; atunci dai dracu' ratiunea si scoti la suprafata ce simti tu cu adevarat. Nici nu stiu ce sa mai cred si nici nu ma voi mai complica cu niste lucruri, cand ma pot bucura de cel mai simplu si in acelasi timp cel mai frumos sentiment. El nu ma raneste. Ma ajuta, nu vezi? Sunt sus, din nou. Chiar mai sus decat obisnuiam sa fiu. Nu imi cere explicatii, nu ma iubeste pentru a-mi face pe plac, o face pentru ca simte. Nu ma cauta impins de orgoliu, ma cauta impins de sentimente.
Pentru noi doi.. e prea tarziu. Chiar tu ai spus-o la un moment dat.
Da, da.. stiu; am mai spus-o si mi-a parut rau.
Acum este diferit.
Te rog sa pleci acum.
Invata sa faci ceea ce nu ai vrut sa ma inveti pe mine. Accepta, mergi mai departe, tine capul sus si iubeste. Daca pe mine nu ai vrut sa ma inveti, renunta la egoism macar pentru propria ta persoana. Daca vei fi egoist si cu tine, inseamna ca ai o problema si trebuie sa o rezolvi. Dar nu veni la mine pentru ajutor.
Stiu, sunt egoista! Dar nu ma cauta; nu voi avea cu ce sa te ajut. Si.. nu ma vei gasi.
Nu! E prea tarziu. Eu am invatat deja. El mi-a fost si imi este profesor.
De ce trebuie sa tot repet? Sunt in crestere, urc pe o scara interminabila, dar nu obosesc. El ma ajuta sa urc tot timpul. Rade de mine cand mai raman in urma, dar nu ma lasa acolo. Ma ia in brate, imi ofera putere, ma saruta si mergem mai departe. Eu in dreptul lui, el in dreptul meu. Niciodata el in fata si eu in spate. Niciodata unul in urma celuilalt, intotdeauna pe aceeasi linie. Si din treapta in treapta caut ceva, gasesc si tind spre altceva, continui sa caut, gasesc si tintesc tot mai sus.
Caut iubire, ceea ce tu nu esti capabil sa imi oferi. Ai renuntat. Caut protectie, ceea ce tu mi-ai oferit, dar ai incetat sa o mai faci. Caut sinceritate, ceea ce la tine nu se mai gaseste. Caut un suflet viu, ceea ce tu nu mai ai. Caut sentimente sincere, de a caror semnificatie tu habar nu ai. Caut realitatea care sa o aduca cu picioarele pe pamant pe visatoarea din mine. Si caut un visator, care face totusi diferenta intre ce e real si ce e vis. Caut realul care ma compenseaza. Caut un suflet pereche, ceea ce tu nu esti pentru mine.
El e dispus sa faca asta. Imi ofera ce credeam ca am pierdut: puritate.
Cu el urc fiecare treapta, cu el descopar iubirea din ce in ce mai pasionala, protectia din ce in ce mai accentuata, sinceritatea ca pe o carte deschisa, viata pe care el mi-a oferit-o, dandu-mi o a doua sansa. Cu el descopar sentimentele sincere ce le cultivam unul pentru celalalt, dar pe care nu le culegem, ci le hranim cu fiecare treapta urcata, ducandu-le la infinit, ele hranindu-ne pofta de celalalt, fara sa ne fie frica de momentul in care nu ar mai creste. Totul este atat de usor langa el; si .. totul este real.
Ziua cultiv vise, noaptea le culeg.. cu el.
Si.. sunt fericita.
M-ai dat la o parte. Dar am gasit o usa deshisa. A mea s-a inchis in urma ta si s-a deschis in fata lui.
Nu, nu am cheia. Oricum nu ti-as oferi-o. Nu o meriti. Cheia e la el si.. nu o cer inapoi. Nu vreau. A inchis usa in urma lui si cheia a aruncat-o. Mi-a dat cheia lui. Am inchis usa dupa ce am intrat si am aruncat cheia. Suntem doar eu si el. Nu putem sa iesim. Nimeni nu poate sa intre.
Nici macar tu.
Nu! Nu! Nu o vei gasi! Cheia e reala doar in ochii nostri. Esti orb. Nu o vei vedea, nu o vei gasi, nu o vei simti daca vei calca pe ea. Poti sa o cauti, dar iti pierzi timpul.
Tu nu vei mai intra inapoi, odata ce ai inchis usa cand ai plecat.
Nu mai spune nimic. Trebuie sa plec.
Sa te iert? Pentru ce? Nu imi aduc aminte de nimic. Nu stiu cine esti. Dar daca tot sustii ca mi-ai facut rau, atunci poti sa stai linistit. Te iert.
Ma duc. El ma asteapta.

Mai stii cand..

