2. Joi.

In casti de deruleaza la nesfarsit melodiile ei preferate. In fiecare vers se regaseste la un moment anume, fie el trecut sau prezent. Clasa forfotea in vocile asurzitoare ale celor 30. Linistea se pierdu in cuvintele de neinteles ale fiecaruia.

“Olala, du-te si adu-mi si mie un pahar cu apa, te rog!
Imediat!”

Pleca un pic nedumerita.
“Ce mult s-a schimbat locul si totusi..”
Ininate de a-si incheia gandul se trezi in mijlocul unei incaperi ce nu semana deloc cu ce stia ea. Cunoscandu-i pe cei ce odata i-au fost profesori, inainta cu un curaj timid.
“Nu va suparati..
Olala! Ce faci?
Bine.. foarte bine, dar nu pot sta. Ma grabesc. M-a rugat sa ii duc un pahar cu apa. De unde pot luat?
Iti aduc eu imediat!
Multumesc!"
In timp ce astepta cuminte, e observata de una din profesoarele, carora nu le purta prea multa simpatie.
“Olala!
Buna ziua..
Ce faci?
Astept sa mi se aduca niste apa. Mi-a cerut un pahar cu apa.”

De fiecare data evita a spune numele celui ce i-a cerut un pahar cu apa, celui ce s-a oferit sa ii aduca un pahar cu apa... nu stie de ce; poate nu le mai tinea minte; sau doar le rostea intr-un sunet surd, pe care ea nu il auzea, dar care era totusi atat de bine inteles de cel cu care vorbea.

“Aaaa, vrei niste guma?
Ummm...” – inainte sa isi termine ideea, isi dadu seama ca trebuie sa accepte guma fie care vrea, fie ca nu, desi intrebarea i se paru un pic deplasata si deloc potrivita in decor.
Masca un zambet, balmaji un multumesc, lua apa ce nu a intarziat sa apara si disaparu. Avea un sentiment ciudat.
Deodata firul se rupse.

In momentul urmator era la etajul 1 al cladirii pe care atat de mult o indragea. Desi imaginea e usor vaga, recunoaste scarile de lemn, de o culoare galbuie care o dezgusta intr-un mod placut.
De perete se rezemau cu o superioritate vizibila, o fata si un baiat. Fata cu parul lung si de o nuanta roscata, isi indeparta intr-o miscare de o finete vulgara, suvitele ondulate ce ii acopereau zambetul sarcastic, suspect - de parca punea ceva la cale.
Tragand ultimul fum din tigara, o priveste pe Olala si rade, scotand la iveala niste dinti urati si strambi. Incercand sa mearga mai departe, parand neintimidata desi fiorii ii trecura tot corpul, baiatul roscat si el, tuns scurt, cu suvitele rebele si cu o privire in care i se citeste rautatea, o impiedica.
“Vreau numarul tau de telefon!”
Dintr-odata locul ala galagios se transforma intr-un loc in care domneste o liniste mormantala. Nimeni nu mai e. Nici macar Mike.
Raspunsul la intrebarea pusa cu cateva secunde in urma, fiind nu, Olala este bruscata.

Incearca sa strige dupa el. Strigatul ei mut nu o ajuta. Incearca din nou, realizand ca nu exista nicio sansa de a fi auzita. Vocea ei vorbeste, dar nu se face auzita sau inteleasa.
“Nu e nimeni aici!”
Olala nu intelege de ce a fost lasata acolo, singura.
De ce?
Vrea sa planga, dar ochii nu plang; nici macar nu se umezesc; nu sticlesc in bataia luminii. Nu reflecta nimic.
Reuseste sa se desprinda din stransoarea lui si fuge. E confuza, pierduta, dezorientata. Nu intelege de ce
fuge din camera ei. Locul careintotdeauna o linistea, acum e un dezastru, ceva ce o doare si ii face rau. Se vede sarind pe geam, aruncata la pamant, cautand ceva, scormonind in pamant,de parca el ar fi scaparea ei. Face gesturi pe care nu le intelege. Pune pamantul la loc si fuge.
Imaginea celui ce o urmareste ii apare in fata.

