Ruinele, azi “corpul nou”.
Imi pare rau de voi, cei care nu stiti ce inseamna curiozitatea de a explora un loc nou si urat. Dar ce frumos imi mai parea! Asa.. plin de mister. Mi se facea inima cat un purice. Nu era nimeni acolo. Ciment, praf, si tavane cazute; geamuri.. nu, usi.. nu! Frumoase, locuri frumoase! Curiozitatea unui loc inspaimantator, pentru unii sau pentru altii, satisfactia unei tigari fumate pe ascuns acolo. Pentru ca nu aveai voie acolo.
Fuga pe o ploaie torentiala, prin clasa a 12-a; fuga de un profesor si intalnirea (imediata gandului anterior) cu dansul sau cu dansa.
“Diaconescu, iti scad eu nota la purtare!”
Am ras si am mers mai departe, eventual la urmatoarea ora, gandidu-ma: “Ba, ce proasta sunt!”
Dand un pic timpul inapoi, prin clasa a 9-a..
“Claudia, engleza nu-ti mai place, nu?”
A urmat un moment cu mine insami, asemanator celui de mai sus.
Indepartat moment, rusinos la momentul acela (cand, aparent recuperam orele intr-o zi de sambata), poate din cauza respectului pe care i-l purtam doamnei profesoare. Acum mi se pare amuzant si sunt sigura ca nici dansa nu imi poarta pica. Probabil nici nu mai tine minte.
Clasa a 9-a a adus in locul ala numai genii. Eram buni la toate: la romana, la mate, la geografie si istorie, la logica, la engleza si franceza, la fizica si la chimie. La biologie nu. Am fost varza de la inceput si ne-am murat pe parcurs. Pana prin semestrul al doilea cand au inceput sa ne cunoasca domnii profesori si nu a mai mers vrajeala “olimpicilor” din noi.
“Eram de vis!” – cum ar fi spus un vechi “prieten”, care.. atunci cand tot liceul a plecat acasa pentru ca era un fel de pana de curent (adica nu mai era lumina in toata scoala!), ne-a tinut in clasa si ne-a dat sa rezolvam o problema. Ca sa vedem ce scria la tabla, a scos lanterna si a grait: “Sa se faca lumina!”.. si luminati am ramas (in ale informaticii).
“Ba, Barbuica, tu esti sanatos la cap?” – raspunsul la intrebarea domnului profesor, director la vremea aceea, cu privirea blocata si cu degetul arand spre nicaieri, nu a incetat sa apara si a constat in hohote de ras din partea noastra si intr-o privire tare nedumerita, plictisita, convingatoare a elevului in cauza.
Ce mai radeam.
Si ce frustrati am fost pentru ca patru ani de zile, am reusit sa ii copiem pe toti (e momentul adevarului, da!), mai putin pe profesorul de religie. A fost de-a dreptul strigator la cer!
Colindele, plimbarile in parc, nervii intinsi la maxim, si corectitudinea de care prea putini au dat dovada.
“Diaconescu, Barbu, dati-va jos de acolo!” – aparent nu aveam voie sa ne urcam pe geam, la etajul 1 al Internat-ului, pentru a .. manca cirese. Pentru ca ramanea dirigu’ fara cirese. “Urla” la noi sa ne miscam de acolo, pentru ca la intoarcerea din pauza sa-l gasim.. cocotat. Si apoi radea nevinovat ca un copil prins cu nazbatia si in acelasi timp ironic: “Na ca v-am facut-o!”
Si ce frumoase erau momentele in care chiuleam si, nevinovati, sunam:
“Domn’ diriginte, suntem la Napolli, veniti?
Da ma, dar vin la 13:30, dupa ce se suna. Sunt inchis in laborator, singur, cu catalagul. Am ora cu voi, ati uitat?”
