Suflet V.S. Ratiune.

S: As vrea sa ma intalnesc cu Ea.
R: Cine-i Ea?
S: Nu stiu!
R: Pai si cum vei sti ca te-ai intalnit cu persoana potrivita?
S: O sa simt!
R: Dar stii cum arata?
S: E.. draguta, simpla, cu ochi curiosi si zambet senin, imposibil de sters.
R: De ce razi?
S: Pentru ca e impiedicata. E aiurita, cu capul in nori…
R: Si cum te va observa daca e asa cu capul in nori?
S: Se va impiedica de mine. E asa frumoasa…
R: Ai spus ca nu o cunosti.
S: Crede-ma. E un copil frumos.
R: Credeam ca ai depasit pragul de copil.
S: Niciodata. Am nevoie de un suflet tanar. Ea il are.
R: O vei tine de mana?
S: Ce intrebare e si asta? Din prima clipa. O vad pe strada, se impiedica de mine, o iau de mana. O singura atingere si nu ii mai dau drumul.
R: Ce faci daca se sperie?
S rade.
R: Daca incearca sa se desprinda, sa fuga?
S rade si mai tare.
R: Esti groaznic. De ce razi?
S: Nu stii ce spui. Asta nu se va intampla.
R: Cum de esti asa sigur pe tine?
S: Ea vrea acelasi lucru.
R: Esti nebun..
S: Da! Dupa Ea. DA!
R: Unde va veti intalni?
S: La metrou. Ba nu ca eu nu prea merg cu metroul.
R: Dar?
S: Poate la facultate. Sau.. nu! Nu mergem la acceeasi facultate.
R: De unde stii?
S: Daca eram la aceeasi facultate, nu ma mai intrebai acum unde o sa o vad prima oara, ci unde ne-am vazut prima oara. Ma rog.. poate pe strada. Nu! Nu. Cred ca la el acasa..
R: Aoleu! M-ai ametit de tot. Cine e el?
S: Un prieten.
R: Si deci o cunoaste..
S rade.
S: Habar nu am. Nu cred. Oricum nu conteaza.
R: Pai conteaza..
S: Va veni cu altcineva. Si asa o voi cunoaste.
R: Esti Mama Omida?
S: Nu trebuie sa fiu Mama Omida pentru a-mi urma destinul.
S: Hai nu te bloca. Te rog, continua. Imi place sa vorbesc despre ea.
R: Cum o cheama?
S: Urmeaza sa aflu!
R: Cati ani are?
S: Probabil suntem de o seama.
R: Ok! Imi poti spune ceva mai elocvent despre ea?
S: O iubesc!
R: Deja? Cum asa?
S: Nu intelegi nimic!
R: Explica-te.
S rade: Ai pus vreodata intrebarea “de ce?” fara sa primesti vreun raspuns?
R: De multe ori. Dar ce legatura are asta?
S: Stii de ce?
R: De ce?
S: Pentru ca m-ai intrebat pe mine. Ai pus vreodata aceeasi intrebare, dar la care ai primit raspunsul (nu ma intelege gresit) “de proasta!”?
R: Da..
S: De ce?
R: De ce..?
S: Pentru ca te-ai intrebat pe tine. Nu stiai ca eu, oricum as fi.. prost, naiv sau curva, insetat de iubire, cu dor de duca sau de stabilitate psihica si fizica, nu iti voi da niciodata, dar niciodata vreo explicatie? Pentru ca eu sunt un incapabil. Sunt mai prost decat tine, mai prost decat omul in sine. Stii cum e cand spui “ba ce prost e ala!”? Cand afirmi asta, adu-ti aminte ca exista ceva mai prost decat “ala”: sufletul!
R: Tu..
S: Da! Eu! Probabil acum astepti raspunsul la intrebarile “Deja? Cum asa?”.
R: Da..
S: Nu ai inteles nimic. Nu am niciun raspuns.
R: Nicio explicatie?
S: Chiar n-ai retinut nimic din ce ti-am zis mai devreme, nu? De ce mi-as pierde timpul explicand ceea ce NU poate fi explicat? De ce, cand tot am de facut e sa o iubesc?
R: Iubesti un suflet ce nu exista.
S: Iubesc un suflet ratacit, pierdut.
R: Atunci iti va fi si mai greu..
S: Ah, Doamne, dar cat poti sa gandesti!!!! E o provocare. Mi-a fost teama, am crezut ca nu pot face fata, dar e ceva ce e mult mai puternic decat mine.
R: Ce anume?
S: Habar nu am!
S, mai mult pentru sine: Acum tot ce trebuie e sa o fac pe ea sa creada.
R: In ce?
S: Poftim! Ce te bagi? In mine sa creada!! In Noi.
R: Cum?
S: Ma enervezi! Ce conteaza cum? Nu exista explicatii, nu intelegi? Nu le caut, nu ma intereseaza. Odata gasita vreo explicatie o sa dispara tot farmecul.
R: Orice lucru isi piere din farmec.
S: Acum chiar esti proasta! Iubirea nu e un lucru.
R: Stii multe despre iubire tu, nu?
S: Nu trebuie sa stiu prea multe pentru a o iubi.
R: Cu atitudinea asta.. o sa ramai singur, sa stii!
S: Huh? Nu stiu care din noi e mai singur. Nu stii sa te bucuri de nimic.
R: De parca..
S: Stii ce inseamna sa zambesti tamp doar pentru ca esti fericit? Nu! Pentru ca tu nu esti niciodata fericita. Tu esti precauta, mereu in priza, cu ochii deschisi, chiar si atunci cand dormi, mereu calculezi, analizezi, meditezi, premeditezi; esti suspicioasa, tafnoasa, lipsita de incredere, crezi ca le stii pe toate si ai dreptul sa te indoiesti de orice in jurul tau. Esti prea rece si..
R: Si?
S: Si lipsita de sentimente!!! Nimeni nu are nevoie de tine!
R: Si de tine cine..
S: Ahh, uite-o!!! Cat am asteptat-o!
R: ..are nevoie?
S: Ea!

