Transpunere.

Inchide ochii, cateodata ajuta,
Poti trece peste o palma,
Priveste-te in oglinda si adu-ti aminte..
Ca nu e prima data.

Razi, razi tare si minti,
Tipa calm cu ochii cuminti,
Uita de picioare, loveste cu cuvinte;
Cineva ti-a spus: poti mai mult de-atat, ia aminte!

O privire ciudata, un schimb de cuvinte
Visuri, emotii si un zambet fierbinte,
Gustul amarui in cafeaua de dimineata,
Zambeste, copilo! Si mergi mai departe!

Cobori incet spre seara,
Stinge-ti lacrimile-n ceara.
Un fior te trece,
Te-atinge,
Racoros, te-nvinge,
Calmul delicat..
..care, tarziu te-a ridicat.

O bataie pe umar si o mana calda,
Un cuvant timid intr-un timp pustiu,
Zambetul fad al unei figuri distinse:
Atunci copila..
.. acum, femeia de mai tarziu.

Orfani.

Se pierdura intr-un pahar de alcool si raman inconjurati de..nimeni. Continua dansul pasional in care s-au inscris inca de la inceputul serii, fara a fi mai apropiat decat de obicei.
Inhaleaza aburii de alcool, intr-o sete de nestapanit, peretele e al lor, iar ea, inchisa, fara libertate de miscare, danseaza si senzual il atrage din ce in ce mai aproape. Se lasa sedusa de mirosul de care ii era dor, nesimtindu-l niciodata si sub observatia unei singure priviri frustrate, continua sa danseze, rasetele fiindu-le acoperite de melodia pusa pe repeat, pana cand, rand pe rand, au iesit toti din incapere.
Isi face loc, murmurand ceva, il privesc, zambesc si din nou peretele le ofera punct de sprijin si totodata piedica de a inainta. Sunt sufocant de imbratisati, respiratiile calde neajutandu-i intr-un asemenea loc si situatie pe masura de fierbinte, atragandu-i ca doi magneti.
Isi zambesc strengareste si fiecare intoarce capul in serns opus, continuandu-si miscarile lascive si dracos de sexy, rautacios de provocatoare.
Obraz pe obraz..si privirile se reintalnesc. Incep sa rada si melodia pare interminabila.
Se intorc unde galagia era mai mare, intr-o inapere goala; o trage langa el, masandu-i coapsele, dorinta arzand din in ce mai tare. Ochii se reintalnesc, de data aceasta ramanand fixati pe cei din fata lor. Zambesc si cu sclipirea specifica, indeamna buzele, care s-au evitat deja prea mult, sa se apropie. Pasiunea a pus in sfarsit stapanire pe cei doi, neexistand cale intoarcere si nemaitinand cont de nimeni si de nimic.
Ii place sa ii provoace si vede in el o noua victima: mai mult sau mai putin. Nu vrea sa il raneasca, doar sa se distreze. Asta face; adora provocarile lui, iar lumea din jur a insamantat in ea o rautate aparenta, superficiala: de nedescris! A invatat sa isi ascunda sensibilitatea, ce atat de vulnerabila o facea sa para!
Parsiv, il priveste pe cel care, intamplator, ii zareste din nou - si cu o frustrare mai accentuata - bolboroseste ceva pe limba lui.
Raspunsul nu intarzie sa apara, desi nu a existat vreo intrebare, ci doar o insiruire de cuvinte pe care ei doi nu dau doi bani: ce nu iti convine? Bag in pat tot...!! Tot ce misca!
Depunand un efort fantastic pentru a nu bufni in ras, continua: Tu urmezi!!!
Nervos, tranteste usa, iar rasetele zglobii ale celor doi orfani de iubire, doboara linistea cartieruli adormit in ploaia fumului de tigara.

Pa.

