“Hai ca vorbim dupa curs, bine?
Da! Suna-ma!
Ok!
Oops! Scuuuzzzeee!” – in euforia-i caracteristica, il loveste din plin.
“Nu-i nimic!” – ii zambeste Strainul, care nu a putut rezista chipului colorat.
Clipocind din gene, zambeste timid si isi vede grabita de drum.
Canta, batzaie, flutura din maini, da volumul mai tare in casti.
Miscarea buzelor ce dansau pe ritmul melodiei pe care o asculta il atrage ca un magnet. Strainul se aseaza langa ea.
Indiferenta, zambeste si isi continua studiul, in acelasi ritm vesel.
O priveste suspicios, amuzat, speriat, captivat. Il amuza sa o vada “sarind de bucurie” cand invata. Il bucura ca e o fire vesela, mereu cu zambetul gingas pe buze.
Este linistit cand o vede fericita.
O analizeaza din cap pana in picioare. Ii place totul. Adora tot ce are legatura cu ea; habar nu are cine e, desi o stie de atata amar de vreme. Numai de cate ori s-au privit.. cu aroganta, nepasare, indiferenta.. ardoare.
Dar acum, il intriga faptul ca nici macar nu se uita la el.
Stie ca e privita. Se umfla in pene si cu o indiferenta accentuata isi vede de treaba.
O ora mai tarziu, imaginea ametitei din prima scena e transpusa intr-o noua ipostaza.
Se plictiseste.
“Aaahhh si cursul asta nu se mai termina!”
N-are stare. I-a pierit si ultima picatura de concentrare de care dispunea. Se intinde, casca, nepasandu-i de cei din jur. Nu o stie nimeni.. in afara de el si altii. [:D]
Se uita pe pereti, admira luminile din tavan, estimeaza inaltimea salii in care se afla, isi imagineaza lucruri, se amuza de proful aflat la.. cativa metri in fata ei, se gandeste ca mai bine s-ar fi asezat mai in spate. In asteptarea pauzei, se hotaraste sa manance. Nu ii e foame, dar n-are ce face.
El.. asa tare se distreaza.
Cine il cunoaste ar zice ca e ceva in neregula cu el. E vesel, zambeste mai mult decat de obicei.
Ei nu i se pare nimic ciudat.
Il priveste peste umar, cu coada ochiului, chicoteste si incearca sa ia notite.
Visatoare, incepe sa deseneze si sa scrie.
Strainul o citeste. Ii citeste mintea si e de ajuns pentru a-i cunoaste povestea.
Linistita isi face ghiozdanul. Va pleca la pauza. Nu mai are chef.
Il examineaza si dupa un timp, scoate un sticker din ghiozdan si incepe sa scrie.
Curios, priveste cum pasta mov lasa niste dare simetrice, rotunde si pline de finete pe suprafata galbena.
Proful tocmai anunta pauza, urmand a se reuni in 20 de minute.
“Pst!” – ii intinde stickerul galben.
Se imbraca, isi ia ghiozdanul si asteapta.
“Cum poti sa iti aflu numele fara sa te intreb cum te cheama?” - il priveste cu ochii sarind de bucurie.
Se uita la ea.. socat.
Era bucuros. Fericirea nu ii incapea pe chip, sangele ii clocotea in vene, balonul e gata sa faca.. “bum”. De parca cineva ar da nervos cu pumnii in perete, bataile inimii pot fi auzite de cea care il priveste linistita, multumita.. castigatoare.
Nu astepta vreun raspuns. Reactia lui era de ajuns. Cu acelasi zambet ironic, subtil si pervers, ascuns, dar fermecator, cu ochii jucausi si cu chipul senin il priveste pentru ultima oara, se intoarce si pleaca.
Din cand in cand se intoarce la 180 de grade si il priveste cum sta in acelasi loc, blocat, incapabil de a scoate macar vreun sunet.
Isi pune castile in urechi si cu zambetul tamp priveste lumea din jurul ei. Din bun simt, de placere, sau indiferent care ar fi motivul, primeste mii de zambete inapoi.
“Stai!” – cineva o bate pe umar.
Tresare!
Zambeste in continuare, asteptand, de data asta, ca cel din fata ei sa vorbeasca.
Ii spune simplu si sincer.
“Surprinsa ai fi sa afli ca te vreau.. de mult timp!” – ii spune cu o voce ce emana fericire, dar in acelasi timp, umbrita de tristete, ascunde multe.
Blocata pe moment, rade nervos.
Ceva nu e in regula.
