Ploua.

Si s-a facut rosu. Semaforul ce il vedeam a fi verde tot timpul de aici inainte m-a facut sa stau pe loc, sa ma opresc.. sa privesc inapoi.
Speriata, am ramas pe loc. Sa merg in fata, sa privesc in dreapta, stanga sau .. sa ma intorc din drum? Poate e prea mult pentru mine si nu o sa fac fata.
Aceeasi voce imi spune de un an jumate ca va fi bine. Si am crezut-o. Dar increderea in ea s-a spulberat. Eu nu mai exist. Ca atare nu exista nici vocea aia ce ma cunostea prea bine. E uimitor cum, desi m-am schimbat, dau dovada de o aceeasi slabiciune.. la nesfarsit. E uimitor cum niste cuvinte m-au facut sa privesc inapoi.
Ma asez pe bordura. Scot din cutie niste piese de puzzle si refac imaginea ce o credeam pierduta in amintiri; refac imaginea, pe care plina de curaj, intr-un moment de indiferenta, nepasare, suficienta raceala si destul sange rece, am rupt-o. Plina de culoare, senina, plina de iubire si sentimente curate, e tot ce a ramas in urma noastra; si ea ma face sa zambesc; ea ma face sa plang.
E surprinzator cum, pentru a nu stiu cata oara, imi incalc promisiunea facuta mie. Imi incalc promisiunea ca voi fi fericita, voi zambi, voi iubi.
Ploua.
Nu ti-am cerut sa ramai cu mine. Te-am rugat doar sa ma lasi.. sa traiesc; sa fiu cat de cat normala; sa pot sa iubesc si sa zambesc asa cum o faceam odata. Intentionat, sau nu, ai reusit sa ma intorci iarasi din drum.
Mi-ai smuls din nou lacrimile pe care le credeam uscate; mi-ai smuls increderea pe care o aveam in mine; ai luat cu tine totul. Ai reusit cu doar cateva cuvinte, nu sa ma ranesti, ci sa ma intorci la tot ce a fost si stim (cred) amandoi ca nu va mai fi.
Inca nu inteleg de ce faci asta. Sunt blocata. Nu pot sa fac niciun pas inainte. Nu pot sa zambesc; si ca de obicei, reusesc sa fac pe altcineva sa sufere; nu imi mai pasa de mine. Nu vroiam sa sufere cei care tin la mine.
Nu pot sa mai cred in ceea ce ochii nu pot vedea, nu mai cred in glasul din inima mea; nu cred in glasul ce m-a facut sa zambesc iarasi. Nu pot sa cred in sufletul pe care il credeam al meu. Nu pot sa mai cred in ceea ce am cladit din vise, din sperante, din incredere in mine si in el. Mi-e teama. Nu mai cred in mine, in tine, in el; nu cred in nimeni.
Si voi pleca. Nu pot sa mai raman. O sa plec singura; fara nimeni langa mine. E mai bine asa.
Inca ma surprinde raceala cu care ii dau la o parte pe cei care chiar tin la mine si care poate chiar ma vor langa ei. Mai bine acum decat mai tarziu.
Spuneai ca nu poti sa crezi ca sunt rece si indiferenta. Dovada e chiar aici. Stau, m-am oprit; sunt singura. Nu vreau pe nimeni langa mine. Cu raceala, ii dau pe toti la o parte.
Stau jos si plang.
Nu am puterea sa mai inchid cutia; nu am taria necesara sa merge mai departe; dar am taria de a ma opri din drum, inainte sa ajung la el; am taria de a renunta la orice vise. Am taria de a ramane singura.. din nou.
Am taria de a minti cu un zambet, de a gresi cu un vis, de a gresi cu o poveste; dar nu am taria de a recunoaste adevarul.
Si as vrea sa strig dupa ajutor, dar lacrimile ma impiedica.
Si din nou ai venit.. ai trecut peste tot.. si m-ai lasat singura; ai distrus tot ceea ce reusisem sa cladesc; si m-ai distrus pe mine.
Tu? Si tu vei fi bine. Stiu asta. Mereu ai fost.