Prinsa in abisul amintirilor care m-au creat ca si om, ca ceea ce vreau sa devin, sunt modelata dupa sufletul unui copil. Sunt blocata intr-o lume..
Lume? Asta numim noi lume?
Locul unde trebuie sa desenezi fericire pe chipul lor si sa le stergi lacrimile cu guma.. asta e lume?
Atunci sunteti dusi de-a dreptul.
Continui sa visez intr-o noapte pe care ceata mi-a furat-o. Ma abat din drumul visurilor mele, pentru a ma gandi din cand in cand la voi.
Regretati ceva?
Ma apasa o urma de melancolie. Nu imi pare rau ca nu ne mai cunoastem, imi pare ca am ajuns sa ne cunoastem vreodata. Teoretic vorbind; practic, nu v-am putut citi decat prea tarziu, cand, cu ironia specifica situatiei, mi-am pierdut total interesul.
E putin ciudat cum totusi atata fericire ma inunda. Nu vreau sa intorc pagina! Dar as vrea sa sterg acele cateva randuri pe care le-am scris despre voi in albumul dedicat voua... de fapt, mi-as dori sa le pot retusa, nu neaparat sterge.
Lumea? Din nou?
Lumea imi distruge visurile si sperantele. Nu stiu sa ma apar. Propria-mi indiferenta mi-a deschis ranile atat de vulnerabile la frig.
Ma trezesc visand la cai verzi pe pereti; niste ganduri aleatorii, cu privirea blocata pe cei care asteapta tramvaiul. Zambesc prosteste, ador privelistea si iubesc locul in care ma aflu.
Ma scutur de zapada, fiecare fulg pe care il reneg, ducandu-ma si mai departe de zilele in care nu intram in casa, decat pentru a ma schimba. Vechiul: "NINGEEE!!!!!" e acum inlocuit de .. "Ahhh, iarasi ninge?".
Naivitatea s-a imbracat in rautate, inocenta in minciuna, pasiunea e rece, zambetul e fals, lacrimile reale. Dar imi alung gandurile de moment, astept sa simt frigul pana in maduva oaselor si intru inapoi intr-un cadru cald si placut, de care nu m-am bucurat pana azi. Sunt in apele mele, naturala, fericita, zambitoare, bucuroasa pentru ca ii cunosc.
M-ati lasat sa plec. M-am trezit dimineata si eram singura, fara a avea macar un cuvant de spus. Usa inchisa mi-a fost un nou inceput si sincer, daca as da timpul inapoi, as fi inchis usa inainte sa o inchideti voi. Poate n-as fi deschis-o vreodata.
E randul meu sa nu va mai ascult.

Primavara mea (nu) a inceput cu tine.

Nu pot sa iau inapoi cuvinte pe care nu le-am zis sau sa indrept lucruri pe care nu le-am gresit. Nu pot sa recuperez prieteni care nu mi-au fost vreodata prieteni.
Am ales eu sa fiu singura? Nu, nu mi-a placut singuratatea niciodata si cu toate astea, acum ii simt gustul al dracu' de amarui. Ma deranjeaza, dar nu prea..pentru ca intruchipezi totul intr-o singura persoana, intr-un singur tu..
Dar e greu atunci cand te vad plecand si cu ochii umezi iti spun sa te duci pentru ca am nevoie sa fiu tare. Plec la randul meu, fara sa astept a-ti mai zari o data chipul in multimea de oameni care asteapta acelasi lucru ca si tine: sa plece!
Situatia, banii, timpul, tehnologia fac totul mai usor, dar e atat de greu!
Imbratisez ceea ce numesc prezenta ta, constienta de dezamagirea diminetii in care nu ma vei saruta.
Il caut cu privirea pe cel pe care iti placea sa il asculti cantand la chitara. Vreau sa il ascult pentru tine, sa il asculti prin mine. Dar parca s-a dus si el odata cu tine.
Incerc sa zambesc la auzul numelui statiei de metrou care atat de tare te amuza. Nu prea reusesc.
Si uite-ma in fata celui care sper sa imi dea transfer catre tine, dar nu.. mi-a spus ca nu exista asa ceva. Ce stie el?!
Uite-ma in fata usilor ce ni s-au deschis de zeci de ori, dar azi nu mai iesim impreuna.
Si iata-ma ajunsa in locul pe care am ajuns sa il indragesc, dar care era parca mai frumos in preajma ta.
Priveste-mi dezamagirea de a te sti in alta parte decat langa mine.
Ma sufoca aerul rautacios, ma dor zilele senine si reci. Soarele nu stie decat sa tachineze, lasand in urma lui ploile murdare.
Asculta-ma strigandu-ti numele in disperarea noptilor singure. Sterge-mi lacrimile dulci care atat de usor ma imbata intr-un somn, de fiecare data mai prost si obositor.
Ieri, primavara mea nu a inceput cu tine.
Si uite-ma iarasi luand numaratoarea de la zero. Azi, 2 Martie...am ajuns la 4.
Si continui sa ma multumesc cu auzul vocii tale, gustandu-ti rasul si sorbindu-ti ochii blocati in 2, 3 megapixeli.

Raspunsuri avem?