Toata fericirea de mai devreme e doborata de privirea lui.
Citeste atat de multe in ochii lui. Parca l-ar cunoaste de o viata.
Vorbesc zile si ore in sir. Ii spune atat de multe. Cu aceeasi pasiune pentru cuvinte, ea absoarbe orice sunet nascut pe buzele lui.
Pe autobuz.. amandoi.
El rece, ea obosita. Tricoul lui albastru, preferatul ei o atrage si mai tare langa el. Isi lasa capul lenes si greu pe umarul lui. Cu greu smulge o imbratisare a lui. Totul a fost un fals. Daca era real, trandafirul ala ar fi acum la ea, gandul lui i-ar apartine ei, visurile amandurora, fericire nemascata pe chipul ei; lacrimile n-ar trada-o.
Aflati din nou fata in fata, pentru a mia oara, crede in el si ii pare rau ca a facut-o.
Realizeaza impulsivitatea cu care da frau liber cuvintelor; poate si pe el il dor cuvintele ei.
Se hotaraste sa si le ia inapoi. Spune ce simte, cu tristeste in glas.
Isi musca din buze pentru a nu plange. Lucruri care ii placeau acum o dor.
Ofteaza si il priveste invinsa.
“Imi pare rau doar ca poate fi ceva si nu vrei. Poate fi totul si imi dai drumul.
Nu trebuie sa imi dai drumul!
Dar ce? Sa cersesc ceva ce ar trebui sa imi dai singur, daca e adevarat tot ce mi-ai zis?”
O priveste tacut, ceea ce pe ea o enerveaza si o intriga la culme. Ia raspunsul lui ca pe ceva negativ. Vrea sa plece, dar ramane pe loc.
“Era de ajuns sa imi ceri si as fi fost a ta. Nu trebuia sa creezi miraj daca nu aveai de gand sa ramai!
Nu pot face nimic! Nu acum.
Nu ma poti iubi acum? Tu iti programezi sentimentele?” – rade nervos si tare, atragand putinile priviri ce le mai tin companie trecator. “Te rog!”
“Nu ai scuza! Nu ti-am cerut nimic din ce nu imi poti da. Ti-am cerut iubire, siguranta, afectiune, comunicare, o strangere de mana, un sarut, o imbratisare care ma protejeaza si o privire ce ma asigura ca totul va fi bine. De fapt.. ce vorbesc eu? Nu ti-am cerut nimic! Dar singur, ai promis ca mi le oferi.”
Stie ca are dreptate.
Daca ar fi fost real, acum nu ar fi pierdut-o. A lasat-o sa se piarda in imbulzeala de la metrou. Promisiunea ca o va tine de mana si nu ii va mai da drumul a fost o alta minciuna.
Ei, sufletul ii plange nervos, linistit; lacrimile umplu paharul prea repede. E timpul sa plece.
Il zareste! Se apropie.
“Nu te inteleg!” – si pleaca.
Chipul ce radia de fericire cu cateva zile in urma e acoperit de lacrimi. Asa cum se astepta, el a ramas in loc, preferand sa il ia pe “nu pot” in brate; “nu acum!”.
Nu stie cum se poate debarasa de lantul iubirii cand ea il simte si mai greu si o apasa mai rau ca niciodata. Ar scapa de el daca ar putea; atatea visuri, promisiuni, cuvinte..
Zilele trec toate la fel; din cand in cand mai primeste cate un semn, ce o da peste cap de fiecare data. Acelasi substrat: iubire, dar nu acum, nu atunci, nu acolo.
“Dar cand, unde?”
Nu stie nimic de el.
“Macar traieste!” – isi spune ironic, invaluita in betia de fum a jointului realizat cu mare dibacie. Toti o fac; au invatat-o si pe ea. Ce au mai ras atunci.. prima oara. Zambeste in amintirea clipelor trecute, atat de frumoase.
Zambeste si acum. E in lumea ei; totul e (mai) frumos.
Maine? Se va mai trezi maine?
Zilele o chinuie, lumina o deranjeaza, diminetile anterioare pline de soarele lui sunt acum reci si fade, iar noptile nu o mai ajuta sa zambeasca cand isi vede visul cu ochii.
Somnul nu o ajuta sa uite.
Betiile saptamanilor trecute au inrautatit lucrurile. Nici macar fumul nu o mai ajuta. Nici el, nici celalalt. Nici luminile ce s-au lasat asupra ei in seara aia. Nici zecile de persoane la fel ca ea la momentul ala.
Inca isi sterge lacrimile.