Fuge.
Nu plange.
Nu are niciun fel de sentiment.
Nu intelege.
Ajunge in alt loc.
Trecerea de la un loc la altul, de la noapte la zi, e uimitoare. O sperie totul. Nu face decat sa isi repete obsesiv intrebarea “de ce m-ai lasat singura?”.
Se opreste pe o strada. Acolo e marea.
In fata ei vede o casa. Un grup frumos ii aduce aminte de ei.
Danseaza. Dar ceva e in neregula cu casa aia. Simte, vede si aude multe. Gandurile se adeveresc. Pleaca fara sa se uite in urma, frustrata de ceea ce i se intampla. Firul e rupt acolo. Nu stie de ce, daca ar fi stat acolo, nu ar fi insemmnat nimic bun. Stie doar ca era ceva rau acolo. Si mai stie ca in urma cu doua minute stia si motivul. Refuza sa se mai gandeasca. Nu are niciun sens.
Da nas in nas cu Alej. El o ajuta. Inca nelinistita, cu inima cat un purice, cu sufletul precaut si privirea neincrezatoare, il urmeaza. La scurt timp, teama o face sa se opreasca, spunandu-i ca il asteapta sa vina.

Noaptea era pe incheiate si sub privirea ei inca obosita, mijeste ziua.
Aude un sunet placut ce o linisteste. Acum poate sa vorbeasca si sa fie auzita.
Baiatul i-a pierdut urma, Mike nu a lasat-o singura, camera ei este acelasi loc linistitor, casa ciudata nu mai exista si nimic rau nu se va intampla.
Lacrimile sunt palpabile; exista. Olala are acum sentimente pe care si le poate exterioriza. Teama dispare.

“Buna dimineata! Haide ca intarzii la scoala! E tarziu! Sus!
Gata.. gata!” – raspunde adormita si obosita.
Zambeste pe sub mustati.
“A trecut!”

[POATE] va urma..

Franturi de nonsens.