Abstract.

Te-a vazut in negura noptii si ti-a desenat trupul in lumina pala a lunii.
O asteptai , dar nu i-ai spus nimic.. despre tine.
Poate pentru ca nu era singura. Ai simtit stelele in urma ei.
A mirosit o raza de soare dimineata.
S-a lasat curatata de ploaia rece, cateva ore mai tarziu.
S-a simtit altfel. E alta.
“Si simt ca..”
Shhh! N-ai voie.

Un zambet curat si o zi senina.
Inimile cu portile grele, sunt larg deschise.
O clipa infinita conturata de frigul ce strapunge si cel mai puternic trup.
E un frig alb, acoperit usor de o caldura multicolora.
E apa aia cristalina care sterge orice urma.. de..
“.. am uitat!” – spui amuzata.

Nu sunt lacrimile in care te innecai intr-un act sinucigas.
Si nici tacerea innegurata ce te izola. Si-a schimbat culoarea.
Nu-i un vis dus de vant facut praf odata cu cresterea vitezei; si nici un val de sentimente ce da inapoi precum refluxul.
Nu sunt cuvintele grele ce apasa cu forta lasand rani sangerande.
Ai pierdut mult. Nu credeau intr-o recuperare a ta, pierzandu-si si ultima urma de speranta.
Transfuzia aia ti-a salvat viata.
Nu mai esti omuletzul ala vechi.
Totul arata asta.
Totul era premeditat si refuzai a crede.
Precautia si esecul. Sau esecul precautiei.

Ai iesit de sub control.
Nu uita sa respiri incet.
Nu mai poti vorbi.
Pentru tine vorbesc ochii.
Nu cuvinte mari.
Buzele gesticuleaza.
Gesturi simple.
Trupul iti danseaza in desene abstracte.
Cu un creion proaspat ascutit.

“Citeste-ma!"

16. Nonsens in noiembrie.

“Am crezut ca esti o raza de soare si m-am ars foarte tare!”
“Stii?
Nu imi pare rau pentru ce a fost.
Nu regret ce ai fost si ce am fost.. ce esti.
Nu ma arunc in bratele altcuiva si nu ma inchid in sufletul celuilalt.
Nu regret momentele ce acum sunt trecute... de ceva timp.
Nu imi pare rau ca am crezut in tine.”