Exista fericirea sau e doar o consecinta a ceea ce numim sentimente? In ce se masoara? Cunoaste limitele?
Cum ar trebui sa arate cel mai bun prieten?
Cand ridici vocea e pentru ca esti ranit sau pentru ca urmeaza sa ranesti?
De ce atunci cand vrei sa te aperi, le faci rau celor din jurul tau?
De ce tii totul in tine..pana la refuz, fara sa ai curajul de a da totul afara treptat?
De ce esti puternic doar pentru cei din jurul tau, iar pe tine te lasi in cele din urma?
Are vreo culoare suferinta? Exista? Sau e rodul imaginatiei noastre?
De ce zambesti fara motiv?
De ce iti plac jocurile?
De ce il privesti cu coada ochiului, in speranta ca te va observa totusi?
De ce inocenta inceteaza sa mai exista dupa varsta de 7 ani?
De ce esti timida cand ai nevoie sa fii cea mai curajoasa?
De ce sa stii sa fii rea si buna in acelasi timp, pasionala si rusinoasa, indragostita si rece?
Daca esti constienta de consecinte, de ce ajungi acolo?
De ce (inca mai) faci greseli cand stii ca ai mers prea departe?
De ce/ cine iti e cel mai dor?
Care e ultima persoana draga pe care ai pierdut-o intr-un fel sau altul?
Care e ultima persoana in care ai avut incredere si te-a tradat?
Care e ultima persoana care a avut incredere in tine si pe care ai tradat-o?
Cand ai zambit ultima oara?
Cand te-ai simtit liber ultima oara?
Care a fost ultimul secret pe care l-ai destainuit cuiva?
Unde ai vrea sa fii acum?
De ce te simti singur, desi esti inconjurat de atatia oameni?

In lipsa ta.

O pereche de buze frumoase care nu zic nimic, iar in fata o privire trista.. poate ingrijorata; sprancenele incruntate nu o lasa sa ascunda ceea ce gandeste. Un zambet in spatele unui ziar ponositt rasufla usurat in incheierea unei zile fara griji.
Ochii mici si imbatraniti din spatele unei perechi de ochelari la moda si eleganta mainilor, imbraca un mare om.
O figura cunoscuta, in acelasi loc, la aceeasi ora, coboara la aceeasi statie, urca in acelasi metrou, coboara iarasi la aceeasi statie si pleaca cu acelasi autobuz.
Ganduri aleatorii ii zboara prin minte.
Depresia nu poate fi ascunsa nici macar in fata lor.
Analiza textilelor purtate zilnic o duce la disperare.
Raceala unui azi insorit o insufleteste.
A invatat cum sa planga si sa rada in acelasi timp la scena din filmul la care s-ar uita din nou si din nou..
Stresul, o idee comuna in trenul zilnic. Privirile aruncate in gol, gandurile intensificate si neimpartasite celor din jur, grijile zilei de azi si ale urmatoarei.. oamenii care vin si pleaca, cei putini care totusi rama, popularitatea dramatica, neincrederea si dorul, miile de visuri si focul fara fum o aprind in scantei slabe, care izbucnesc la cea mai mica rafala de vant si se sting cu prima picatura din roua diminetii.
Linistea noptii se lasa asupra ei. Si e atat de grea si intensa! Ii era dor sa o simta pana in maduva oaselor.
Frigul care nu ii mai lasa sa stea ca soparlele la soare la o gluma buna si o portie de ras, se abate asupra orasului mult prea mare si aglomerat pentru o mana de om de 1.80; si este pe atat de nervos in zumzetul tuturor, niciodata, nimeni si nimic, tacand.
Ii obliga la hibernare si se inchid inauntru pana la primavara.
Iar eu, eu ma dezbrac de iubire in lipsa ta si cu gandul la pustiul meu, cu un egoism ce depaseste orice limite, te rog sa plangi! Ai pierdut prima ninsoare, vino te rog cu ultima!
Nu va fi prea greu sa ma gasesti intr-un loc pustiu. Orasul, desi niciodata plin, acum e gol de tine, iar mie.. ei bine, mie imi lipseste energia necesara pentru a-l umple.

P.S.: Nu uita sa urmaresti pasii din zapada :)

Drumul spre casa.