Un film.
Un sfert din ora din al doilea. Te plictisesti.
Un joc. Doua, trei.
Te plictisesti.
Mananci ceva, doar ca sa eviti discutiile alea idioate, fara sens, enervante, mai ales in moment ca astea. O convorbire telefonica, scurta, dar plina de nervi.
Regasire.
Cuvinte multe. Sens lipsa.
Ganduri pe tava. Intelegere minima; zero; de fapt, de partea negative a axei.
Fragmente din povestea zilei de azi.
O poveste scurta. Poate mai rupi din monotonie. Poate imprastii tristetea ce v-a cuprins pe amandoi.
Vorbesti mult. Si asta il amuza de fiecare data. Incerci sa faci asta si acum. In lupta ta de a invinge aerul monoton, iti vin in ajutor.. altii. Persoane pe care nu le-ai mai vazut demult; altele.. pe care nu le-ai vazut niciodata.
Ti se face semn din spate.
“Shhh!
Bine ai venit!
Bine te-am gasit!” – un raspuns nascut pe buzele ce au ca baza un zambet ironic, dar in care se citeste sinceritatea ce imbraca o forma fina de: “Hai las-o ca n-are rost!”
Un schimb rece de replici; obligatie, diplomatie, formalism, o accentuata falsitate. Eviti contactul vizual. Nu iti place situatia. Nu iti place sa fii pupata in ***, doar ca da bine in peisaj.
Superficialitate. Abundenta. Da bine in poza asta perfecta, modificata in photoshop. Dar nu esti in poza. Nu atingi o perfectiune plasticata ca a ei.
“Ce faceti mai?
Pe aici. Ne plimbam. Voi?
Uite mergem aici jos. Veniti?
Vrei sa mergi?”
Dai din umeri in semn de indiferenta. Nu vrei sa spui nu. Poate el chiar vrea sa mearga.
Va continuati drumul impreuna.
O mie de cuvinte ce ar putea descrie foarte prost ce simti; oricum daca le legi intre ele nu prezinta niciun fel de sens pentru niciunul din ei.
O mie de ganduri.
Oameni. Multi.
“Buna!
Ce bei?
Tu?
O bere.
4.”
Vocile tumultoase tulbura usor linistea. Radeti.
S-a rupt firul.
“Tu ai spus ce vrei?
Da.” Si te saruta. “Unde iti e gandu?l”
“Niciunde..”
Zambete, cuvinte, propozitii de neinteles. Vorbesc toti in acelasi timp. Din diplomatie legi cateva vorbe cu ei.
Te gandesti in alta parte.
“Ce-i cu tine?
Nimic.” Raspunzi sec, incercand sa il convingi ca totul e bine. Nu iti doresti sa ascunzi ceva, nu vrei sa il minti. Departe e de tine gandul asta.
Dar..
Nici tu nu stii ce ai.
Meloncalie. Adanca.
Il privesti. Il iubesti. Iti place sa te uiti in ochii lui senini si limpezi, azi un pic obositi si tristi. Il saruti usor, plapand, de teama sa nu-i ranesti buzele sensibile. Nu te saturi de el.
“Daca va tine anul asta... pft, e bine!
Multumim de incurajare!
Prostule!” – incepi si vorbesti iarasi cu gandurile tale.
“Vezi ca el vorbeste cu tine!”
Trezita brusc, il vezi zambind si auzi ce spune ultima oara.
“Neah! Ii pot spune orice acum; nu ma aude.”
Zambesti, pui o intrebare de care uiti rapid si te detasezi iarasi de discutiile ce au loc la masa asta mica.
Locatie se schimba. Ramai doar cu el. Nu asa ai vrut? Dar niciunul nu isi poate sterge melancolia ce se citeste pe chipurile voastre.
Fotografia orei 12 se schimba. Cadrul se mareste.
“Clau ce ai ma? Esti suparata pe mine?
Aaa.. nu ma! Ce naiba?!?
Te intreb.. ultima oara cand ne-am vazut ne-am inteles bine.”
Si radeti.
Iesi si inchizi usa. Te hotarasti sa te sacrifici zece minute si sa dardai un pic. Nu vrei sa creada ca esti suparata pe ei.
Cu aceeasi diplomatie zambesti, ascultandu-le povestile. Gandul iti e departe. Incerci sa il risipesti, sa il lasi usor dus de vant, oriunde in alta parte, numai la tine in minte nu. Nu reusesti.
Urmele de buze pe tot corpul te incalzesc. Ce faci daca nu mai sunt?
Nu vrei sa te gandesti. Ii spui sa plece.
Admiri dibacia cu care manuieste fumul de tigara. Esti fascinata de zambetul si privirea lui. Iubesti ceea ce te leaga de el.
Ce faci daca il pierzi?
Ce faci ca sa nu mai gresesti?
Lasa orgoliul la o parte!
Te ia in brate. Esti in siguranta.
Il saruti si ii spui ca il iubesti.
“Si eu!“
Aceeasi privire calda, aceleasi brate puternice, aceeasi atingere suava te fac sa uiti de frig, sa nu simti nimic decat ca te iubeste; sa nu te gandesti la nimic decat la faptul ca.. sunteti voi doi.
Aici. Acum. Mereu.

Din nou despre Noi.