Zambetul cald se reflecta in ochii tristi, atintiti la ploaia ce bate in geam si ce atat o deprima. Strange din dinti si isi musca buzele, lasand lacrimile in standby, soptindu-le ca nu e momentul sa isi faca aparitia. Stapana pe situatie, reuseste sa le controleze.
Fara a-si intoarce privirea…

“Regret ce nu mai suntem.
Regret momentele ce ar trebui sa fie prezente si nu sunt.
Imi pare rau ca am crezut intr-o vara in doi.
Imi pare rau ca nu te-am ascultat cand mi-ai zis sa fiu mai rationala, sa revin cu picioarele pe pamant si sa visez mai putin. Stiai tu de ce o spuneai.
Imi pare rau de viata ce le-ai luat-o visurilor mele.
Imi pare rau ca stai pe loc si ma privesti fara sa faci nimic, desi poti face atat de multe.
Imi pare rau ca taci, sau vorbesti doar ca sa pui intrebari, fara a fi capabil de a lua o simpla decizie.
Regret ca nu stii ce vrei.
Regret ca ma vrei, dar nu faci nimic in sensul asta.“

Fara a fi surprinsa, il priveste cu parere de rau, vazand cat e de naiv.

“Cum sa te urasc daca esti sufletul ce atat de mult il iubesc?
Nu te uita cu ochii astia mari. Ai uitat ca te pot citi?
Dar totusi.. mi-as dori sa te doara piciorul cu care mi-ai strivit visurile fara niciun pic de mila; sa-ti patrunda trupul, vantul cu care le-ai lasat sa plece, sa il simti pana in maduva oaselor.. sa te doara; sa iti fie frig in raceala cu care m-ai tratat, constient sau inconstient.
Imi doresc sa te ajunga gandurile mele.
Vreau sa regreti ca ma lasi sa plec.
Nu ma doare. Chiar de ma doare, nu ma doare pentru ca nu vreau. Intelegi?
Nu ai cum sa ma ranesti. Cineva a facut-o inaintea ta.”

El inca pune intrebari.
Ea rade nervos si ii raspunde la fel de nervos.

“Tot tu, de multe ori.
El? Da.. de multe ori.”

Se aseaza la geam, unde atat de mult ii place sa stea.. privirea ii tradeaza cateva lacrimi. Trage aer in piept si se intoarce catre el, mai puternica parca, dar cu aceeasi speranta arzand in ea. I-ar sari de gat si l-ar saruta pana s-ar pierde in bratele ei, fiind incapabil de a mai spune “nu” iubirii ei.
Il vede in acelasi loc.. nemiscat. Fara a fi intrebata, raspunde.

“Nu sunt ranita. Chiar de ma indepartez de tine cu aripile frante.. acum ele nu ma mai dor. Nu mai sunt grele de atatea sperante, visuri si dorinte. “

“Buna intrebare! Dezamagita… da!
Mi-ai spus ca ma iubesti cum n-o sa mai intalnesc! Iubirea ta imi apartine!”

“Iti zambesc pentru ca mereu mi-a placut sa fac asta. Imi adori zambetul. Imi place sa te mangai cu privirea calda, ce emana iubirea pe care nu o mai vrei. Iti place si vezi in mine ce ai cautat multa vreme. Pe cat de greu ai gasit, pe atat de usor ii dai drumul.”

“Da, asa e! Sunt libera!
Plec! Si iau cu mine sufletul tau, gandurile tale, sentimentele tale ce vorbesc despre mine, vorbele-ti ce simt despre mine.
Te vei chinui pana le vei recupera.
De fapt, nu le vei recupera. In schimb te vei stinge, aflat mereu in cautarea lor, ajungandu-le din urma, neputand sa le atingi.”

“Nu! Nu fac asta pentru ca te urasc!
Nu vreau sa fii ranit, vreau sa fii bine; nu vreau sa suferi pentru ca stiu cat e de urat. Uita-te la mine!”

Rade fortat.
El o priveste cum se indeparteaza, lasand durere in urma ei.

“Le iau cu mine, pentru ca stiu ca sunt in siguranta.
Eu nu le voi rani; le voi proteja… ca pe un ghiocel proaspat rasarit.”