Si ce il mai compatimeam pentru toate cate facea pentru noi. L-am indragit asa tare pe omul ala. Ne invata cum sa mintim: “Pai bine mai desteptilor, de ce nu ati spus ca ati venit toti dimineata la laborator? Si gata! ~ Aaaa, la asta nu ne-am gandit! ~ Tot eu sa va invat, ma?”
Multe sunt momentele alaturi de dansul si nu numai, scurt e timpul pentru a le enumera; dar pentru a le trai din nou.. pe toate?!? Cu siguranta as face asta de mi s-ar oferi posibilitatea.
In 2008, pe 1 Martie, am invatat ca prietenii fac minuni, iar in octombrie 2009 am aflat ca tot ei te si doboara. Dar ti-e dor de ei. Si te intrebi de ce. Doar nu vrei sa treci prin aceleasi momente si apoi sa iti iei iar teapa?! Ba da, asta vrei si stii ca daca te-ai intoarce inapoi, ai urma (repet!) exact acelasi drum.
Da, tot drumul ala, zilnic. L-ai fi facut cu ochii inchisi. Te trezeai imediat cand simteai mirosul covrigilor calzi de pe Dinu Lipatti. Ca ce buni mai erau!
Sau fructele si covrigii in zilele friguroase de iarna, cand ne intorceam acasa cu buzunarele mai pline decat dupa alocatia pe doua luni. Dar mai mult de atat, ne intorceam fericiti. Fericiti pentru ca i-am facut pe altii fericiti. Nu aveam nevoie de prea multe: o chitara, o multime de voci (nu neaparat bune); in schimb voie buna si veselia caracteristica noua. Mai pe scurt si intr-un cuvant, aveam nevoie de “noi” si atat!
Aparent si teoretic totul s-a terminat cu o ploaie de lacrimi, cand, imbratisati ne leganam pe melodia de la Vama Veche. Practic, totul continua. Un pic altfel; eu aici, ei acolo, altii prin partea cealalta. Si cam atat.
Patru ani am trait, am zambit, ras, plans; am petrecut, am dansat, ne-am bucurat sau ne-am certat. Eram dati afara unul dupa altul sau ascultati impreuna, primind toti.. aceleasi note. Eram ridicati in fata clasei pentru….diverse. Am chiulit si copiat impreuna, mergand pe regula: “toti pentru unul, si unul pentru toti!” Am mers impreuna pana la sfarsitul celor patru ani, cand ii suprprindeam pe altii cu legatura stransa dintre toti. Funia invizibila ne-a tinut stransi legati si dupa; nu s-a deteriorat, acum a devenit doar un pic mai elastica. Ne permite sa ne asfaltam drumul, pentru a ne putea cladi viitorul.
As avea nevoie de alti patru ani pentru a-ti povesti clipele noastre, Radu. Si de o viata pentru a-ti impartasi totul dupa plecarea noastra.
Stiu ca zambesti acum, batrane! Iti aduci aminte tot, nu?
Scriu de departe; si iti scriu tie, draga Radu! Pentru ca mi-e dor de tine.
Nu vreau sa ne uiti. Am fost, suntem si vom fi acolo cu tine. Nu fi suparat ca am plecat, stiu ca ne-ai iubit, chiar daca nu de putine ori lipseam de la intalnirile cu tine, aducand marturii mincinoase; sau fugeam de la locul faptei brusc. Dar trebuia sa ne salvam pielea, Radu! Si tu stii asta, nu?
A trebuit sa ne urmam drumul. Cu fiecare pas descoperim o alta portiune de drum aflata in constructie. De noi depinde finalizarea proiectului.
Dar asta nu inseamna ca te-am uitat. Te-am vizitat anul trecut cand am trecut pe acolo. Fii sigur ca o voi face de fiecare data cand voi avea ocazia. De altfel.. si ei.
La cat de multe ne-ai oferit in cei patru ani de zile cand te-am avut alaturi, nu prea se cuvine sa iti cer ceva, dar indraznesc sfios sa te rog sa nu te schimbi, Radu!
A ta,
Clau.
No comments:
Post a Comment