In dimineata urmatoare, isi ia ghiozdanul si pleaca in aceeasi zi de luni ca marti, miercuri si restul saptamanii. Doar ca intr-o alta directie. Ai putea sa juri ca pleaca la scoala. Dar departe de ea gandul asta. Si departe de ea.. va fi tot. Surprinsa va fi sa afle ca se afla amandoi in aceeasi directie.
Obosita, asteapta la coada, ca de obicei cu muzica ce ii suna in urechi mai tare si mai enervant ca oricand. Dar suporta.
Nici macar nu aude vocea ce o roaga sa se apropie pentru a-i verifica pasaportul.
“Next, please!”
Dezmeticita, inainteaza. Nu priveste inapoi.
Isi cauta locul, isi aseaza ghiozdanul si priveste pe geamul mic. E asa senin..
Adoarme. Prima oara dupa ceva timp. Nu simte nimic. Doarme pe tot timpul calatoriei. Nu i s-a mai intamplat asta. Cand se trezeste, este deja in alta parte; alte priviri, unele cunoscute, altele mai putin cunoscute.
Loc vechi si nou ce ascunde amintiri atat de vechi, persoane de demult, acum noi, slefuite, schimbate, de nerecunoscut; ganduri si visuri imbacsite de praf, zambete intiparite pe asfaltul trecut de vreme.
Se plimba in nestire timp de cateva ore bune; o linisteste nespus; din cand in cand mai saluta pe cate cineva, fara a avea insa vreo intentie de a se opri la palavrageala.
La trecerea de pietoni, obisnuita sa aiba prioritate fara a fi nevoita sa se uite in stanga si in dreapta, e claxonata de un sofer prea nervos de neatentia ei (justificabila, gandeste ea) prea grabit si prea putin educat in trafic. Se opreste linistita. I se face semn sa treaca, urmatoarea masina oprind.
Daca ar fi putut atunci s-ar fi dat jos din masina.
Ea nu se uita; zambeste ironic, priveste inainte cu ochii aroganti si impunatori; sigura pe ea isi continua drumul.
Se intalneste cu aceleasi zambete, aceiasi ochi, aceleasi voci, persoane, suflete, caractere, culori: toate vechi si noi.
“O secunda!”
Face cativa pasi.
“Alo?
Alo?!?” – repeta linistita.
“Vreau sa te vad!” – ii spune vocea de la celalalt capat al firului.
“Daca imi spui cine esti, poate iti spun si eu daca vreau sau nu. Sa te vad, desigur!
Nu fi ironica!
Nu sunt!
Vrei sa ne vedem?
NU!
Parca nu stiai cine sunt.. cum de stii ca nu vrei sa ma vezi?
Vocea ta imi e de ajuns.
Stiu ca esti acasa. Vreau sa te vad.
Nu am spus ca nu sunt acasa. Am spus ca nu vreau sa ne vedem.
Eu te-am vazut deja..
Stiu!
Dar..
Dar.. ce? Daca nu vreau sa te vad, nu inseamna ca nu te-am vazut.
De ce..
Pentru ca m-ai lasat sa plec. Departe de tine, de noi, de tot. Mi-e bine; am trecut peste orice moment, desi aveam nevoie sa fii langa mine. Am invatat sa fiu fericita, sa zambesc, sa traiesc fara tine. Nu trebuia sa te intorci! Zambesc! Fa si tu la fel! Nu trebuie sa te intorci, repet, nu ai ce sa mai faci aici! Iubirea ta a plecat si ea, pe cat de repede a venit.”
Tonul marcheaza incheierea convorbirii fara a-si spune macar la revedere.
“Sunteti in reteaua..”
Nervos arunca telefonul.
Se ridica si pleaca. Instinctiv o gaseste. O apuca de brat.
Linistita il priveste.
“N-ai niciun drept.
Ba da. Merit totul.
Eh pe dracu’! Pentru ce lupta daca iubirea s-a incheiat? Da-mi drumul ca ma doare!” – ii zambeste agresiv.
“Nu s-a incheiat nimic! Te iubesc!
Dar cine a zis ceva de sentimentele tale? Pentru ce sa mai lupti, daca eu nu mai simt.. nimic?” – il priveste cu ochii reci, de neclintit.
Anesteziat, ii da drumul la brat.
El ramane mut pe loc, ea pleaca.
Orgoliul calcat prea mult in picioare a indemnat-o sa dea ascultare ratiunii.
Nu o sa mai creada in(tr-un) Strain.
Momentan se minte.. se minte pana se va crede, pana cand minciuna ei va deveni adevarul lor.