Si pleaca..

2. Joi.

In casti de deruleaza la nesfarsit melodiile ei preferate. In fiecare vers se regaseste la un moment anume, fie el trecut sau prezent. Clasa forfotea in vocile asurzitoare ale celor 30. Linistea se pierdu in cuvintele de neinteles ale fiecaruia.

“Olala, du-te si adu-mi si mie un pahar cu apa, te rog!
Imediat!”

Pleca un pic nedumerita.
“Ce mult s-a schimbat locul si totusi..”
Ininate de a-si incheia gandul se trezi in mijlocul unei incaperi ce nu semana deloc cu ce stia ea. Cunoscandu-i pe cei ce odata i-au fost profesori, inainta cu un curaj timid.
“Nu va suparati..
Olala! Ce faci?
Bine.. foarte bine, dar nu pot sta. Ma grabesc. M-a rugat sa ii duc un pahar cu apa. De unde pot luat?
Iti aduc eu imediat!
Multumesc!"
In timp ce astepta cuminte, e observata de una din profesoarele, carora nu le purta prea multa simpatie.
“Olala!
Buna ziua..
Ce faci?
Astept sa mi se aduca niste apa. Mi-a cerut un pahar cu apa.”

De fiecare data evita a spune numele celui ce i-a cerut un pahar cu apa, celui ce s-a oferit sa ii aduca un pahar cu apa... nu stie de ce; poate nu le mai tinea minte; sau doar le rostea intr-un sunet surd, pe care ea nu il auzea, dar care era totusi atat de bine inteles de cel cu care vorbea.

“Aaaa, vrei niste guma?
Ummm...” – inainte sa isi termine ideea, isi dadu seama ca trebuie sa accepte guma fie care vrea, fie ca nu, desi intrebarea i se paru un pic deplasata si deloc potrivita in decor.
Masca un zambet, balmaji un multumesc, lua apa ce nu a intarziat sa apara si disaparu. Avea un sentiment ciudat.
Deodata firul se rupse.

In momentul urmator era la etajul 1 al cladirii pe care atat de mult o indragea. Desi imaginea e usor vaga, recunoaste scarile de lemn, de o culoare galbuie care o dezgusta intr-un mod placut.
De perete se rezemau cu o superioritate vizibila, o fata si un baiat. Fata cu parul lung si de o nuanta roscata, isi indeparta intr-o miscare de o finete vulgara, suvitele ondulate ce ii acopereau zambetul sarcastic, suspect - de parca punea ceva la cale.
Tragand ultimul fum din tigara, o priveste pe Olala si rade, scotand la iveala niste dinti urati si strambi. Incercand sa mearga mai departe, parand neintimidata desi fiorii ii trecura tot corpul, baiatul roscat si el, tuns scurt, cu suvitele rebele si cu o privire in care i se citeste rautatea, o impiedica.
“Vreau numarul tau de telefon!”
Dintr-odata locul ala galagios se transforma intr-un loc in care domneste o liniste mormantala. Nimeni nu mai e. Nici macar Mike.
Raspunsul la intrebarea pusa cu cateva secunde in urma, fiind nu, Olala este bruscata.

Incearca sa strige dupa el. Strigatul ei mut nu o ajuta. Incearca din nou, realizand ca nu exista nicio sansa de a fi auzita. Vocea ei vorbeste, dar nu se face auzita sau inteleasa.
“Nu e nimeni aici!”
Olala nu intelege de ce a fost lasata acolo, singura.
De ce?
Vrea sa planga, dar ochii nu plang; nici macar nu se umezesc; nu sticlesc in bataia luminii. Nu reflecta nimic.
Reuseste sa se desprinda din stransoarea lui si fuge. E confuza, pierduta, dezorientata. Nu intelege de ce
fuge din camera ei. Locul careintotdeauna o linistea, acum e un dezastru, ceva ce o doare si ii face rau. Se vede sarind pe geam, aruncata la pamant, cautand ceva, scormonind in pamant,de parca el ar fi scaparea ei. Face gesturi pe care nu le intelege. Pune pamantul la loc si fuge.
Imaginea celui ce o urmareste ii apare in fata.

