Fila unui octombrie deprimant.

“Cine esti?
Tu?
Tu nu esti eu!”
Rade in hohote.
“Tu? Tu sa imi spui mie cine esti!?”
Nu recunosc persoana din fata mea. O ating si e rece. E fada, n-are nicio forma, nicio culoare in obraji; decat niste ochi mari si speriati; buzele insangerate de dor, cer ajutor. Vocea muta a ragusit. A trecut ceva timp si nimeni nu o aude. Isi pierde din vlaga.
Chipul asta nu e al meu.
Pasiune, fum, galagie care nu imi asurzeste urechile pentru ca efectiv, sunt in lumea mea.. o sticla goala si un pahar spart.
Sunt pierduta in lumina slaba a camerei de jos. Sentimentul de rusine mi-a trecut. Sunt dependenta de zambetele si buna dispozitia ce au pus stapanire pe loc. Ma regasesc in ritm, ma oglindesc in paharul de vin..; sunt ca un titirez.
Nu ma pot aduna, asa cum nu poti lipi cioburile pentru a reface paharul.
Ma regasesc, de data asta, langa o chitara uitata pe canapea.
Acordul sifonat mi-a ramas intiparit in minte, in incercarea de a canta una din melodiile mele preferate.
Foaia e alba de gandurile inca neasternute.
Scartaitul corzilor imi face semn sa ma opresc.
Ma ridic si plec.
“Nu te mai suport! Eu nu sunt asa!!”
Sunt tot timpul in asteptare.
“Astept sa pleci tu! Vreau sa ma intorc!”
Sunt doar un suflet puternic si sensibil in prezenta lui; absent in lipsa lui; am un suflet mitocan si pervers, dar mai ales rabdator.
Iluziile imi sunt greseli repetate.. iar greselile, doar niste slabiciuni justificate.
Ma ascund in noapte si strig. Asteptam de ceva timp sa fim doar eu si ea..sa ma rastesc, iar ea sa taca, din cand in cand rasufland apasat, nesuportandu-mi reactiile. Acum plange… am suparat-o si imi pare rau. O iau in brate si incep sa pasesc usor cu privirea plecata de rusine.
M-am simtit libera pentru un moment, dar libertatea nu mi-a fost oferita pe gratis.
In viata totul se plateste. Ai primit ceva pe ..gratis pana acum?
Stai linistit, vei plati mai tarziu.
Ma trezesc brusc. Ceasul arata foarte clar: Octombrie 15, 2010, 4:24 AM. Acum inteleg: trenul acela nu exista, in vacanta nu sunt, iar de la lucru nu sunt nici pe departe invoita. Cu gandul la tine mai trece un sfert de ora.
Adorm in sfarsit.
Sper ca atunci cand ma voi trezi, noaptea sa fie o zi mai buna si octombrie sa se fi sfarsit.

Biletul.

Pe podea zac norii mai linistiti astazi decat acum doua zile cand au suparat marea. Soarele bate mult mai tare, aici sus, iar cerul e la fel de frumos si linistit ca marea intr-o zi caniculara.
Privesc jocul zilelor trecute prin perdeaua trecuta de vreme. In sfarsit un zambet! 
Un lac de lumini, o mare de oameni si un ocean de locuri care imi trec pe sub ochi ori de cate ori plec si..
“Si ce?
Si atat!” – o tai scurt propriului gand.
De fapt ne desparte!
“Sau va apropie?”
Imi ascult muta gandurile frante pe alocuri. E un pic ciudat cand ceea ce ne apropie ne desparte in acelasi timp.
“Ce?”
Raspunsul e simplu: TOT!
Obsesivi.. se aruca, isi fac planuri, viseaza, asculta, se inraiesc, se dueleaza, pariaza ca si la un joc de noroc; aduc in prim plan fraze ieftine, cuvinte pompoase, lipsite de farmec. Ma plictisesc profund si adorm linistita si usor amuzata, de fiecare data.
Sunt trezita de zgomotul de afara. Unul dintre ei, mai indraznet din fire bate la usa. Din spatele ei, ii raspund scurt:
“E incuiata!
Deschide-o, te rog!
Cheia e la el!”
Deja nu mai sunt prezenta in spatele usii, dar aud cum pasii lui au amutit, curajul de mai devreme evaporandu-se usor.
Ploaia pune stapanire pe loc. Aud cum tuna, totul e prea frumos! Imi place sa lenevesc atunci cand e furtuna.
Iti las un bilet.

“Spune-le sa ma lase pentru ca sunt fericita. Sa nu mai caute o alta cheie pentru ca nu exista dublura si nici iala nu o voi schimba. Sunt jos.. dorm. Trezeste-ma cand te intorci acasa. Vreau sa vin cu tine.

Te iubesc,
C.”

P.S.: Sa nu lasi usa deschisa.

Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

Lupta cu timpul.

Nu-i da pace. Lumina ce paseste usor prin gemuletul de sus al camerei o deranjeaza si ii vine sa planga in fiecare diminieata cand ii simte prezenta.
Se afunda si mai tare in perna, lasand doar un mic loc ce poate fi patruns de lumina si pe unde sa poata respira. Nu mai poate sa doarma, dar refuza a se ridica din pat.
Iarasi a plans in vis.

- Cine-s mai frumosi? Oamenii? Ploaia?
- Oamenii in ploaie..
- O sa ii ploua pe aripi?
- … caci aripile lui te imbratiseaza..
- O sa le ploua zborul.
- Chiar ploua infernal
- .. ei se iubeau.”