Eu? Nu conteaza. Momentan stau pe loc si plang.
Intr-o zi o sa am puterea sa ma ridic, sa inchid cutia si sa merg mai departe.
Si ploua.
Ploua pentru tot ce am avut si nu mai am; ploua pentru ceea ce as fi putut sa am, dar am renuntat.

Ma opresc la El.

Iarasi ai venit?
De ce?
Nu incerca sa ma intorci, sa ma mai aduci inapoi. Nu incerca sa mai rastalmacesti lucrurile. Nu incerca sa ma mai chinui; iti pierzi timpul.
Nu plange! Heh, de cate ori am auzit asta de la tine.
Nu plange!!! Ti-am zis. Tu ai ales. Din nou, am respectat decizia ta. Cu greu am facut-o, dar am acceptat-o intr-un final.
Acum eu sunt cea care ia decizii.
Nu! Nici vorba! Nu decid eu pentru tine, niciodata nu am facut-o; in schimb te-am lasat sa iei decizii pentru mine. Acum iau decizii singura: eu pentru mine. Renunta in a incerca sa ma faci sa ma razgndesc, sa imi dau seama de o greseala pe care nu o fac, dupa care sa ma privesti plin de mandrie, orgoliu si cu un zambet ascuns, dar care totusi se citeste pe chipul tau.. sa ma privesti ca pe un trofeu, asa cum ai mai facut-o de doua ori.
A treia e cu noroc. Pentru mine!
Nu sunt ironica!
Cred ca e momentul sa pleci. Nu avem ce sa ne mai spunem.
Da! M-am intalnit cu el, asa cum ti-am zis. Ma astepta acolo, asa cum ti-am spus.
Da! Am fost cu el. Nu inteleg de ce imi ceri atatea explicatii.
Pleaca! Inceteaza sa ma mai cauti. Nu te cunosc!
Ba nu, nu te cunosc! Esti un strain, intelege! El a fost langa mine cand am deschis ochii. Langa el am renascut. Trecutul meu nu e legat de tine. Tot ce imi aduc aminte e legat doar de el. Ziua de ieri e trecutul meu. Trecutul meu e el.
Nu, de data asta nu o sa regret ce fac. De data asta nu fac nimic gresit.
Privirea calda pe care multi o vad, putini o citesc; eu sunt oarba, dar am parte de ea: o simt, o citesc, ma bucur de ea, ma incalzeste si imi da viata, spune totul fara sa o intreb, fara sa imi vorbeasca, fara sa imi ofere raspunsuri. Nu exista intrebari, nu exista raspunsuri. Atingere blanda de care multe au parte, niciuna nu o simte cum o simt eu. Vocea misterioasa, fara rezonanta acustica pe care altii o aud, eu o simt. Stii de ce am parte de toate astea? Pentru ca el e plin de viata, sentimente frumoase, puritate; in sufletul lui e soare. El mi-a spus "Buna dimineata". El mi-a intins mana, pe care multi au atins-o, dar careia nimeni nu i-a simtit forta. Mi-a intins mana si m-a ajutat sa ma ridic. Mi-a zambit si mi-a spus "Bine ai venit!". M-a primit langa el si nu imi va da drumul.
E un risc pe care mi-l asum. Nici nu stiu daca il pot numi risc. Tot ce stiu e ca.. nu o sa regret.
Ratiune? Nu, nu sunt condusa de ratiune. Eu nu sunt tu; tu recurgi la sentimente doar cand vezi ca ma pierzi; atunci dai dracu' ratiunea si scoti la suprafata ce simti tu cu adevarat. Nici nu stiu ce sa mai cred si nici nu ma voi mai complica cu niste lucruri, cand ma pot bucura de cel mai simplu si in acelasi timp cel mai frumos sentiment. El nu ma raneste. Ma ajuta, nu vezi? Sunt sus, din nou. Chiar mai sus decat obisnuiam sa fiu. Nu imi cere explicatii, nu ma iubeste pentru a-mi face pe plac, o face pentru ca simte. Nu ma cauta impins de orgoliu, ma cauta impins de sentimente.