-M-ai sarutat prima oara? Si cum ne feream de tatal tau? Fiindu-mi prof, mi-era rusine.
-Pai daca erai panca.
Facand pe suparata, ma sarutai. Stiai ca imi trece.
-Dar tu mai stii, cand ne vedea Gabi cand ne sarutam pe furis?
-Daaaa! Un pusti de 6-7 ani facea misto de noi.
Radeam.
-Mai stii cand ne plimbam de mana pe strada, fara nicio tinta anume?
-Dar tu mai stii cand o minteam pe mamaie? Dadeam orice motiv, mai mult sau mai putin credibil, doar ca sa pot sa stau chiar si 5 minute in plus cu tine. Orice doar sa ma bucur mai mult de tine. Haide pupa-ma!
-Nu vreau! - ma tachinai.
-N-auzi sa ma pupi?
-N-auzi ca nu vreau?
-Haide ma, pupa-ma odata! - si incepeam sa ma smiorcai.
Radeai de mine, ma luai in brate si ma sarutai. Iti placea. Imi placea. Ne placea. "Scapand" din stransoarea bratelor tale (nu vroiai sa imi dai drumul, nu vroiai sa ma pierzi) te-am intrebat amuzata:
-Auzi, dar mai stii cand ne-a vazut profa de info? Te ciupeam de fund.
Rasetele noastre zguduiau linistea camerei.
-Mai stii cand m-ai sunat la 3 dimineata si plangeai in telefon pentru ca ti s-a furat camera?
-Da.. - si ma cuprindea nostalgia provocata de pierderea camerei mele. Uoooofff!
Induiosat de "uooofff" al meu, ma luai in brate si ma sarutai iarasi. Stiam eu ca "uooff" avea sa functioneze. Mereu functiona.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc!
Si ne strangeam in brate, tare de tot. Nu imi dadeai drumul si eu te sarutam intruna.
-Mai stii cand am mers la mare si adormeam tot timpul pe plaja si tu trageai de mine?
-Lasa asta. Trageam de tine, in fiecare dimineata. Erai lenesa; de fapt esti. - si radeai.
-Cin'minute.
Radeam amandoi. Iar el repeta.
-Cin'minute. - radea. Erai asa simpatica.
Ma sarutai iar.
Eram asa fericita. Totul era asa usor langa tine, cu tine.
-Ha, dar mai stii, cand ne-am amuzat cu totii, eu si baietii, ca tu dormeai, fara sa simti cum noi urlam langa tine, cum am aruncat cu sticla in perete, care te-a lovit din greseala? Si tu nu simteai nimic? Haha. Si eu te pupaceam si tu nu simteai nimic.
Incercand sa faci pe suparatul, te bufnea rasul intr-un final.
-Da, si tu, prietena mea, radeai de mine, huh?
-Haaaiiideee maaa! Vino sa te pup!
-Lasa, lasa.
-Hai nu mai fii panc!
Erai mai puternic decat mine, dar imediat te lasai sarutat. Nu dura mult "supararea".
-Auzi, dar il mai stii pe ala de ne tinea teoria carnii sanatoase, tinuta in conditii bune, in loc sa ne dea sa mancam?
-Hai ca pana la urma a fost buuunn.
-Mwah!
-Mai stii cand a cazut Adi de pe scaun, cand ne jucam whist?
-Da, daaaa... asta dupa ce mancam 11 persoane dintr-o oala si doua farfurii.
-Aaaa, cea mai tare faza a fost in vara aia cand a intrat Razvan in alta camera!
-Cand?
-Nu mai stii? Il cauta pe Alex si a crezut ca e in camera noastra. Dar a gresit camera.
-Aaaa. Mai sa il ia ala la bataie.
Camera se umple iarasi de rasetele noastre.
-Mai stii cum se uita toata lumea de pe plaja la tine si la Luci, cand faceati groapa aia in nisip. Parca erati doi copii mici. Sora si fratele.
-Hai taci, nu fii rautacios, ca pana la urma ati ajuns si voi sa faceti cu noi si apoi ne-au ingropat pe mine si pe tine in nisip.
-Nu imi aduc aminte - incerai sa pari convingator.
-Taaacciii ca avem poze. Ha!
Si vazand ca nu e cale de intoarcere, ma sarutaaaaiii.
-Da si cum v-am ingropat noi, apoi, pe tine si pe Luci.
Radeam.
-Da, imi aduc aminte. Ce se uitau aia 4 de pe cearceaf la noi.
-Da si radeau de gafa lu' Alex. - te grabeai sa ma completezi.
-Care?
-Aia cu viermii! - si incepeai sa razi.
Radeam amandoi. Ma sarutai din nou.

Inca ma mai saruti... doar in vise, cand esti al meu; doar atunci mai esti cu mine, langa mine, alaturi de mine; doar atunci te mai simt..
In poze, in amintiri, in visele si sperantele mele, in sufletul meu.. inca esti al meu; vei fi .. mereu.

Mai stii cand...
.. ne iubeam?
Eu inca stiu.. inca sunt dispusa sa te iubesc...

As vrea sa...