Cele trei voci slabe s-au pierdut de ceva timp in intunericul noptii. Dar persista in jurul ei, caldura cuvintelor protejand-o.
A rapit-o cum o face pe fiecare zi. Ce ironie! Uraste ziua de fiecare data cand ii fura intunericul, linistea, ploaia tarzie din noapte, caldura rece si respiratia umeda a printesei negre..; si totusi fara zi, ea nu ar fi.
Ii tine companie de fiecare data, plangandu-se de oboseala acumulata de atata timp incoace.
E 5:00 AM, din nou. Vrea sa inchida ochii, insa ii e teama; de un vis nou si urat, de o lacrima abundenta si rece, de o poza veche ce tot revine, de o replica dura, niciodata spusa! Ii e teama de o noua zi.
Secundele sunt multe, minutele se imputineaza, orele se reduc de 60 de ori, zilele devin tot mai putine. Saptamanile apar o data la 7 zile, iar lunile din ce in ce mai rar. Ca sa nu mai vorbim de ani.. Cand era mica timpul parea mai mare, mai lung, mai puternic in fata… timpului?! Ce prostie! Lupta se da timp si timp. Undeva la mijloc e ea; sunt ei!
Este mereu grabita; fuge, cauta, plange, striga; poate din cauza asta se grabeste timpul. Si-a asumat un rol mult prea periculos pentru ea; a preluat controlul, totodata pierzandul, nefiind capabila de un control chibzuit. Si timpul incearca sa tina, alaturi de ea, pasul alert, tot mai alert cu fiecare zi. Inconstienta, s-a grabit.
Singura, priveste spre cer.
Inchide ochii usor si se lasa in voia lor: visului de care nu ii mai pasa si noptii, pe care o indrageste enorm, dar care fuge mereu de ea. Se lasa in voia lui: timpului, acum dur din cauza ei. A pierdut lupta in fata lui; un moft pe care il regreta, un control pe care nu trebuia sa si-l doreasca. Isi doreste sa-l convinga sa se dea inapoi. Insa el e necrutator.
Ii ploua sub pleoape. Se lasa in voia lacrimilor batrane, trecute de timp.
“Oare e prea tarziu?!”
Ar trebui sa invete sa acorde timp.. timpului.
.. daca mai este timp..

Scrisoare de departe.

Ruinele, azi “corpul nou”.
Imi pare rau de voi, cei care nu stiti ce inseamna curiozitatea de a explora un loc nou si urat. Dar ce frumos imi mai parea! Asa.. plin de mister. Mi se facea inima cat un purice. Nu era nimeni acolo. Ciment, praf, si tavane cazute; geamuri.. nu, usi.. nu! Frumoase, locuri frumoase! Curiozitatea unui loc inspaimantator, pentru unii sau pentru altii, satisfactia unei tigari fumate pe ascuns acolo. Pentru ca nu aveai voie acolo.

Fuga pe o ploaie torentiala, prin clasa a 12-a; fuga de un profesor si intalnirea (imediata gandului anterior) cu dansul sau cu dansa.
“Diaconescu, iti scad eu nota la purtare!”
Am ras si am mers mai departe, eventual la urmatoarea ora, gandidu-ma: “Ba, ce proasta sunt!”
Dand un pic timpul inapoi, prin clasa a 9-a..
“Claudia, engleza nu-ti mai place, nu?”
A urmat un moment cu mine insami, asemanator celui de mai sus.
Indepartat moment, rusinos la momentul acela (cand, aparent recuperam orele intr-o zi de sambata), poate din cauza respectului pe care i-l purtam doamnei profesoare. Acum mi se pare amuzant si sunt sigura ca nici dansa nu imi poarta pica. Probabil nici nu mai tine minte.
Clasa a 9-a a adus in locul ala numai genii. Eram buni la toate: la romana, la mate, la geografie si istorie, la logica, la engleza si franceza, la fizica si la chimie. La biologie nu. Am fost varza de la inceput si ne-am murat pe parcurs. Pana prin semestrul al doilea cand au inceput sa ne cunoasca domnii profesori si nu a mai mers vrajeala “olimpicilor” din noi.
“Eram de vis!” – cum ar fi spus un vechi “prieten”, care.. atunci cand tot liceul a plecat acasa pentru ca era un fel de pana de curent (adica nu mai era lumina in toata scoala!), ne-a tinut in clasa si ne-a dat sa rezolvam o problema. Ca sa vedem ce scria la tabla, a scos lanterna si a grait: “Sa se faca lumina!”.. si luminati am ramas (in ale informaticii).

“Ba, Barbuica, tu esti sanatos la cap?” – raspunsul la intrebarea domnului profesor, director la vremea aceea, cu privirea blocata si cu degetul arand spre nicaieri, nu a incetat sa apara si a constat in hohote de ras din partea noastra si intr-o privire tare nedumerita, plictisita, convingatoare a elevului in cauza.
Ce mai radeam.
Si ce frustrati am fost pentru ca patru ani de zile, am reusit sa ii copiem pe toti (e momentul adevarului, da!), mai putin pe profesorul de religie. A fost de-a dreptul strigator la cer!