Pentru noi doi.. e prea tarziu. Chiar tu ai spus-o la un moment dat.
Da, da.. stiu; am mai spus-o si mi-a parut rau.
Acum este diferit.
Te rog sa pleci acum.
Invata sa faci ceea ce nu ai vrut sa ma inveti pe mine. Accepta, mergi mai departe, tine capul sus si iubeste. Daca pe mine nu ai vrut sa ma inveti, renunta la egoism macar pentru propria ta persoana. Daca vei fi egoist si cu tine, inseamna ca ai o problema si trebuie sa o rezolvi. Dar nu veni la mine pentru ajutor.
Stiu, sunt egoista! Dar nu ma cauta; nu voi avea cu ce sa te ajut. Si.. nu ma vei gasi.
Nu! E prea tarziu. Eu am invatat deja. El mi-a fost si imi este profesor.
De ce trebuie sa tot repet? Sunt in crestere, urc pe o scara interminabila, dar nu obosesc. El ma ajuta sa urc tot timpul. Rade de mine cand mai raman in urma, dar nu ma lasa acolo. Ma ia in brate, imi ofera putere, ma saruta si mergem mai departe. Eu in dreptul lui, el in dreptul meu. Niciodata el in fata si eu in spate. Niciodata unul in urma celuilalt, intotdeauna pe aceeasi linie. Si din treapta in treapta caut ceva, gasesc si tind spre altceva, continui sa caut, gasesc si tintesc tot mai sus.
Caut iubire, ceea ce tu nu esti capabil sa imi oferi. Ai renuntat. Caut protectie, ceea ce tu mi-ai oferit, dar ai incetat sa o mai faci. Caut sinceritate, ceea ce la tine nu se mai gaseste. Caut un suflet viu, ceea ce tu nu mai ai. Caut sentimente sincere, de a caror semnificatie tu habar nu ai. Caut realitatea care sa o aduca cu picioarele pe pamant pe visatoarea din mine. Si caut un visator, care face totusi diferenta intre ce e real si ce e vis. Caut realul care ma compenseaza. Caut un suflet pereche, ceea ce tu nu esti pentru mine.
El e dispus sa faca asta. Imi ofera ce credeam ca am pierdut: puritate.
Cu el urc fiecare treapta, cu el descopar iubirea din ce in ce mai pasionala, protectia din ce in ce mai accentuata, sinceritatea ca pe o carte deschisa, viata pe care el mi-a oferit-o, dandu-mi o a doua sansa. Cu el descopar sentimentele sincere ce le cultivam unul pentru celalalt, dar pe care nu le culegem, ci le hranim cu fiecare treapta urcata, ducandu-le la infinit, ele hranindu-ne pofta de celalalt, fara sa ne fie frica de momentul in care nu ar mai creste. Totul este atat de usor langa el; si .. totul este real.
Ziua cultiv vise, noaptea le culeg.. cu el.
Si.. sunt fericita.
M-ai dat la o parte. Dar am gasit o usa deshisa. A mea s-a inchis in urma ta si s-a deschis in fata lui.
Nu, nu am cheia. Oricum nu ti-as oferi-o. Nu o meriti. Cheia e la el si.. nu o cer inapoi. Nu vreau. A inchis usa in urma lui si cheia a aruncat-o. Mi-a dat cheia lui. Am inchis usa dupa ce am intrat si am aruncat cheia. Suntem doar eu si el. Nu putem sa iesim. Nimeni nu poate sa intre.
Nici macar tu.
Nu! Nu! Nu o vei gasi! Cheia e reala doar in ochii nostri. Esti orb. Nu o vei vedea, nu o vei gasi, nu o vei simti daca vei calca pe ea. Poti sa o cauti, dar iti pierzi timpul.
Tu nu vei mai intra inapoi, odata ce ai inchis usa cand ai plecat.
Nu mai spune nimic. Trebuie sa plec.
Sa te iert? Pentru ce? Nu imi aduc aminte de nimic. Nu stiu cine esti. Dar daca tot sustii ca mi-ai facut rau, atunci poti sa stai linistit. Te iert.
Ma duc. El ma asteapta.