..ma trezesc dimineata si sa nu stiu nimic despre tine, sa nu stiu cine esti, ce ai facut, unde te-am cunoscut, sa nu am habar ca te-as fi cunoscut, sa nu stiu ca ar fi fost vreodata ceva intre noi; as vrea sa nu stiu ce ai reprezentat si ce reprezinti pentru mine de 3 ani incoace;
As vrea sa fii un strain; da! Un strain. Sa te vad pe strada ca pe oricare alta persoana, sa nu te cunosc, sa trec pe langa tine ca pe langa orice om obisnuit si sa imi continui drumul..
As vrea sa fiu rece, de piatra, fara nicio urma de sentiment, fara niciun fel de caldura in suflet.. astfel nu as sti ce e durerea..
As vrea sa nu te mai iubesc..
Cu toate astea, nu regret nimic din ceea ce are legatura cu tine.. doar mi-as dori sa fiu amnezica in ceea ce te priveste...
.. atat...
.. ma culc.. poate de maine dimineata voi uita cine esti si ce reprezinti pentru mine in momentul asta;
... sau poate poimaine... peste doua zile?! vreodata??

Intre vis si realitate

De ce toata lumea vrea sa viseze? De ce visam?
Meh, cica daca visezi, iti oferi (tie) un scop in viata (sau mai multe); ai niste dorinte, niste aspiratii, la care, prin munca si mult efort depus (sau nu), ajungi mai devreme sau mai tarziu (de preferat imediat). Bine, asta facand referire la vise si nu visuri.

Dar cum ramane cu acele fenomene psihice prezente, manifestate involuntar in timpul somnului? Mi s-a luat sa visez. Daca as putea, as demisiona chiar in momentul asta, sau as fi demisionat azi dimineata din functia de visatoare. Si nu orice visatoare ci una cu acte in regula, contract semnat pe viata; visatoare fidela, imi aduc aminte detalii (chiar daca nu tot timpul le destainui - mai e vorba si de secrete profesionale), pot visa orice (de la alunecare in prapastie, la batai, sange, impuscaturi, sarut, iubiri patimase, sex, petreceri, bani, animale; ma cam feresc de bebelusi si mirese, nunti - am auzit ca nu e bine); mai pe scurt, sunt foarte bine pregatita in materia "vis de noapte" sau cum vreti sa ii spuneti. Mie asa imi veni! Dar, pe cat de mult imi place sa visez si pe cat de bine fac asta (ca doar nu degeaba sunt angajata de ani buni; trebuie sa iti si placa ce faci, sa te dedici si sa depui pasiune), pe atat de mult imi vine sa urlu: "MI S-A LUAT!!!!".

Nu visez urat. Ba din contra. Visez mult prea frumos, iar dimineata cand ma trezesc (cu chiu cu vai; nu, nu am probleme cu trezitul, doar ca unele vise sunt asa frumoase incat nu as vrea sa ma trezesc), ma trezesc trista, fara chef de viata, lipsita de vlaga, plina de nervi, cu o dorinta imensa de a ma culca inapoi si sa imi continui visul; cateodata curg si lacrimi gandindu-ma si amintindu-mi toate detaliile visului care se tot repeta de ceva timp (exceptie facand penultima noaptea cand am visat ca ma jucam cu delfinii; ei fiind foarte prietenosi, dupa cum prea bine se stie, ma aruncau in apa cristalina, eram cu colegii si prietenii mei, blablabla - frumos vis). Se repeta si ma doare gandul, ca pana acum ceva timp visul asta era realitatea mea. Dar se pare ca eu sunt mai speciala. Da, stiu asta! Doar ca in momente ca astea nu imi doresc sa fiu speciala. Nu asa.

Tuturor celor care viseaza (fie ele vise, fie ele visuri), visul li se transforma in realitate. In cazul meu, este (sau a fost) exact pe dos. Realitatea mea (neavand baza intr-un vis) a fost transformata intr-un vis, vis pe care mi-l doresc realitate, din nou. Poate nu mai este posibil, dar cum pot sa renunt la el?
Pot? Nu!
Vreau? Mhhhmm.. nu stiu, nu cred.. dar oricum ideea e ca nu pot. Ceea ce visez noaptea nu mai depinde de mine; nu am ce sa fac.. mi se intampla sa ma mai trezesc brusc si apoi parca imi pare rau. Sunt dificila.

As da orice ca .... visul meu sa redevina realitatea mea; in caz contrar, de ce tot am parte de el? Scene diferite, dar aceleasi personaje, acelasi sentimente, acelasi continut; ca scenele unui film, realizate in momente diferite, asteptate sa fie puse cap la cap; iar eu prinsa in fiecare scena, neputand sa scap.

De ce persista visul? De ce, daca imi face rau, in fiecare dimineata cand ma trezesc? Sa fie speranta ca visul va redevni realitatea de odata? Nu stiu...

Practic traiesc in doua lumi diferite: vis si realitate. Visul face rau realitatii. In cazul asta, trebuie sa aleg. Nu e mai normal sa aleg realitatea? Dar nu pot sa aleg; de ce trebuie sa fiu tot timpul undeva la mijloc...?
Probabil nu voi afla raspunsul..