Urmeaza tacerea dupa o discutie sufocata de nodurile ce le stau in gat amandurora si incheiata de cuvintele scaldate in lacrimi.
-Imi vine sa plang, necrezand unde am ajuns. Si nu mai cred in viata aia linistita de care aveam parte acum ...nu de mult timp. Si chiar daca timpul trece, nu il lasa sa te schimbe.. decat intr-un om mai bun si mai puternic. Nu te lasa prada frustrarilor si racelii ce pe mine ma cuprind zilnic. Continua sa te bucuri de o zi senina si de soarele care iti bate in geam si te face sa zambesti. Nu lasa diminetile sa te prinda trist asa cum ma prind pe mine. Alunga-le cat de repede poti. Nu uita sa iti joci rolul de copil intr-un act serios... invata-ma si pe mine sa fac asta! Din nou!
-Dar stii sa o faci! Esti un copil ca si mine, un copil bun.. matur.
Sunt, asa este... sunt un copil..! - raspunde cu o voce pierduta, mai mult pentru sine.
-Vrea acasa! Desi.. nu am nimic acolo, nu cunosc pe nimeni..
-Acasa... acasa.. ce e acasa? Nu ai pe nimeni acolo? Atunci nu e acasa. Nu ii oferi o conotatie negativa. Acasa e locul unde te regasesti, locul in care, copil fiind, sufletul tau s-a bucurat in imaturitatea ratiunii tale. Acasa e locul unde tu, copilule, o sa alergi de fiecare data, uitandu-ti varsta, grijile, ideea de viitor, asteptarile si idealurile pe care le urmaresti pentru a le atinge departe de casa. Daca nu te simti asa cand mergi in locul ala, daca nu te asteapta nimeni acolo, daca nu te regasesti in nicio imagine a locului, daca nu simti mirosul unei dimineti de iarna in care, in loc sa mergi la scoala, iti prelungeai somnul in patul incalzit in miezul unei nopti reci, daca nu stii ce inseamna o prietenie pierduta in locul ala, daca nu iti aduci aminte de macar o lacrima pe care ai aruncat-o cat colo din te miri ce motiv, daca nu ti-e dor sa adormi prea tarziu in camera mica pentru ca pierdeai timpul cu prietenii tai, daca nu iti e dor de o seara in parcul fara nicio lumina la vremea aia, dar astazi mai frumos ca oricand, daca tu ai senzatia ca locul ala e mai urat ca niciodata, desi este vizibil imbunatatit fata de cum l-ai lasat, daca nu vrei sa ii cunosti imprejurimile pe care nu ai apucat sa le vezi inainte sa il parasesti, pentru ca, intre noi fie vorba, l-ai parasit... atunci inseamna ca acolo nu e acasa. Intelegi?
Ramane mut in fata copilului cu un suflet mai fragil decat ar fi crezut.
-Acum m-ai citit destul. Trebuie sa plec!
-Stai..
-Nu sunt o companie buna, intelegi? Ma simt singura si drept urmare vreau sa fiu singura..
-Dar esti...
Citindu-i cuvantul care nu a prins totusi viata pe buzele lui:
-Inainte sa spui asta, recapituleaza notiunea de acasa..
Inainte sa ii mai spuna ceva, era deja la usa.
-Ma lasi singur?
-..nu te las singur, presupun ca esti singur; daca ai fi acasa nu te-ai simti asa!
Se simte ranit si analizeaza cuvintele care ii rasuna ca o goarna, asurzindu-l ..'daca ai fi acasa nu te-ai simti asa, daca ai fi acasa nu te-ai simti asa' si realizeaza ca, la randul lor, cuvintele lui au ranit-o pe ea.

'ce naiba e acasa?' - isi intreaba gandul si apoi sufletul.
Desi nerostita, intrebarea primeste un raspuns.
-Ai uitat deja ce ti-am zis mai devreme.
Trezit parca la realitate, se uita nedumerit, ea citindu-i intrebarea pe chipul sensibil, dar ascuns.
-Faptul ca te incrunti denota frustrare.
-Unde te duci?
Cu lacrimi in ochi, cu privirea plecata de rusine, ii raspunde pierduta:
-.. acasa..

Cu gandul..
'nu te lasa prada frustrarii si racelii' - la randul lui se pierde in ceata deasa si in gandurile ei, marind pasul pentru a ajunge..acasa.
Din urma perechea de ochi caprui il urmareste cu teama..
'Eh copile, si asta e doar inceputul unui drum tare denivelat. Drumul pana acasa... iti va fi lung, tare lung.'

Fila unui octombrie deprimant.

