Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”