Post-mortem.

Isi ridica pleoapele grele de lacrimi. Acum paseste incet, nu vrea sa deranjeze pe nimeni. Fluturii zboara in culori sub cerul de culoarea pijamalelor intacte. Aripile frante zac intr-un colt, de cateva luni uitate. Sufla. Praful o raneste si da inapoi. Nu renunta. Ele o vor ajuta sa zboare din nou. Nu plange; stie ca lacrimile din trecut sunt taria ei din prezent. Si lacrimile nu ii vor mai aduce ceva inapoi. Linistea locului o enerveaza; dar ramasese singura de mult timp. Podeaua nepasita de ani buni scartaie si singuratatea o sperie. Peretii reci o gonesc, usa deschisa la perete o indeamna sa plece cat mai are timp.
A fost un somn lung. Deschide geamul cu greu. E primavara din nou si totul schimbat. Sentimentele o regasesc; amintirile o napadesc si priveste inapoi. Nu poate sa accepte sau sa treaca peste, zambeste monoton, isi lipeste aripile la loc si .. pleaca unde ar fi trebuit sa plece inca din ziua aia, cand s-a blocat in fata masinii. La pamant rapusa, a vazut cerul mai clar ca niciodata.
Atunci a zambit fara speranta; vantul a strapuns-o si a inchis ochii speriata de un albastru crud.
Acum a gasit curajul de a-i deschide. In lumina isi recapata stralucirea si aripile proaspat slefuite isi iau zborul.
Unde?