“Cine esti?
Tu?
Tu nu esti eu!”
Rade in hohote.
“Tu? Tu sa imi spui mie cine esti!?”
Nu recunosc persoana din fata mea. O ating si e rece. E fada, n-are nicio forma, nicio culoare in obraji; decat niste ochi mari si speriati; buzele insangerate de dor, cer ajutor. Vocea muta a ragusit. A trecut ceva timp si nimeni nu o aude. Isi pierde din vlaga.
Chipul asta nu e al meu.
Pasiune, fum, galagie care nu imi asurzeste urechile pentru ca efectiv, sunt in lumea mea.. o sticla goala si un pahar spart.
Sunt pierduta in lumina slaba a camerei de jos. Sentimentul de rusine mi-a trecut. Sunt dependenta de zambetele si buna dispozitia ce au pus stapanire pe loc. Ma regasesc in ritm, ma oglindesc in paharul de vin..; sunt ca un titirez.
Nu ma pot aduna, asa cum nu poti lipi cioburile pentru a reface paharul.
Ma regasesc, de data asta, langa o chitara uitata pe canapea.
Acordul sifonat mi-a ramas intiparit in minte, in incercarea de a canta una din melodiile mele preferate.
Foaia e alba de gandurile inca neasternute.
Scartaitul corzilor imi face semn sa ma opresc.
Ma ridic si plec.
“Nu te mai suport! Eu nu sunt asa!!”
Sunt tot timpul in asteptare.
“Astept sa pleci tu! Vreau sa ma intorc!”
Sunt doar un suflet puternic si sensibil in prezenta lui; absent in lipsa lui; am un suflet mitocan si pervers, dar mai ales rabdator.
Iluziile imi sunt greseli repetate.. iar greselile, doar niste slabiciuni justificate.
Ma ascund in noapte si strig. Asteptam de ceva timp sa fim doar eu si ea..sa ma rastesc, iar ea sa taca, din cand in cand rasufland apasat, nesuportandu-mi reactiile. Acum plange… am suparat-o si imi pare rau. O iau in brate si incep sa pasesc usor cu privirea plecata de rusine.
M-am simtit libera pentru un moment, dar libertatea nu mi-a fost oferita pe gratis.
In viata totul se plateste. Ai primit ceva pe ..gratis pana acum?
Stai linistit, vei plati mai tarziu.
Ma trezesc brusc. Ceasul arata foarte clar: Octombrie 15, 2010, 4:24 AM. Acum inteleg: trenul acela nu exista, in vacanta nu sunt, iar de la lucru nu sunt nici pe departe invoita. Cu gandul la tine mai trece un sfert de ora.
Adorm in sfarsit.
Sper ca atunci cand ma voi trezi, noaptea sa fie o zi mai buna si octombrie sa se fi sfarsit.

Biletul.

Pe podea zac norii mai linistiti astazi decat acum doua zile cand au suparat marea. Soarele bate mult mai tare, aici sus, iar cerul e la fel de frumos si linistit ca marea intr-o zi caniculara.
Privesc jocul zilelor trecute prin perdeaua trecuta de vreme. In sfarsit un zambet! 
Un lac de lumini, o mare de oameni si un ocean de locuri care imi trec pe sub ochi ori de cate ori plec si..
“Si ce?
Si atat!” – o tai scurt propriului gand.
De fapt ne desparte!
“Sau va apropie?”
Imi ascult muta gandurile frante pe alocuri. E un pic ciudat cand ceea ce ne apropie ne desparte in acelasi timp.
“Ce?”
Raspunsul e simplu: TOT!
Obsesivi.. se aruca, isi fac planuri, viseaza, asculta, se inraiesc, se dueleaza, pariaza ca si la un joc de noroc; aduc in prim plan fraze ieftine, cuvinte pompoase, lipsite de farmec. Ma plictisesc profund si adorm linistita si usor amuzata, de fiecare data.
Sunt trezita de zgomotul de afara. Unul dintre ei, mai indraznet din fire bate la usa. Din spatele ei, ii raspund scurt:
“E incuiata!
Deschide-o, te rog!
Cheia e la el!”
Deja nu mai sunt prezenta in spatele usii, dar aud cum pasii lui au amutit, curajul de mai devreme evaporandu-se usor.
Ploaia pune stapanire pe loc. Aud cum tuna, totul e prea frumos! Imi place sa lenevesc atunci cand e furtuna.
Iti las un bilet.

“Spune-le sa ma lase pentru ca sunt fericita. Sa nu mai caute o alta cheie pentru ca nu exista dublura si nici iala nu o voi schimba. Sunt jos.. dorm. Trezeste-ma cand te intorci acasa. Vreau sa vin cu tine.

Te iubesc,
C.”

P.S.: Sa nu lasi usa deschisa.

Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

Lupta cu timpul.

Nu-i da pace. Lumina ce paseste usor prin gemuletul de sus al camerei o deranjeaza si ii vine sa planga in fiecare diminieata cand ii simte prezenta.
Se afunda si mai tare in perna, lasand doar un mic loc ce poate fi patruns de lumina si pe unde sa poata respira. Nu mai poate sa doarma, dar refuza a se ridica din pat.
Iarasi a plans in vis.