Fuge.
Nu plange.
Nu are niciun fel de sentiment.
Nu intelege.
Ajunge in alt loc.
Trecerea de la un loc la altul, de la noapte la zi, e uimitoare. O sperie totul. Nu face decat sa isi repete obsesiv intrebarea “de ce m-ai lasat singura?”.
Se opreste pe o strada. Acolo e marea.
In fata ei vede o casa. Un grup frumos ii aduce aminte de ei.
Danseaza. Dar ceva e in neregula cu casa aia. Simte, vede si aude multe. Gandurile se adeveresc. Pleaca fara sa se uite in urma, frustrata de ceea ce i se intampla. Firul e rupt acolo. Nu stie de ce, daca ar fi stat acolo, nu ar fi insemmnat nimic bun. Stie doar ca era ceva rau acolo. Si mai stie ca in urma cu doua minute stia si motivul. Refuza sa se mai gandeasca. Nu are niciun sens.
Da nas in nas cu Alej. El o ajuta. Inca nelinistita, cu inima cat un purice, cu sufletul precaut si privirea neincrezatoare, il urmeaza. La scurt timp, teama o face sa se opreasca, spunandu-i ca il asteapta sa vina.

Noaptea era pe incheiate si sub privirea ei inca obosita, mijeste ziua.
Aude un sunet placut ce o linisteste. Acum poate sa vorbeasca si sa fie auzita.
Baiatul i-a pierdut urma, Mike nu a lasat-o singura, camera ei este acelasi loc linistitor, casa ciudata nu mai exista si nimic rau nu se va intampla.
Lacrimile sunt palpabile; exista. Olala are acum sentimente pe care si le poate exterioriza. Teama dispare.

“Buna dimineata! Haide ca intarzii la scoala! E tarziu! Sus!
Gata.. gata!” – raspunde adormita si obosita.
Zambeste pe sub mustati.
“A trecut!”

[POATE] va urma..

Atac la persoana.

