In lipsa ta.

O pereche de buze frumoase care nu zic nimic, iar in fata o privire trista.. poate ingrijorata; sprancenele incruntate nu o lasa sa ascunda ceea ce gandeste. Un zambet in spatele unui ziar ponositt rasufla usurat in incheierea unei zile fara griji.
Ochii mici si imbatraniti din spatele unei perechi de ochelari la moda si eleganta mainilor, imbraca un mare om.
O figura cunoscuta, in acelasi loc, la aceeasi ora, coboara la aceeasi statie, urca in acelasi metrou, coboara iarasi la aceeasi statie si pleaca cu acelasi autobuz.
Ganduri aleatorii ii zboara prin minte.
Depresia nu poate fi ascunsa nici macar in fata lor.
Analiza textilelor purtate zilnic o duce la disperare.
Raceala unui azi insorit o insufleteste.
A invatat cum sa planga si sa rada in acelasi timp la scena din filmul la care s-ar uita din nou si din nou..
Stresul, o idee comuna in trenul zilnic. Privirile aruncate in gol, gandurile intensificate si neimpartasite celor din jur, grijile zilei de azi si ale urmatoarei.. oamenii care vin si pleaca, cei putini care totusi rama, popularitatea dramatica, neincrederea si dorul, miile de visuri si focul fara fum o aprind in scantei slabe, care izbucnesc la cea mai mica rafala de vant si se sting cu prima picatura din roua diminetii.
Linistea noptii se lasa asupra ei. Si e atat de grea si intensa! Ii era dor sa o simta pana in maduva oaselor.
Frigul care nu ii mai lasa sa stea ca soparlele la soare la o gluma buna si o portie de ras, se abate asupra orasului mult prea mare si aglomerat pentru o mana de om de 1.80; si este pe atat de nervos in zumzetul tuturor, niciodata, nimeni si nimic, tacand.
Ii obliga la hibernare si se inchid inauntru pana la primavara.
Iar eu, eu ma dezbrac de iubire in lipsa ta si cu gandul la pustiul meu, cu un egoism ce depaseste orice limite, te rog sa plangi! Ai pierdut prima ninsoare, vino te rog cu ultima!
Nu va fi prea greu sa ma gasesti intr-un loc pustiu. Orasul, desi niciodata plin, acum e gol de tine, iar mie.. ei bine, mie imi lipseste energia necesara pentru a-l umple.

P.S.: Nu uita sa urmaresti pasii din zapada :)

Sufletul unei curve.

Danseaza in cercurile de fum agresiv conturate de mintea lui bolnava care nu vedea in ea decat un simbol al placerii si al pasiunii animalice de care se descarca in fiecare noapte, mereu mai insetat.
“Nu mai pot!
Nu imi pasa! Esti aici pentru ca vreau eu, imi place mie si eu pot! POT sa te am cand VREAU pentru ca asa IMI PLACE MIE!
Ti-am zis de atatea ori sa nu mai sufli fumul spre mine! Ce crezi ca sunt eu?”
Ii taie vorba brusc.
“Nimic iubito, eu nu cred ca esti ceva sau cineva. Esti ceea ce esti fara sa cred eu ca esti si te tratez ca atare.”
Rasul lui puternic invadeaza linistea incaperii, in timp ce ea strange din dinti, adunandu-si lacrimile din coltul ochiului.
“Razi tu razi, dar sa stii ca intr-o zi nu o sa ma mai gasesti!
Eh haide, ti-am mai spus! Nu ma ameninta! Iei totul mult prea personal.
Adica eu ma dedic intru-totul tie si tu.. arrrghhhh.. personal?!?!?!
Nu, nu! Sa nu complicam lucrurile. E mult mai simplu decat atat. Eu iti ofer bani, tu-mi oferi placere. Trup iubito, asta imi oferi! Dezbraca-te! Vreau sa te vad iar!”
Dar ea nu-l mai asculta.
Isi ia blugii, bluza si haina lunga ce ii acoperi tot ce inseamna urme murdare, semne si cicatrici lasate de timp si de barbatii ce au intrat in viata ei seara si.. au iesit dimineata.
Avea ceva. Aventurile ei nocturne nu o impiedicau sa duca o viata normala, timida, izolata, salbatica ar spune unii. Parul negru, lung si ondulat, ochii de un verde crud, privirea-i timida.. toate ii dadeau aspect de papusica incapabila de a face rau cuiva sau cu atat mai putin .. ei. Cine ar fi crezut ca se vindea, oferind placeri “scumpe” asa ziselor “animale de pe langa casa omului”?
“Unde pleci? Intoarce-te! Ce faci!?
Imi pare rau. Programul s-a incheiat.
Dar nici nu..
M-ai platit sa prestez pana la ora 2:00 AM. E 2:01 AM. Ne mai vedem!”
Usa trantita il zbuciuma pe barbatul ramas pe jumatate gol in mijlocul camerei. Este pentru prima oara cand o femeie ii inchide gura si il lasa… asa! Este pentru prima oara cand ea…
.. se plimba in nestire pe strazi. Se opreste in fata unei balti cu intentia de a o ocoli. Se loveste de propria-i imagine pe care nu o mai recunoaste. Nu e cea care iesea din camera unul barbat mai bogata material, dar din ce in ce mai mult fara niciun fel de valoare morala.
Nu ocoleste balta. Sare, sare! Poate o curate de tot! Dar apa e murdara. Isi pune ultimele sperante in ploaia torentiala ce cadea in tropote asurzitoare.
Si fuge! Fuge, vrea sa ajunga in locul unde era inainte de… primul.
“Poti porni oricand vrei, dar nu te mai poti intoarce vreodata!” – cuvintele astea o ingrozesc.
“Voi.. va vindeti trupul, nu sufletul! Ce-ai facut?”
Iti vinzi trupul, le pierzi pe amandoua. Iti rascumperi trupul, sufletul e de negasit. Iti vinzi sufletul, te pierzi de tot, nefiind capabila de a mai cere ceva inapoi.
Cu prima farama de neatentie, isi trage ultima rasuflare pe sinele de tren.
Sufletul ce si-a oferit trupul in shimbul unei firimituri de iubire neimpartasita e acum.. in alta parte.
In urma ei.. au ramas sutele de picturi ale omului care, obsedat de ea, a ajuns in pragul nebuniei odata cu pierderea ei.
Orgoliul lui a impins-o sa zboare, sa se elibereze, sa fuga si sa uite de ce a fost.
Ogoliul lui a impiedicat-o sa traiasca frumos.. iubirea pe care si-o intruchipase in animalul din el.