O noapte intr-un loc perfect.
Un fum din tigara pe care o sorbi neinsetat si susurul unei ape involburate. Ea sparge tacerea si ne aduce aminte ca nu suntem.. asa singuri. Radem mai incet.
Un tu si un eu.
Gingasa gelozie prezenta cand nu e nimeni in jur. Doar el mai strabate prin aerul nepoluat, dezbracandu-ma din simtiri si jucandu-se prin parul meu. Nu-ti convine. Ma strangi in brate si imi aranjezi suvitele ce s-au lasat duse de.. vant.
Esti gelos pe vant, tontule?
Si soarelui ii e teama sa ma priveasca. S-a lasat prada norilor de cum am aparut.
Te sarut asa cum mereu ti-a placut, asa cum iti va placea intotdeauna. Pentru ca nu te mai saturi de mine; nu ne saturam de noi.
Si ei ne privesc.
Noaptea alba si un zambet pierdut, dar ramas in amintire.
Un film, doua.. trei.
O floare, doua, trei.. multe: galbene, albe, mov, roz, de frisca si de capsuni. Toate pentru mine.
Un vin bun. Pentru noi.
Teama de singurate pusa la pamant de curajul de noi.
Suntem noi. Suntem tot.
Protectia resimtita la fiecare pas.
Ce faci?
Trag jaluzele. Nu vreau sa te mai priveasca! Vreau sa fiu doar eu cu tine. Sa fim doar noi.
Veghezi asupra mea. Vrei sa ma stii bine.
Dorm linistita la tine in brate, semn ca poti adormi.
Dimineata tot aici voi fi, poate un pic mai matinala, dar te voi privi asa cum o fac de fiecare data cand lenesul din tine vorbeste. Te voi saruta si voi sti sa te trezesc pentru ca dormi cu spatele la mine. Tu nu te superi.
Un drum la care am pornit. Cel mai lung si cel mai frumos. Nu ne vom opri.
Pentru ca e bine.
Greul, de acum e usor pentru noi. Drumurile lungi si anevoioase sunt ca niste plimbari ingreunate de pietrisul de pe strazile neasfaltate.
Timpul, zilele, lunile in care nu te am langa mine sunt ca.. interminabilele ore de franceza si istorie din liceu. 50 de minute – doar atat nu te am langa mine. Apoi se va suna de iesire si voi alerga iarasi in bratele tale.
Shhh! Ce bine! Au revoir!
Si acum te vad: acelasi chip senin de care mi-e dor mereu, aceiasi ochi in care ma regasesc neincetat, aceeasi iubire de care ma agat in fiecare secunda pentru a ma tine la suprafata.
Si acum.. acelasi Noi.

O stii si tu pe "prietena" mea.

Stii ca sunt o visatoare, idealista, perfectionista.
Visez cu ochii deschisi.
Ma uit in gol si ma pierd.
Sunt pretentioasa. Stii asta. Stiu ca stii asta.
Cu cat obtin mai mult, cu atat imi doresc mai mult. Niciodata nu o sa ma multumesc cu ce am. Tot timpul o sa vreau ceva. Nu altceva, ci acel ceva tot timpul nou, imbunatatit, "updated".
Stii ca ma apropii de tine, dar ma opresc. Cu pasi marunti, cu putina incredere in mine, ma indrept din nou spre tine. Dar.. increderea nu dureaza mult.
Am mers si m-am oprit. Merg si ma opresc. Am vrut sa spun ca ma intorc inapoi, sau ca plec. Dar nu e asa.
Merg si cand mi-e frica ma opresc. Stii asta.
Simt ca pierd, plang.
Ma linistesc, ma ridic, ma sterg de praf, imi usuc lacrimile si merg mai departe.
Apropierea ma face sa imi fie frica. Distanta diminuata zilnic ma face sa imi fie frica.
"Noi" ma face sa imi fie frica. Sentimentele ma inspaimanta. Stii asta.
Si uite-ma stand pe loc. Nu singura. Frica a fost mereu prietena mea. Nu am vrut-o. Nu o doresc. Nu imi inspira incredere, dar nu scap de ea. Nu o vreau langa mine.
Dar nu pleaca.
Ma lupt cu ea, ma lupt cu mine. Inca imi tine companie.
Mai pleaca din cand in cand; mai vrea cate o pauza. Dar cand realizeaza ca o iau pe aratura apare si imi spune ca mi-a simtit lipsa. Cica nu vrea sa ma lase sa fac vreo prostie.
Nu vrea sa ma lase sa dezamgesc si imi ia dreptul de a ma lasa iubita.
Sau poate nu e un drept. Poate fi o nevoie, o dorinta. Poate.. o pretentie, o toana.
Orice ar fi, ea mi-l/ mi-o ia. Si stii asta.
Nu e corect; fata de mine, fata de tine.. fata de noi. Stii asta. Stim amandoi.
Cine e ea?
Si daca eu te vreau langa mine, de ce o las pe ea sa decida? De ce din cauza lor decide ea?
Ceva ce tu.. nu stii e ca... ei nu ne vor pe "Noi".
De ce mi-e frica sa spun ca eu il vreau pe "Noi"?
Mi-e frica sa ma indrept spre propria mea fericire, tocmai pentru ca nu vreau sa o stric.
Mi-e teama sa iubesc, pentru ca nu vreau sa ranesc. Sau poate nu stiu sa iubesc.
Nu ma las iubita de teama ca nu pot raspunde la fel.
De ce mi-e frica sa accept ca "Noi" exista deja?