- Cine-s mai frumosi? Oamenii? Ploaia?
- Oamenii in ploaie..
- O sa ii ploua pe aripi?
- … caci aripile lui te imbratiseaza..
- O sa le ploua zborul.
- Chiar ploua infernal
- .. ei se iubeau.”

Cele trei voci slabe s-au pierdut de ceva timp in intunericul noptii. Dar persista in jurul ei, caldura cuvintelor protejand-o.
A rapit-o cum o face pe fiecare zi. Ce ironie! Uraste ziua de fiecare data cand ii fura intunericul, linistea, ploaia tarzie din noapte, caldura rece si respiratia umeda a printesei negre..; si totusi fara zi, ea nu ar fi.
Ii tine companie de fiecare data, plangandu-se de oboseala acumulata de atata timp incoace.
E 5:00 AM, din nou. Vrea sa inchida ochii, insa ii e teama; de un vis nou si urat, de o lacrima abundenta si rece, de o poza veche ce tot revine, de o replica dura, niciodata spusa! Ii e teama de o noua zi.
Secundele sunt multe, minutele se imputineaza, orele se reduc de 60 de ori, zilele devin tot mai putine. Saptamanile apar o data la 7 zile, iar lunile din ce in ce mai rar. Ca sa nu mai vorbim de ani.. Cand era mica timpul parea mai mare, mai lung, mai puternic in fata… timpului?! Ce prostie! Lupta se da timp si timp. Undeva la mijloc e ea; sunt ei!
Este mereu grabita; fuge, cauta, plange, striga; poate din cauza asta se grabeste timpul. Si-a asumat un rol mult prea periculos pentru ea; a preluat controlul, totodata pierzandul, nefiind capabila de un control chibzuit. Si timpul incearca sa tina, alaturi de ea, pasul alert, tot mai alert cu fiecare zi. Inconstienta, s-a grabit.
Singura, priveste spre cer.
Inchide ochii usor si se lasa in voia lor: visului de care nu ii mai pasa si noptii, pe care o indrageste enorm, dar care fuge mereu de ea. Se lasa in voia lui: timpului, acum dur din cauza ei. A pierdut lupta in fata lui; un moft pe care il regreta, un control pe care nu trebuia sa si-l doreasca. Isi doreste sa-l convinga sa se dea inapoi. Insa el e necrutator.
Ii ploua sub pleoape. Se lasa in voia lacrimilor batrane, trecute de timp.
“Oare e prea tarziu?!”
Ar trebui sa invete sa acorde timp.. timpului.
.. daca mai este timp..

Scrisoare de departe.

Ruinele, azi “corpul nou”.
Imi pare rau de voi, cei care nu stiti ce inseamna curiozitatea de a explora un loc nou si urat. Dar ce frumos imi mai parea! Asa.. plin de mister. Mi se facea inima cat un purice. Nu era nimeni acolo. Ciment, praf, si tavane cazute; geamuri.. nu, usi.. nu! Frumoase, locuri frumoase! Curiozitatea unui loc inspaimantator, pentru unii sau pentru altii, satisfactia unei tigari fumate pe ascuns acolo. Pentru ca nu aveai voie acolo.

Fuga pe o ploaie torentiala, prin clasa a 12-a; fuga de un profesor si intalnirea (imediata gandului anterior) cu dansul sau cu dansa.
“Diaconescu, iti scad eu nota la purtare!”
Am ras si am mers mai departe, eventual la urmatoarea ora, gandidu-ma: “Ba, ce proasta sunt!”
Dand un pic timpul inapoi, prin clasa a 9-a..
“Claudia, engleza nu-ti mai place, nu?”
A urmat un moment cu mine insami, asemanator celui de mai sus.
Indepartat moment, rusinos la momentul acela (cand, aparent recuperam orele intr-o zi de sambata), poate din cauza respectului pe care i-l purtam doamnei profesoare. Acum mi se pare amuzant si sunt sigura ca nici dansa nu imi poarta pica. Probabil nici nu mai tine minte.
Clasa a 9-a a adus in locul ala numai genii. Eram buni la toate: la romana, la mate, la geografie si istorie, la logica, la engleza si franceza, la fizica si la chimie. La biologie nu. Am fost varza de la inceput si ne-am murat pe parcurs. Pana prin semestrul al doilea cand au inceput sa ne cunoasca domnii profesori si nu a mai mers vrajeala “olimpicilor” din noi.
“Eram de vis!” – cum ar fi spus un vechi “prieten”, care.. atunci cand tot liceul a plecat acasa pentru ca era un fel de pana de curent (adica nu mai era lumina in toata scoala!), ne-a tinut in clasa si ne-a dat sa rezolvam o problema. Ca sa vedem ce scria la tabla, a scos lanterna si a grait: “Sa se faca lumina!”.. si luminati am ramas (in ale informaticii).