Sufletul mi-e aglomerat.

Aglomeratie. Mi-a placut intotdeauna. De altfel e singurul lucru care imi place la orasul ala de cacat, si ceea ce imi displace la orasul asta. Tocmai pentru ca nu exista. Stau si ma gandesc care e mai naspa? Ala sau asta?
Meniul e cel mai prost cu putinta, ever: oameni care n-au ce face, stres la ordinea zilei, nervi la comanda, tristete si depresie ca desert, pustietate ca meniu special.
Ieri, trenul.. si-a bagat coada in intimitatea mea. Toti se uita la tine, toata lumea te analizeaza. Parul e zurliu, celulita se observa (asta daca nu esti prea slaba, rahitica sau anorexica), sanii sunt prea mici sau prea mari, cearcanele prea accentuate. Ochelarii nu stau bine. Vorbesti prea tare si razi prea colorat. Mai si mirosi a tutun. E trist daca esti fericit. Hai sa devenim niste depresati care nu stiu ce e aia viata. Analiza facuta din cap pana in picioare. Ei chiar se plictisesc.. m-am gandit..
O figura cunoscuta in zecile de oameni. Nu ne-am cunoscut personal, dar imi doream sa nu il mai vad vreodata. Eh, m-am speriat, mi-am adus aminte de vremurile bune (era sursa noastra de amuzament si frica in acelasi timp) si am mers sa imi ocup locul. Trist. Statea la doi metri de mine. Dar m-am obisnuit rapid cu ideea. Ma amuza. Stiam ca m-a recunoscut. Si el stia ca stiu asta.
Timp de trei ore n-am visat cu ochii deschisi, nu m-am uitat pe geam si nu m-am gandit la cai verzi pe pereti. Am luat totul asa cum era. Si realitatea asa cum (e)ra. Chiar privita prin prisma unui tren. Si nu mi-a placut. Mi-am zis ca sunt nebuna. Dar ajunsa aici unde nimic nu mai e cum era, am realizat ca sunt perfect normala si mi-am schimbat rapid parerea. Am dat nas in nas cu aceeasi realitate ce pute, duhneste si doare.
Pentru a ramane in continuare in starea mea de normalitate, am revenit la ceea ce mi-a dat mereu incredere si m-a facut sa vad altfel lucrurile, ajutandu-ma sa merg mai departe mult mai usor. Visez si o fac foarte bine, fara sa imi pese de toti cei care considera culoarea ca fiind o pata, baloanele pentru copiii mici si visele pentru persoanele naive. Macar sa fiu eu prea patata de culoare, prea copil si prea naiva. Sa fie ei sobri, ciufuti, pusi pe cearta.. tristi. Ma simt mai bogata decat ei.
Am parte si detin ceea ce nu vor si nu isi doresc.
Un cantec de suflet, o dorinta ascunsa, sentimente bine puse la incercare de timp si oameni,.. vise si un accord surd de chitara. Aceeasi veche iubire ce m-a durut nopti la rand, dar care se consuma insetata, mereu tot mai puternic. Aceeasi iubire ce scoate tot ce e mai bun din mine, incercand sa puna intr-un colt tot ce e rau. Acelasi el ce m-a urmarit inca de cand m-a lasat sa plec. A obosit. Si cand ma credeam libera de un suflet ce-l credeam pierdut.. m-a oprit. Si nu mi-a mai dat drumul. M-a legat de el.. si e bine.
Azi.. e inca aici. Azi inca ma iubeste. Si sunt fericita. Azi nu visez doar ca sa ma eliberez din bratele realitatii. Azi.. visam pentru noi. Pentru ca azi suntem doi. Tot noi doi. Un Noi vechi si nou, un Noi mai puternic si mai matur, dar la fel de copilaros. Un Noi pe care nimeni nu il va intelege. Un Noi de care nu ma pot lipsi pentru ca il iubesc.
Dar.. pentru prima oara am ranit un vis. Sau pentru prima oara imi pare rau ca am ranit un vis ce m-a ajutat sa cresc. Pentru ca eu chiar l-am iubit. Totul era doar in mintea mea si mereu a fost asa cum am vrut eu, oricand putand sa schimb ceva (fara) sa ranesc pe cineva. Dar.. acum nu a fost asa. Am avut de ales: sa ranesc visul netransformat (inca) in realitate si sa ma intorc la Noi sau sa cred in visul meu si sa il ranesc pe Noi. Am preferat ceea ce am avut si in realitate si in vis. Am ales ceea ce iubeam demult. Si l-am ales pe Noi. Nu regret. Il iubesc...
Dar am gresit cu un vis..
Sufletul ala... eu il iubesc.