Ce trebuie sa faci ca sa iti dai seama ca ceea ce ai nu poate si nu merita a fi inlocuit?
Trebuie sa pierzi totul?
Trebuie sa gresesti mereu?
Esti constienta de tot.. riscuri, consecinte, motive, urmari, dorinte, vise, aspiratii, jocuri perverse, altele sensibile, sentimente frumoase, ganduri inselate, vise spulberate si sperante desarte. Esti perfida si ipocrita, dar perfecta. Esti de neatins, de neinlocuit. Esti ascunsa si criminala perfecta.
Esti atinsa, te clatini usori, iti schimbi privirea, te intorci si pleci. Dai senzatia de slabiciune, dar esti puternica. Te vei intoarce pentru ca lucrurile nu vor ramane asa. Esti ambitioasa si razbunatoare.
Ei te cred puternica, dar in interior te topesti mai rau ca ceara. Te doare si iti strangi fiecare lacrima. Astepti momentul de glorie cand le vei da pe toate afara, cand niciunul nu va ramane nerasplatit.
Mereu vrei sa fii sus. Iti place sa te joci, iubesti focul, adori intunericul. El e cel care te-a acoperit cu adevarat vreodata. El stie tot. Stie ceea ce ei nu au auzit, nu au vazut, nu au simtit. Stie ceea ce nici parintii tai nu stiu. Stie ce faci, unde mergi, cu cine, cand te intorci, ce vorbesti, ce gandesti, ce asculti si ce simti. Si tot el stie de cate ori nu ai dormit pentru ca ai fost prea ocupata sa plangi. El mai stie si de cate ori ai plans pe melodia aia pusa pe repeat. Stie si de cate ori ai stat treaza razand cu prietenii tai.
Focul arde in jurul tau nelasand pe nimeni sa se apropie si sa te raneasca. Dar tot el a fost cel care te-a ranit de cateva ori, amintindu-ti care ti-e locul. Se pare ca inca nu ai inteles.
Ce o sa faci cand se va stinge? Ramai tu, singura.. ca cenusa; si atunci va veni randul tau. Te spulberi ca toate visele pe care le-ai spulberat la randul tau?
Ce faci cand din intuneric se face zi? Ce faci cand albul captureaza tot ceea ce e negru.. mai putin pe tine? Pentru ca si tu esti.. neagra.
Revii la normalitate; esti aceeasi fire sensibila, incapabila de a face vreun rau; tu esti victima. Pe tine te ranesc toti.
Pierzi, simti ca nu vrei sa te mai ridici, iti e bine in starea de moleseala constanta. Pe dracu'!
Iti place sa te uiti in oglinda, tot timpul dorindu-ti sa vezi altceva si cu toate astea nu faci nimic?
Iti place ce vezi? Nu!
Iti dai o palma sa iti revii, vorbesti cu persoana din fata ta pe care o consideri ca fiind o straina.
Nu te recunosti, nu esti tu.
Ai promis ca nu o sa mai pici!
Ai promis ca nu mai gresesti. Ai promis ca te vei schimba!
Unde esti tu? Sus, unde ai vrut mereu sa fii?
Nu! Esti tot jos; dupa fiecare esec, tot jos; te ridici singura si te ridici, de fiecare data tot mai mult; te dobori tot singura. Duci o lupta constanta cu tine. Nu ai obosit? Esti masochista?
Unde sunt greselile indreptate sau lucrurile bine facute? Unde e schimbarea de care vorbeai?
Iti spun eu. Nu e!
Si (te) minti in continuare! (Te) Minti bine! Ai ajuns sa crezi si tu in greselile pe care le faci.
Iti place jocul, iti asumi riscul de a pierde tot si nu te dai inapoi cand vine vorba de o noua provocare. Refuzi orice provocare, dar accepti in acelasi timp.
De fiecare data cand refuzi sa gresesti, faci o greseala si mai mare.
Nu ti-e rusine?
Nu te-ai saturat sa arzi in focul in care intri mereu, dar care nu te raneste niciun pic?
Nu te-ai saturat sa gresesti cu niste vise, sperante.. oameni, ganduri, sentimente? Nu te-ai saturat sa fii personajul negativ din povestea perfecta?
De ce ti-e frica sa il lasi pe copilul din tine sa iasa la suprafata? De ce ti-e frica sa fii sensibila? De ce ti-e frica sa fii asa cum esti?
Sau nu prea mai stii cum sa faci asta?
De ce nu vrei sa fii libera?
Iti place sa te simti incoltita mereu?
Nu..
Nu iti pare rau ?
Ba da..
Intra in joc aia numita constiinta, nu?
Haha! O mai ai?

Noi.

Ai venit cand eram singura, daramata, atunci cand nu aveam nici cea mai mica putere de a ma ridica.

Mi-ai redat incredere in mine, demult pierduta; mi-ai redat incredera necesara pentru a iubi, ceea ce nu credeam a fi posibil.

Mi-ai redat soarele, lumina, bucuria de a trai, dorinta de a veni o noua zi si de a o trai din plin. Mi-ai redat inocenta si puritatea, mi-ai oferit protectia careia ii duceam lipsa.

Ma iubesti si e tot ce caut. Nu aveam incredere in nimeni. Nu stiu de unde, cum si in ce fel ai aparut si nu imi pasa; viata mea e in mainile tale acum.

Zambesc. M-ai invatat sa fac asta cu adevarat. Nu o mai facusem de ceva timp. Nu mai stiam ce inseamna un zambet sincer.

Rad. M-ai ajutat sa fac asta din nou.

Iubesc. Mi-ai lasat inima libera; m-ai facut sa te iubesc intr-un fel aparte. Ai reusit sa inlaturi ceea ce pusese stapanire pe sentimentele mele: frica, deznadejde si de ce nu, ura!?

Am uitat ce inseamna sa plangi.

Fiecare zi e o zi cu soare, iar daca ploua si e frig ma lasi sa ma cuibaresc in bratele tale. Ma lasi sa visez fara sa imi fie frica sa ma trezesc, fara sa imi spulberi visele. Nu le strangi in mana si nu le faci praf; nu le lasi sa dispara in bataia vantului; le transformi in realitate. Imi zambesti in semn ca pot sa visez iarasi.

Ma lasi sa fiu copila atunci cand vreau sa fiu; esti copil alaturi de mine.

Langa tine continui zilnic sa ma maturizez, dar continui sa il scoti la iveala pe copilul din mine; nu vrei sa se piarda. Tu crezi in el; un copil nu te-ar minti.