Colindele, plimbarile in parc, nervii intinsi la maxim, si corectitudinea de care prea putini au dat dovada.
“Diaconescu, Barbu, dati-va jos de acolo!” – aparent nu aveam voie sa ne urcam pe geam, la etajul 1 al Internat-ului, pentru a .. manca cirese. Pentru ca ramanea dirigu’ fara cirese. “Urla” la noi sa ne miscam de acolo, pentru ca la intoarcerea din pauza sa-l gasim.. cocotat. Si apoi radea nevinovat ca un copil prins cu nazbatia si in acelasi timp ironic: “Na ca v-am facut-o!”
Si ce frumoase erau momentele in care chiuleam si, nevinovati, sunam:
“Domn’ diriginte, suntem la Napolli, veniti?
Da ma, dar vin la 13:30, dupa ce se suna. Sunt inchis in laborator, singur, cu catalagul. Am ora cu voi, ati uitat?”
Si ce il mai compatimeam pentru toate cate facea pentru noi. L-am indragit asa tare pe omul ala. Ne invata cum sa mintim: “Pai bine mai desteptilor, de ce nu ati spus ca ati venit toti dimineata la laborator? Si gata! ~ Aaaa, la asta nu ne-am gandit! ~ Tot eu sa va invat, ma?”
Multe sunt momentele alaturi de dansul si nu numai, scurt e timpul pentru a le enumera; dar pentru a le trai din nou.. pe toate?!? Cu siguranta as face asta de mi s-ar oferi posibilitatea.

In 2008, pe 1 Martie, am invatat ca prietenii fac minuni, iar in octombrie 2009 am aflat ca tot ei te si doboara. Dar ti-e dor de ei. Si te intrebi de ce. Doar nu vrei sa treci prin aceleasi momente si apoi sa iti iei iar teapa?! Ba da, asta vrei si stii ca daca te-ai intoarce inapoi, ai urma (repet!) exact acelasi drum.
Da, tot drumul ala, zilnic. L-ai fi facut cu ochii inchisi. Te trezeai imediat cand simteai mirosul covrigilor calzi de pe Dinu Lipatti. Ca ce buni mai erau!
Sau fructele si covrigii in zilele friguroase de iarna, cand ne intorceam acasa cu buzunarele mai pline decat dupa alocatia pe doua luni. Dar mai mult de atat, ne intorceam fericiti. Fericiti pentru ca i-am facut pe altii fericiti. Nu aveam nevoie de prea multe: o chitara, o multime de voci (nu neaparat bune); in schimb voie buna si veselia caracteristica noua. Mai pe scurt si intr-un cuvant, aveam nevoie de “noi” si atat!

Aparent si teoretic totul s-a terminat cu o ploaie de lacrimi, cand, imbratisati ne leganam pe melodia de la Vama Veche. Practic, totul continua. Un pic altfel; eu aici, ei acolo, altii prin partea cealalta. Si cam atat.
Patru ani am trait, am zambit, ras, plans; am petrecut, am dansat, ne-am bucurat sau ne-am certat. Eram dati afara unul dupa altul sau ascultati impreuna, primind toti.. aceleasi note. Eram ridicati in fata clasei pentru….diverse. Am chiulit si copiat impreuna, mergand pe regula: “toti pentru unul, si unul pentru toti!” Am mers impreuna pana la sfarsitul celor patru ani, cand ii suprprindeam pe altii cu legatura stransa dintre toti. Funia invizibila ne-a tinut stransi legati si dupa; nu s-a deteriorat, acum a devenit doar un pic mai elastica. Ne permite sa ne asfaltam drumul, pentru a ne putea cladi viitorul.
As avea nevoie de alti patru ani pentru a-ti povesti clipele noastre, Radu. Si de o viata pentru a-ti impartasi totul dupa plecarea noastra.
Stiu ca zambesti acum, batrane! Iti aduci aminte tot, nu?
Scriu de departe; si iti scriu tie, draga Radu! Pentru ca mi-e dor de tine.
Nu vreau sa ne uiti. Am fost, suntem si vom fi acolo cu tine. Nu fi suparat ca am plecat, stiu ca ne-ai iubit, chiar daca nu de putine ori lipseam de la intalnirile cu tine, aducand marturii mincinoase; sau fugeam de la locul faptei brusc. Dar trebuia sa ne salvam pielea, Radu! Si tu stii asta, nu?
A trebuit sa ne urmam drumul. Cu fiecare pas descoperim o alta portiune de drum aflata in constructie. De noi depinde finalizarea proiectului.
Dar asta nu inseamna ca te-am uitat. Te-am vizitat anul trecut cand am trecut pe acolo. Fii sigur ca o voi face de fiecare data cand voi avea ocazia. De altfel.. si ei.
La cat de multe ne-ai oferit in cei patru ani de zile cand te-am avut alaturi, nu prea se cuvine sa iti cer ceva, dar indraznesc sfios sa te rog sa nu te schimbi, Radu!

A ta,
Clau.

Un ultim sfarsit.

Si strig, ma doare! Fug, ma agit!
Si urlu! Te strig! Unde esti?
“Aici!”
Ma minti! M-ai uitat.
“Te iubesc!” – mi-amintesti.
Nu te cred, dar ea te vea.
Sunt a ta..
Sunt a ta!
Dar iarasi strig! Nu te ating. Nu ma auzi si iar ma sting..
Cuvinte rele iti rostesc. Imi place sa te ranesc.
Te perpelesti. Imi place sa te privesc cand te chinui, plangi, strigi, ceri ajutor.
Ajunge, ajunge!
Imi spui - “Plec!”
Te rog, pleaca!
Rasuflu usurata.
Azi am fost eliberata.

Sfarsit.