“Ba, Barbuica, tu esti sanatos la cap?” – raspunsul la intrebarea domnului profesor, director la vremea aceea, cu privirea blocata si cu degetul arand spre nicaieri, nu a incetat sa apara si a constat in hohote de ras din partea noastra si intr-o privire tare nedumerita, plictisita, convingatoare a elevului in cauza.
Ce mai radeam.
Si ce frustrati am fost pentru ca patru ani de zile, am reusit sa ii copiem pe toti (e momentul adevarului, da!), mai putin pe profesorul de religie. A fost de-a dreptul strigator la cer!

Colindele, plimbarile in parc, nervii intinsi la maxim, si corectitudinea de care prea putini au dat dovada.
“Diaconescu, Barbu, dati-va jos de acolo!” – aparent nu aveam voie sa ne urcam pe geam, la etajul 1 al Internat-ului, pentru a .. manca cirese. Pentru ca ramanea dirigu’ fara cirese. “Urla” la noi sa ne miscam de acolo, pentru ca la intoarcerea din pauza sa-l gasim.. cocotat. Si apoi radea nevinovat ca un copil prins cu nazbatia si in acelasi timp ironic: “Na ca v-am facut-o!”
Si ce frumoase erau momentele in care chiuleam si, nevinovati, sunam:
“Domn’ diriginte, suntem la Napolli, veniti?
Da ma, dar vin la 13:30, dupa ce se suna. Sunt inchis in laborator, singur, cu catalagul. Am ora cu voi, ati uitat?”
Si ce il mai compatimeam pentru toate cate facea pentru noi. L-am indragit asa tare pe omul ala. Ne invata cum sa mintim: “Pai bine mai desteptilor, de ce nu ati spus ca ati venit toti dimineata la laborator? Si gata! ~ Aaaa, la asta nu ne-am gandit! ~ Tot eu sa va invat, ma?”
Multe sunt momentele alaturi de dansul si nu numai, scurt e timpul pentru a le enumera; dar pentru a le trai din nou.. pe toate?!? Cu siguranta as face asta de mi s-ar oferi posibilitatea.

In 2008, pe 1 Martie, am invatat ca prietenii fac minuni, iar in octombrie 2009 am aflat ca tot ei te si doboara. Dar ti-e dor de ei. Si te intrebi de ce. Doar nu vrei sa treci prin aceleasi momente si apoi sa iti iei iar teapa?! Ba da, asta vrei si stii ca daca te-ai intoarce inapoi, ai urma (repet!) exact acelasi drum.
Da, tot drumul ala, zilnic. L-ai fi facut cu ochii inchisi. Te trezeai imediat cand simteai mirosul covrigilor calzi de pe Dinu Lipatti. Ca ce buni mai erau!
Sau fructele si covrigii in zilele friguroase de iarna, cand ne intorceam acasa cu buzunarele mai pline decat dupa alocatia pe doua luni. Dar mai mult de atat, ne intorceam fericiti. Fericiti pentru ca i-am facut pe altii fericiti. Nu aveam nevoie de prea multe: o chitara, o multime de voci (nu neaparat bune); in schimb voie buna si veselia caracteristica noua. Mai pe scurt si intr-un cuvant, aveam nevoie de “noi” si atat!