Ei nu vad legatura dintre noi doi, cu ochi buni.

Iar mie mi-e frica si ti-am spus asta. Cred ca asta le ofera satisfactie si mai mare.

Dar am incredere ca impreuna vom inlatura frica. Daca eu o sa fiu mereu fricoasa, pe tine cine te va sustine? Pana si cel mai puternic e slab la un moment dat; chiar si cel curajos va avea un moment de cumpana in care va simti nevoia de protectie. Iar daca eu sunt fricoasa, langa tine cine va fi?

Da! Eu. E adevarat. Dar trebuie sa te ajut, nu sa te afund si mai rau. Trebuie sa invat sa fiu puternica, pentru a te putea sustine, pentru a te proteja.

Iar frica nu ma va ajuta.

Voi invata sa fiu puternica pentru amandoi, atunci cand esti slab, sa te ridic, atunci cand cazi, sa te fac sa zambesti cand esti trist. Vreau sa invat sa te vindec atunci cand te ranesti. Vreau sa plang cu tine, atunci cand plangi.

Vreau sa continui sa cresc langa tine, sa inchid toate ranile trecute, sa iti fac loc tie, sa te inchid si sa nu iti mai dau drumul.

Stiu ca nu ma vei rani.

Vei continua sa cresti in mine, sa crezi in mine.. sa ma faci fericita.

Vreau sa invat sa te fac fericit.

Invata-ma sa te castig, nu ma lasa sa te pierd.

Vreau sa te invat sa ma iubesti.

Nu te mai ascult.

De ce ma tot cauti? Ti-am zis sa nu ma mai cauti. Nu stiu ce urmaresti, ce incerci sa faci. Sa ma dai din nou peste cap?
Nu te mai cred.
E treaba mea ce fac si cu cine sa vorbesc. Nu inteleg cu ce te deranjeaza. Tu ai ales sa fie asa. Ai ales sa tii legatura cu mine foarte rar; tu ai ales sa se creeze distanta asta intre noi; m-ai dat la o parte. Am inteles pana la urma si am iesit din al tau peisaj; se pare ca te incurcam. Mereu eram in drumul tau. Te-am tinut in loc de la a iubi, a fi cu cineva, a te bucura, a fi tu insuti; te-am tinut in loc si imi pare rau ca ai ramas in urma din cauza mea. Dar am realizat si m-am dat din drum. Acum ce naiba faci? Ma tot cauti.. ca sa ce?
Acum te-ai gandit sa ma cauti? Acum, cand imi e mai bine? Acum, cand ma simt libera, cand am lasat ura ce ma cuprinsese, la o parte? Ma cauti iarasi ca sa ma faci sa renunt la mine, din nou, pentru tine, iar ca urmare sa ma indepartezi si sa stam sa ne "jucam"? Acum, cand sunt fericita, cand m-am regasit, ce naiba incerci sa faci? Nu stiu, nu incerc sa aflu, pot sa banuiesc, dar iti spun: Iti pierzi timpul!
Nu te cred! Nu iti pasa!
Poate ti-a pasat, dar a incetat sa iti pese demult; asta cred si continui sa cred; sau.. si daca iti pasa, ciudat mod de a arata. Inca o data imi demonstrezi ca indiferenta mea te-a durut si te doare. De fapt, cum am mai spus-o, la tine, acum, e vorba doar de orgoliu.
Ba da! De orgoliu; nimic altceva!
Tu nu crezi in mine! Eu de ce as crede in tine? Habar nu am ce faci, sau daca e adevarat ce imi spui - deci, nu te cred!
Acum ce mai faci aici? Ti-am zis ca iti pierzi timpul. Lasa-ma sa fiu fericita; mi-e bine fara tine si daca te gandesti ca o sa reusesti ce ai reusit cu sase luni in urma, nu pot sa iti spun decat ca... te inseli.
Dar daca tot ma intrebi cum mai e viata mea, pot sa iti spun ca imi e bine. Asa ca poti sa stai linistit.
Acum pleaca! Nu te mai ascult!
Tine cont ca inca sunt calma si vorbesc frumos.
Te rog sa pleci!