Sunt pete de sange. M-am taiat cu lacrimi ca hartia. Taioase si adanci. Ce ma ustura!!
Si curg siroaie pe obraji patati timp. Ma doare greutatea lor!
Imi sterg pistruii pictati in vreme calda.
Si uite-l cum rasare! Cum sa ma mai bucur de el?
Aduna-mi lacrimile si da-mi-le inapoi. Le arunc spre soare si il las sa le ploua iarasi peste mine.
Daca va fi sa mai plang pentru cineva,
Tot pentru tine as plange.
Nu fi trist, nu scriu despre el,
Pentru ca scriu despre mine.
M-am dezbracat in fata ta.
Am pierdut trenul. Si nu am pe cine sa dau vina.
Acum mi-e rusine. Ma arunc in gol si iti spun “la revedere”.
Cu lacrimi albastre ti-am scrijelit biletul de adio.
De fapt ti-am scris povestea din mine,
Pentru ca scriu despre tine.
Si cu lacrimi de sange te rog sa te gandesti din cand in cand la mine.

Recapitulare.

Unde e copilul ce mergea pe role?
Au orbit ochii in care ma oglindeam zilnic ca in izvorul din zilele fierbinti de vara?
S-a stins lumina ce a ajuns sa ne doara in timp? Strapungea secretele noastre. Le lasa libere, in voia lor, in vazul tuturor. S-a lasat intunericul ce a cusut legatura, ne-a recuperat si ascuns secretele, ne-a lasat liberi in voia impulsului, ne-a impins spre pacat si ne-a lasat prada tentatiei.
Cerul credea ca te stie. Am avut incredere in tine si la fel am crezut si eu. Cu siguranta te credeam adevarat.. in orice colt de spatiu.
Acum, in visul cel mai mic, tu esti afara. Nu te mai gasesc. Ochii-ti stralucesc in aceleasi reflectii, acum mult mai slabe. Strazile pastreaza urmele pasilor tai. Si umbrele imi arata poza cea mare. Soarele iti pastreaza chipul vesel si ploaia-mi arunca in brate toate lacrimile pe care le-am varsat.
Valurile isi revarsa furia asupra mea si simt durere. Marea ma iubea.

Recunosti zidul ala vechi?
Inca pastreaza cuvintele scrijelite cu mult timp in urma: “te-am iubit, te iubesc si te voi iubi.”

Post-mortem.

Isi ridica pleoapele grele de lacrimi. Acum paseste incet, nu vrea sa deranjeze pe nimeni. Fluturii zboara in culori sub cerul de culoarea pijamalelor intacte. Aripile frante zac intr-un colt, de cateva luni uitate. Sufla. Praful o raneste si da inapoi. Nu renunta. Ele o vor ajuta sa zboare din nou. Nu plange; stie ca lacrimile din trecut sunt taria ei din prezent. Si lacrimile nu ii vor mai aduce ceva inapoi. Linistea locului o enerveaza; dar ramasese singura de mult timp. Podeaua nepasita de ani buni scartaie si singuratatea o sperie. Peretii reci o gonesc, usa deschisa la perete o indeamna sa plece cat mai are timp.
A fost un somn lung. Deschide geamul cu greu. E primavara din nou si totul schimbat. Sentimentele o regasesc; amintirile o napadesc si priveste inapoi. Nu poate sa accepte sau sa treaca peste, zambeste monoton, isi lipeste aripile la loc si .. pleaca unde ar fi trebuit sa plece inca din ziua aia, cand s-a blocat in fata masinii. La pamant rapusa, a vazut cerul mai clar ca niciodata.
Atunci a zambit fara speranta; vantul a strapuns-o si a inchis ochii speriata de un albastru crud.
Acum a gasit curajul de a-i deschide. In lumina isi recapata stralucirea si aripile proaspat slefuite isi iau zborul.
Unde?

Lumea prin ochii unui copil.

Tu ce crezi ca e in spatele cerului?
Nu stiu..
Eu cred ca e alta lume.
Pai este o alta lume.
De unde stii?
Pai mai sunt atatea planete..
Pai lasa ca ele sunt sub cer. Toate stelele si toata galaxia sunt sub cer. Dar deasupra lui, oare ce e?
Mda..
Cand eram mica imi imaginam ca noi oamenii si toate blocurile, strazile, masinile, tot, tot, tot, suntem niste piese de Lego si un copil mare, mare se joaca cu noi. El ne adoarme, el ne da sa mancam, el ne imbraca. Dar el e mare, asa ca Gulliver in tara piticilor stii?
Da..
Auzi?
Da.
Dar daca pamantul e rotund, atunci si cerul e tot rotund?
Pai, da.. sau poate e patrat.
Crezi?
Da.
Bine, si atunci ce e dupa cer?
Dumnezeu cred.
Pai si Dracu’ unde e?
Sub pamant, nu?
Nuu, nu are cum sa fie acolo! Sub pamant inseamna in interior de tot. Nu e acolo. Cred ca e sub cer, adica sub latura de jos, ca ai zis ca e patrat nu?
Da, da! Acolo e!
Pai si dar cum naiba.. daca Dracu’ merge asa pe latura si apoi urca pe langa inaltime..
Ajunge in Rai!
Dar el nu sta intr-un cazan?
Eh sta in cazan, nu sta in niciun cazan!
Pai nu prepara tot felul de substante?
Ce substante? Ii arde pe pacatosi. Asa ca mine.
Lasa ca tu vii in Rai cu mine.
Eh, crezi ca e asa usor?
Lasa, ca iti pun eu o pila buna, o sa vezi!
Da?
Da!
Bine!
Stii in ce e imbracat Dumnezeu?
Nu, in ce?
Pai are o haina luuuunga si larga. E alba. Si cred ca pe alocuri are niste nunate de mov.
Mov? De ce?
Nu stiu, asa cred eu. Si e mare, inalt, puternic. Are barba alba si nu foarte lunga. Si parul lung, ca de rocker asa. Dar ma intreb de ce e descult..
E descult?
Da.. oare nu are bani sa cumpere de incaltat? Sau e prea cald in Rai?
Poate nu are nevoie.
Poate.. daca sta pe cer.. peste nori, nu are nevoie. Cred ca Dumnezeu e fericit.
De ce crezi asta? Uite, sunt atatia oameni rai in lume.
Da, dar El i-a creat. Inseamna ca a vrut. Asa cum ne-a creat, are puterea sa ne distruga.
Pe toti?
Pe toti, da.. dar nu vrea. Daca vroia, o facea, nu crezi?
Pai dar sunt multi oameni nevinovati.
Dar El ne-a creat ma! Suntem ai Lui. Copiii Lui. Suntem toti frati. Unul pentru toti si toti pentru unul.