Motive.

Fara vointa, cu teama, frica, indiferenta, raceala incerc sa merg mai departe. De fapt nu merg nicaieri, ma indrept spre niciunde.
Din cauza ta, am invatat sa joc fara sa ma implic, tocmai pentru a iesi mereu castigatoare si pentru a nu fi ranita. Adica intru in joc, particip, licitez, castig; pariez, castig; ma plictisesc si ies. Nu imi pasa de altceva.
Nu sunt capabila sa simt ce simteam odata. Nu pot sa iubesc, sa ocrotesc, sa sustin, sa am grija de cineva.
Nu pot sa il ating pentru ca inseamna sa il ranesc cu atingeri aspre, taioase, reci.
Nu pot sa il sarut pentru ca ar insemnsa sa ii dau sperante; un sarut cald pentru el, dar in acelasi timp fara niciun fel de implicare emotionala din partea mea. Si asta o stiu doar eu. Si asta, doar pentru ca nu vreau sa visez si sa sper.
Nu il pot lua in brate pentru ca l-as sufoca cu o imbratisare rece, fara nicio rezonanta sentimentala.
Nu pot sa il privesc pentru ca s-ar lovi de raceala si indiferenta ce au pus stapanire pe mine; ochi reci si rai, decolorati de lacrimi, fara culoarea senina de altdata.
Nu imi dai voie sa ating, sa sarut, sa simt, sa iubesc, sa imbratisez, sa plang de fericire.
Te joci cu mine; te-ai jucat murdar. Ne-am jucat murdar. Unde e punctul pe care il pusesei? Nu e. Nu l-ai pus niciodata.
Nu ma lasi sa ii ofer ceea ce ai refuzat tu sa mai primesti.
De fapt.. nici nu ii pot oferi ceva ce nu am: inima capabila sa iubeasca nu exista in mine, iar sufletul imi este gol.
El nu o sa iubeasca un suflet gol. Nu o sa indrageasca o persoana fara inima.
Cauta un vis, o speranta, o iubire. Nu sunt capabila sa ii ofer ceva.
Nu am nimic bun.
Ofer doar zambete false zi de zi; nu am incredere in nimeni, nici macar in mine.
Nu am incredere ca soferul de autobuz ma va duce in siguranta la destinatie.
Nu am incredere in soarele ce va rasari maine dimineata. Nu am incredere ca va rasari, ca ma va incalzi sau ca va mai rade cu mine.
Nu am incredere ca cerul senin ma va face sa zambesc sau ca ploaia imi va sterge lacrimile si imi va umple sufletul.
Nu am incredere ca noaptea ma va ajuta sa uit. Si nu cred ca perna ma va ajuta dimineata sa nu mai aud zgomotul de afara.
Nu mai cred in culoarea copacului inflorit sau in mirosul ierbii. Nu am incredere ca a venit primavara.
Si nu cred ca va veni vara.
Nu cred in apa marii, care odata ma vindeca, ma ajuta; ma ocrotea. O iubeam.
Nu cred nici in nisipul de pe plaja.
Nu cred in lume, care era a mea odata: toata a mea.
Nu cred in copilul din mine si nu cred in mine.
Nu cred in ceea ce pot oferi. Nu cred ca pot oferi ceva.
Nu cred ca pot fi mai buna decat ma consider.
Stiu ca merit mai mult, dar nu am incredere. Mi-e frica sa merg mai departe pentru a obtine mai mult.
Si nu cred in tine; nu cred in ce simti.
Mi-e frica de el si nu cred ca poate simti ceva pentru mine.
Pentru ca mi-e frica sa tind catre ceva ce nu merit.
Si mi-e frica de un nou inceput.
Totul.. din cauza ta, a unui santaj emotional.
Totul.. pentru ca sunt slaba.
Si azi.. vad aceeasi oameni plecand, venind, coborand, urcand, zambind, razand.. privindu-ma.
Pentru ca azi sunt tot aici.. jos.. si plang. Pentru ca sunt prea slaba sa ma ridic. Pentru ca ieri i-am dat drumul si azi refuz sa prind mana inca intinsa.
Pentru ca azi imi e rusine sa privesc in ochii lui blanzi; refuz sa accept ce simte si mi-e frica sa ma bucur de ceea ce el imi poate oferi.
Pentru ca nici azi.. nu am incredere in mine.