Aparent si teoretic totul s-a terminat cu o ploaie de lacrimi, cand, imbratisati ne leganam pe melodia de la Vama Veche. Practic, totul continua. Un pic altfel; eu aici, ei acolo, altii prin partea cealalta. Si cam atat.
Patru ani am trait, am zambit, ras, plans; am petrecut, am dansat, ne-am bucurat sau ne-am certat. Eram dati afara unul dupa altul sau ascultati impreuna, primind toti.. aceleasi note. Eram ridicati in fata clasei pentru….diverse. Am chiulit si copiat impreuna, mergand pe regula: “toti pentru unul, si unul pentru toti!” Am mers impreuna pana la sfarsitul celor patru ani, cand ii suprprindeam pe altii cu legatura stransa dintre toti. Funia invizibila ne-a tinut stransi legati si dupa; nu s-a deteriorat, acum a devenit doar un pic mai elastica. Ne permite sa ne asfaltam drumul, pentru a ne putea cladi viitorul.
As avea nevoie de alti patru ani pentru a-ti povesti clipele noastre, Radu. Si de o viata pentru a-ti impartasi totul dupa plecarea noastra.
Stiu ca zambesti acum, batrane! Iti aduci aminte tot, nu?
Scriu de departe; si iti scriu tie, draga Radu! Pentru ca mi-e dor de tine.
Nu vreau sa ne uiti. Am fost, suntem si vom fi acolo cu tine. Nu fi suparat ca am plecat, stiu ca ne-ai iubit, chiar daca nu de putine ori lipseam de la intalnirile cu tine, aducand marturii mincinoase; sau fugeam de la locul faptei brusc. Dar trebuia sa ne salvam pielea, Radu! Si tu stii asta, nu?
A trebuit sa ne urmam drumul. Cu fiecare pas descoperim o alta portiune de drum aflata in constructie. De noi depinde finalizarea proiectului.
Dar asta nu inseamna ca te-am uitat. Te-am vizitat anul trecut cand am trecut pe acolo. Fii sigur ca o voi face de fiecare data cand voi avea ocazia. De altfel.. si ei.
La cat de multe ne-ai oferit in cei patru ani de zile cand te-am avut alaturi, nu prea se cuvine sa iti cer ceva, dar indraznesc sfios sa te rog sa nu te schimbi, Radu!

A ta,
Clau.

Un ultim sfarsit.

Si strig, ma doare! Fug, ma agit!
Si urlu! Te strig! Unde esti?
“Aici!”
Ma minti! M-ai uitat.
“Te iubesc!” – mi-amintesti.
Nu te cred, dar ea te vea.
Sunt a ta..
Sunt a ta!
Dar iarasi strig! Nu te ating. Nu ma auzi si iar ma sting..
Cuvinte rele iti rostesc. Imi place sa te ranesc.
Te perpelesti. Imi place sa te privesc cand te chinui, plangi, strigi, ceri ajutor.
Ajunge, ajunge!
Imi spui - “Plec!”
Te rog, pleaca!
Rasuflu usurata.
Azi am fost eliberata.

Sfarsit.

Sunt pete de sange. M-am taiat cu lacrimi ca hartia. Taioase si adanci. Ce ma ustura!!
Si curg siroaie pe obraji patati timp. Ma doare greutatea lor!
Imi sterg pistruii pictati in vreme calda.
Si uite-l cum rasare! Cum sa ma mai bucur de el?
Aduna-mi lacrimile si da-mi-le inapoi. Le arunc spre soare si il las sa le ploua iarasi peste mine.
Daca va fi sa mai plang pentru cineva,
Tot pentru tine as plange.
Nu fi trist, nu scriu despre el,
Pentru ca scriu despre mine.
M-am dezbracat in fata ta.
Am pierdut trenul. Si nu am pe cine sa dau vina.
Acum mi-e rusine. Ma arunc in gol si iti spun “la revedere”.
Cu lacrimi albastre ti-am scrijelit biletul de adio.
De fapt ti-am scris povestea din mine,
Pentru ca scriu despre tine.
Si cu lacrimi de sange te rog sa te gandesti din cand in cand la mine.

Recapitulare.

Unde e copilul ce mergea pe role?
Au orbit ochii in care ma oglindeam zilnic ca in izvorul din zilele fierbinti de vara?
S-a stins lumina ce a ajuns sa ne doara in timp? Strapungea secretele noastre. Le lasa libere, in voia lor, in vazul tuturor. S-a lasat intunericul ce a cusut legatura, ne-a recuperat si ascuns secretele, ne-a lasat liberi in voia impulsului, ne-a impins spre pacat si ne-a lasat prada tentatiei.
Cerul credea ca te stie. Am avut incredere in tine si la fel am crezut si eu. Cu siguranta te credeam adevarat.. in orice colt de spatiu.
Acum, in visul cel mai mic, tu esti afara. Nu te mai gasesc. Ochii-ti stralucesc in aceleasi reflectii, acum mult mai slabe. Strazile pastreaza urmele pasilor tai. Si umbrele imi arata poza cea mare. Soarele iti pastreaza chipul vesel si ploaia-mi arunca in brate toate lacrimile pe care le-am varsat.
Valurile isi revarsa furia asupra mea si simt durere. Marea ma iubea.

Recunosti zidul ala vechi?
Inca pastreaza cuvintele scrijelite cu mult timp in urma: “te-am iubit, te iubesc si te voi iubi.”