We love YorkU.

Intrebare: Iti place la York?

La initiativa a trei oameni (Gillian Fajertag, Mirna Thomas, Lisa-Anne De Buono), s-a creat “locul”, pagina, grupul. Etc, unde noi (ai lui YorkU) ne impartasim trairile, experientele mai mult sau mai putin obisnuite traite la YorkU, evident. Dragut, zic.

Claudia (adica eu) a vazut miercuri la Blueberry Hill, la toaleta fiind si spalandu-se pe maini (detalii), o fata. In oglinda o vede pe tipa intrand. Nimic neobisnuit pana cand i-a zarit paharul de bere din mana. Inteleg ca era St. Patrick’s Day(=toata lumea in campus era beata), dar ce doamne iarta-ma facea fata aia cu berea la baie? Se cam clatina, i-a luat ceva timp pana a intrat intr-una dintre cabine?! A asezat paharul pe bazin si.. ma rog, Claudia a iesit din baie. Cateva minute mai tarziu o vede si pe tipa iesind. Parca scotea flacari pe nas. Se uita cu atat ura la ea. Ahhh, era (tot) cu paharul de bere, la fel de plin. De ce se uita urat la Clau? Sau poate avea un defect si de fapt nu se uita la ea?!?!
Later Edit: Sergiu: Ehhh, poate vrea sa bea o bere in timp ce se ****.

Barbara ne marturiseste cum marti, in casa scarii la Bethune, zareste un.. prezervativ! Folosit! Desigur, este de admirat faptul ca studentii se protejeaza. A venit primavera. In camera deja e mult prea cald “for science”.

Laura Lamaie Lemon, a ramas socata in Februarie cand a vazut “o fata incaltata in pantofi de piele cu cele mai inalte tocuri realizate vreodata si cu.. fundul –atarnand- in toata splendoarea lui pe sub fustita ei.” Hey, Laura, trebuie sa fii pitzipoanca sexy tot timpul. Pentru asta nu exista sezon rece. Acum ca a venit primavera, watch out! Poate o vezi naked, pe undeva prin campus.

Indreptandu-ne un pic atentia si catre tehnologie, Nicholas ne-a vorbit despre “specimenele perfecte” pe care le detine YorkU si de care noi ne bucuram zilnic. Unul dintre calculatorele de la Scott Library nu funtiona “properly”. Mesajul pe ecran suna cam asa “Incorrect password. Number of incorrect passwords attempt: A”. Acum, nah, mie nu mi s-a intamplat sa dau peste un specimen ¡¡¡asa!!! dereglat, dar intrebare mea e: Doar unul dintre calculatoare?? Eh, Nicholas, Scott e plin de astfel de specimene.
Later Edit: Adu-ti laptopul de acasa. Sau, daca nu iti plac greutatile, mergi la Gauss Lab sau CSE Lab (cu ele sunt eu familiarizata). Nu o sa iti para rau, decat daca nu ai account :D. Ca sa nu mai pierzi timpul, iti spun ca nu-ti poti face account decat daca ai vreun curs care necesita prezenta ta la unul dintre laboratoare.

Mda, hai sa vorbim despre bani. Mai mult sau mai putin. Kriss Sunca Bacon i-a vazut pe cei de la CUPE 3903 in Vari Hall. Kriss, nu protestau. Ar fi chiar culmea, ca dupa ce ne-au tinut 3 luni in greva anul trecut, acum sa protesteze, iar?!?!?! De fapt ei sarbatoreau: “On Friday January 29th, one year after the day CUPE 3903 was legislated back to work, the democratic committee of the union organized a small event to commemorate the one year anniversary.” Imi pare rau ca nu i-am vazut. Mi-era dor sa ma uit urat la ei si sa ii injur printre dinti.

Ibrahim se plimba prin CLH, cand vede un automat care avea geamul spart si toate ciocolatelele (except one) disparusera. Tine sa mentioneze ca el nu a luat niciuna (adica sa se jure ca el nu s-a atins de ele, de parca l-ar fi acuzat cineva). Nu stiu de fapt de ce e asa ingrijorat. In Romania, ar fi disparut masinaria cu totul. Ah si cu geamul intreg.