Ce se va intampla?

Nu vreau sa te ranesc, nu vreau sa suferi.

Mi-e frica de mine; sunt sigura de ceea ce vreau, de ceea ce imi doresc, dar mi-e frica.

In acelasi timp mi-e frica sa nu ma dai la o parte.

Daca nu sunt ceea ce iti doresti?

Daca nu sunt ceea ce crezi, ceea ce ti-ai imaginat, ceea ce cauti?

Daca nu sunt capabila sa te fac fericit, sa te fac sa zambesti, sa razi, sa te bucuri de fiecare zi?

Daca nu poti sa ma iubesti?

Daca nu ma vrei langa tine, ce fac?

Ce fac daca nu sunt capabila sa iti aduc soarele atunci cand pe strada ta ploua, daca nu pot sa iti sterg lacrimile sau daca nu pot sa iti inchid ranile?

Ce se va intampla daca ei te vor rani, iar eu nu o sa stiu ce sa fac, daca nu voi putea face nimic, daca nu voi lupta impotriva lor?

Ce se va intampla daca nu pot fi alaturi de tine atunci cand vei avea nevoie, daca nu te pot tine in brate atunci cand te vei simti singur, daca nu te pot proteja atunci cand ei lupta impotriva ta, daca nu te pot tine de mana atunci cand iti e frica?
Ce fac daca tu cauti altceva? Ce o sa fie daca tu cauti ceva real?
Ce fac daca atunci cand o sa iti fie dor de un sarut il vei cauta in alta parte?
Ce se va intampla cand tu vei cauta in privirea alteia ceea ce nu vezi in privirea mea?
Ce o sa fac atunci cand iti vei pierde rabdarea si vei pune punct?
Cum va trebui sa reactionez cand... vei spune ca nu poti face asta si ma vei indemna sa imi caut fericirea in alta parte?
Cat de puternica va trebui sa fiu pentru a suporta cuvintele tale?
Cat de rece va trebui sa fiu pentru a te putea infrunta, pentru a-ti arata ca nu imi pasa?
Ce fac daca nu vreau sa te pierd, dar in acelasi timp nu stiu sa te tin langa mine?
Ce fac daca vrei sa pleci de langa mine, iar eu nu am puterea de a te tine langa mine?
Ce se va intampla daca incepe iarasi sa ploua pe strada mea, dar tu nu vei fi dispus sa imi aduci soarele sau sa imi pictezi curcubeul?
Cand imi vei spune ca am fost o pierdere de vreme, timp, sentimente, ca regretele te cuprind cand vine vorba de mine, ce va trebui sa fac?
Sa accept cu fruntea sus, sa tac, sa ma intorc si sa plec?
Sa te privesc cu aceeasi ura si raceala cu care ma vei privi tu, sa iti spun ca simt acelasi lucru si sa plec?
Sa plec privirea, sa nu scot nicio vorba de frica de a nu lasa lacrimile stranse sa se vada?
Sa par indiferenta, cand pe dinauntru sunt distrusa, cand de fapt de abia pot sa respir?
Ce se intampla daca maine imi spui ca pleci? Plec eu, dar incotro?
Ce se va intampla daca maine imi spui ca vrei o fericire pe care sa o simti, de care sa ai parte zilnic, o fericire palpabila.. nu un vis?
Ce voi face daca imi vei spune ca... de mine, de fapt, nu te leaga nimic?
Ce voi face daca, si fara sa vreau, voi gresi? Cum o sa te pot tine sa nu pleci? Cum o sa imi repar greseala? Cum o sa te fac sa ai incredere in mine?

Daca te dezamagesc, inseamna sa ma dezamagesc, sa ma ranesc, sa ma distrug pe mine.
Iar eu nu vreau asta.
Nu vreau sa te pierd.