Anisa a vazut persoane care “se trageau” in poza in fata la Vari Hall. Era o nunta, cica. Tine sa mentioneze niste detalii: mireasa isi retusa machiajul (asa si?!), iar domnisoarele de onoare purtau rochii negre si aveau buchete de flori negre. Ok, ok! Mdeah, nunta sau inmormantare, mi-e totuna. Asadar, totul capata un sens acum.

Omar a vazut saptamana trecut un tip care arata homeless (lol, ce o fi asa ciudat; majoritatea arata asa; le place pentru ca e cool, nigger!) care dormea pe un fotoliu la Scott. Din nou, nimic neobisnuit. Cu totii dormim acolo cel putin o data. Am zis, cel putin!!! Partea amuzanta e ca tipul radea foarte tare si vorbea in somn. Ok, sunt sigura ca a avut parte de un somn profund si tare bun!

Intrebare-Raspuns: Desigur! De ce nu mi-ar placea? Avem “di tati” acolo! :D
Mai noi, au bagat in stoc pantalonasi scurti si bluzite decoltate. Cu siguranta, “examinatorii” sunt la datorie!

Draga C.,

Ne cunoastem de atata timp. Nu inteleg de ce in ultima vreme te-ai purtat asa ciudat.
Esti rece. Orice problema aveam, o rezolvam impreuna. Comunicarea era cea mai buna cale. Nu asa spuneai?
De ce imi intorci spatele acum?
M-am saturat de jocul asta. Imi pare rau. Stiu ca te-am cam neglijat. Esti suparata, nu?
Nu prea ajuta, dar stii ca imi pasa. In cate parti sa ma impart si eu? Sunt trasa in dreapta de Responsabilitate, in stanga de Maturitate, in fata de Seriozitate si in spate de Organizare. Ma duc de fiecare data dupa ele, incerc sa le urmez. Am nevoie de ele sa ma traga in sus, cand Esec incearca sa ma traga in jos. Intelegi? Dar asta nu inseamna ca te-am uitat, la naiba!

Totusi, nu cred ca sunt singura care trebuie sa fie invinuita. Tu? Cu tine cum ramane? Si tu te-ai indepartat de mine, mai ales in ultimii doi ani. Pas cu pas, pleci usor. Si eu nu te-am gonit in niciun moment!!! Sa iti aduc aminte de momentele in care te imploram sa ramai, sa nu pleci??? Te-ai intors la mine si mi-ai spus clar si raspicat ca nu ma mai vrei. Si ai trantit usa. De fiecare data. Pentru ca nu doar o data mi-ai spus asta. Te mai intorci. Nu ai plecat. Refuz sa cred. De ce nu spui nimic?
De ce il lasi pe Spate sa imi vorbeasca, atunci cand eu vreau sa vorbesc cu tine?
Astazi pareai a fi mai aproape de mine. Sa fi fost Zi si Soare de vina? Te-au influentat ei?
Nu stiu, dar mi-e asa dor de Clipe.. ce frumoase erau! Si de Timp. Era de nepretuit!

Stiu ca am facut cateva greseli, dar nu credeam ca in final avea sa fie asa. Nu le credeam atat de grave. Nu m-am intrebat niciodata cat “o sa mai tina?” pentru ca nu am crezut intr-un sfarsit. Acum ca vrei sa pleci (nu ai plecat inca, nu?) simt ca imi lipseste ceva.

Te iubesc si sunt atat de trista. Tu chiar nu mai simti nimic pentru mine?
Minte si Suflet nu te pot uita. Ochi nu inceteaza a te privi cum te indepartezi si plange. Gura urla de durere. Buza te cheama inapoi si Mana incearca sa te mai atinga, sa te prinda. Pe Picior il doare de cand a cazut la ski. Ai uitat ca nu poate sa alerge?

Cu dor,
A ta C.

P.S.: iti trimit poza cu Noi, de azi. Vreau sa iti aduca aminte de ziua asta petrecuta impreuna, de noi doua.. Copilarie!

Definitia iubirii?!

Le dau dreptate profilor de la facultate, care nu de putine ori au spus: “Wiki is garbage! Don’t use wiki.” Intuitia ma determina sa cred ca wiki inseamna acelasi lucru pentru profesorii respectivi, dar din motive total diferite.

Yes, wiki is garbage! Da, intrebati-o pe wiki si va va raspunde despre dragoste, a se intelege iubire ca “sinonim absolut”. Am intrat din curiozitate, sa vad si eu care e definitia iubirii.

"Deci nu din cauza ca esti in vreun impas existential in care iti pui la indoiala toate trairile de pana atunci?”
Ba da! Ba da, Alex! BA DA!!
Pentru ca eu insami am ajuns sa ma intreb: stiu ce e iubirea? O simt sau doar cred ca o simt? Ce inseamna de fapt? Stim noi de fapt sa iubim? Stim noi ce inseamna sa iubesti? De unde stim ca iubim daca noi nu stim definitia iubirii?
De ce ai vorbi despre iubire? Ma indoiesc ca cineva poate sa explice asa ceva in cuvinte. E ceva ce se simte, auzim in versuri. Cu riscul de a parea cliché, dar chiar “nu se exprima in cuvinte, ci se simte.” Si atunci de ce incearca unul sau altul sa o contureze cu ajutorul unor cuvinte, aparent frumoase; cuvintele le poti simti?

“Clau, nu te supara pe bietii oameni de la wikipedia care au incercat sa caute cea mai larg folosita descriere a iubirii: ei se bazeaza pe studii psihologice in care au fost intrebati cateva mii de indivizi.”
Dar ce imi pasa mie de studiile lor psihologice? Sufletul meu e rezultat al studiilor? NU! Mintea mea? NU! Sentimentele mele? NU! Ale voastre sau ale miilor de indivizi? NU! NU! NU!
In schimb studiile lor sunt rezultate ale exprimarii sentimentelor noastre, descrierii sufletelor noastre, dezgolirilor mintilor noastre!
Dar da cu rest! Rezultatele oferite de ei, raspunsurile lor nu vor fi niciodata exacte (vorbim in materie de iubire). Sufletul nu vorbeste, el simte, da? Atunci cum te astepti la vreo explicatie (logica) din partea unui amarat care, fizic vorbind, nu exista?! Sufletul, ma!
Totul se bazeaza pe niste presupuneri, care la randul lor nu au nicio baza. Pentru ca noi de fapt nu avem habar despre ce vorbim.
Nu poti generaliza ceea ce eu simt, cred, vad, ascult (a nu se confunda verbul “a asculta” cu verbul “a auzi”).
Nu sunt suparata pe “bietii oameni de la Wikipedia”, dar in locul lor la “search for love”, as intoarce “Page not found!!!!” – cu patru semne de exclamare, da!
Ei o lalaie mult prea mult pe un subiect complex, nedefinit (nu ca “termenul nu e clar definit”, nu e definit deloc!). Rezultate exacte apar intr-o stiinta exacta (e.g. matematica). Iubirea nu e o stiinta, in primul rand, ca sa nu mai vorbim de exactitate.
“Neurobiologic s-a constatat că intensitatea biocurenţilor din anumite zone cerebrale devin mai active fără a putea localiza clar un centru nervos al iubirii în creier, acest fenomen este corelat cu modificări biochimice care determină reacţiile biologice care devin tot mai intense, influenţând comportamentul, gândirea lucidă.” – de cate ori trebuie sa citesti asta ca o sa intelegi?

Sunt doua categorii de oameni: cei care cred in iubire si cei care nu cred in iubire, cea din urma fiind cea dintai cu un procentaj relativ mai mare. In prima categorie se incadreaza: oamenii care cred in iubire, dar care nu o ating niciodata; oamenii care cred in iubire si care cred ca au atins-o si oamenii care cred in iubire si care chiar au atins-o. Din pacate din ultima subcategorie, facem parte foarte putini.
Facem? Da, facem. Tind sa cred ca am atins-o.
Acum, iti dau dreptate, Alex!
“Analizand cele zise de tine... din start pot sa spun ca cea de-a treia subcategorie este inclusa de a doua.” Adevarat!
Acum.. nu pot sa-mi justific apartenenta la ultima subcategorie pentru ca.. (cu riscul de a ma repeta; lame!) nu se poate; asta simt eu si nu sunt in stare sa exprim in cuvinte. Dar vad, simt, aud.
Punct.

“Esti o fata cu un suflet complex! Cum intelegi tu fericirea? Fericire = iubire?”
O intrebare… buna! Fericirea e ca si iubirea (cica dragoste de sine, romantica, de familie, platonica, fata de Divinitate! – de acord, dar cum Doamne iarta-ma explici tu dragostea romantica? Ma depaseste). Cum spuneam, daca iubirea e de mai multe feluri, fericirea e la fel.
Fericita sunt cand iau o nota mare. Sau e doar o stare de multumire si satisfactie personala?
Fericita sunt ca a venit primavera. Sau asta e o stare de bine?
Fericita sunt ca a castigat Canada medalia de aur la hockey. Sau aste e doar o stare de satisfactie?
Probabil nu am reusit decat sa imi pun alta intrebare.
Ce e fericirea?
Desi e evident ca exista mai multe categorii, atat ale iubirii cat si ale fericirii, nu as pune semn de egalitate intre ele. Pe cat de bine se pot include, pe atat de bine se pot exclude.
E.g: El o iubeste. Ea nu il iubeste. Deci, el nu e fericit (sentimental vorbind).
E.g*: Ei se iubesc. Ei sunt fericiti (din nou, sentimental vorbind).
In ambele situatii pot fi sau nu fericiti pe alte planuri. Si? Inseamna asta fericire deplina? NU!

Du-te pe wiki, “insert” love. Si o sa vezi “Definitions”.
Oamenii astia sunt cucu, pe cuvant. Dar presupun ca frustrarea mea in ceea ce priveste ignoranta lor la adresa “iubirii” nu o sa schimbe cu nimic, nici pagina de web, nici dorinta lor de a ne ajuta a aprofunda acest subiect complicat al “iubirii” prin definitii imbecile rezultate in urma studiilor.
Iubirea e ceva mult prea firav. E tot ce pot spune. Iar ei.. o terfelesc cum au chef, dand explicatii stupide la ceea ce simt eu. Cum pot ei sa explice ce simt eu, daca nici eu nu pot?!

Mi-e frica sa dau un search despre fericire. Asa ca ma opresc.
Punct!

Sufletul unei curve.

Danseaza in cercurile de fum agresiv conturate de mintea lui bolnava care nu vedea in ea decat un simbol al placerii si al pasiunii animalice de care se descarca in fiecare noapte, mereu mai insetat.
“Nu mai pot!
Nu imi pasa! Esti aici pentru ca vreau eu, imi place mie si eu pot! POT sa te am cand VREAU pentru ca asa IMI PLACE MIE!
Ti-am zis de atatea ori sa nu mai sufli fumul spre mine! Ce crezi ca sunt eu?”
Ii taie vorba brusc.
“Nimic iubito, eu nu cred ca esti ceva sau cineva. Esti ceea ce esti fara sa cred eu ca esti si te tratez ca atare.”
Rasul lui puternic invadeaza linistea incaperii, in timp ce ea strange din dinti, adunandu-si lacrimile din coltul ochiului.
“Razi tu razi, dar sa stii ca intr-o zi nu o sa ma mai gasesti!
Eh haide, ti-am mai spus! Nu ma ameninta! Iei totul mult prea personal.
Adica eu ma dedic intru-totul tie si tu.. arrrghhhh.. personal?!?!?!
Nu, nu! Sa nu complicam lucrurile. E mult mai simplu decat atat. Eu iti ofer bani, tu-mi oferi placere. Trup iubito, asta imi oferi! Dezbraca-te! Vreau sa te vad iar!”
Dar ea nu-l mai asculta.
Isi ia blugii, bluza si haina lunga ce ii acoperi tot ce inseamna urme murdare, semne si cicatrici lasate de timp si de barbatii ce au intrat in viata ei seara si.. au iesit dimineata.
Avea ceva. Aventurile ei nocturne nu o impiedicau sa duca o viata normala, timida, izolata, salbatica ar spune unii. Parul negru, lung si ondulat, ochii de un verde crud, privirea-i timida.. toate ii dadeau aspect de papusica incapabila de a face rau cuiva sau cu atat mai putin .. ei. Cine ar fi crezut ca se vindea, oferind placeri “scumpe” asa ziselor “animale de pe langa casa omului”?
“Unde pleci? Intoarce-te! Ce faci!?
Imi pare rau. Programul s-a incheiat.
Dar nici nu..
M-ai platit sa prestez pana la ora 2:00 AM. E 2:01 AM. Ne mai vedem!”
Usa trantita il zbuciuma pe barbatul ramas pe jumatate gol in mijlocul camerei. Este pentru prima oara cand o femeie ii inchide gura si il lasa… asa! Este pentru prima oara cand ea…
.. se plimba in nestire pe strazi. Se opreste in fata unei balti cu intentia de a o ocoli. Se loveste de propria-i imagine pe care nu o mai recunoaste. Nu e cea care iesea din camera unul barbat mai bogata material, dar din ce in ce mai mult fara niciun fel de valoare morala.
Nu ocoleste balta. Sare, sare! Poate o curate de tot! Dar apa e murdara. Isi pune ultimele sperante in ploaia torentiala ce cadea in tropote asurzitoare.
Si fuge! Fuge, vrea sa ajunga in locul unde era inainte de… primul.
“Poti porni oricand vrei, dar nu te mai poti intoarce vreodata!” – cuvintele astea o ingrozesc.
“Voi.. va vindeti trupul, nu sufletul! Ce-ai facut?”
Iti vinzi trupul, le pierzi pe amandoua. Iti rascumperi trupul, sufletul e de negasit. Iti vinzi sufletul, te pierzi de tot, nefiind capabila de a mai cere ceva inapoi.
Cu prima farama de neatentie, isi trage ultima rasuflare pe sinele de tren.
Sufletul ce si-a oferit trupul in shimbul unei firimituri de iubire neimpartasita e acum.. in alta parte.
In urma ei.. au ramas sutele de picturi ale omului care, obsedat de ea, a ajuns in pragul nebuniei odata cu pierderea ei.
Orgoliul lui a impins-o sa zboare, sa se elibereze, sa fuga si sa uite de ce a fost.
Ogoliul lui a impiedicat-o sa traiasca frumos.. iubirea pe care si-o intruchipase in animalul din el.

Judas.

Bucuresti, Februarie 26, 2010

Draga C.,

Ultimul semn pe care l-am primit de la tine a fost pe 13 Ianuarie si ti-am raspuns, tocmai pentru ca apreciez.
Dar spune-mi tu, ce puteam sa fac?
Sa am pretentia sa vorbesti cu mine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat?
Nu stiu ce impresie ai tu, dar nici mie nu mi-a fost atat de usor... ma stiam cu musca pe caciula si mi-era greu sa fac eu primul pas.
Imi doresc sa te aud; mi-e dor de vremurile bune.
Pentru atunci cand o sa vrei sa vorbesti cu mine... eu sunt aici oricand! :)

C.


Toronto, Februarie 28, 2010

C.,

Eu nu incep cu “Draca C.,” pentru ca.. nu meriti.
Sunt agresiva, stiu. Am fost criticata pentru agresivitatea de care dau dovada cand vorbesc cu tine. Ma rog ipotetic vorbind. Nu te-am mai auzit, nu te-am mai vazut, nu ti-am mai vorbit de mult timp..
Dar, necunoscandu-i pe cei care ma critica, iti spun raspicat: Nu imi pasa!
Ce puteai sa faci? Sa eviti!
Ce impresie am eu? Stii deja! :)
Ti-era greu sa faci primul pas? Nu era mai usor sa nu faci un ultim pas? :)
Iti doresti sa ma auzi? Dar cand ma auzeai, de ce nu ai stiut sa apreciezi?
Ce am trait eu alaturi de tine, a fost o minciuna. Ce ai trait tu alaturi de mine, nu. Te cred ca ti-e dor de vremurile bune. :) Mi-e dor, dar de ce mi-e fi dor de o.. minciuna?
Cand am vrut sa vorbesc cu tine, mi-ai intors spatele… eu am fost aici mereu!

C.


“After we'd been through so much, how could you let me down?
Down, you let me down!”