Dialog cu Timpul.

Un lucru vechi de care s-a plictisit..
Te-a lasat pierduta in abis..
“Nu a mai avut ce sa faca cu dragostea mea..”
A aruncat-o undeva,
Ca pe o pereche veche de pantofi.
Desi l-am rugat doar sa o aseze intr-un loc cu multa lume.”
Dar.. si-a adus aminte de ea.
“M-a scos-o din cutia prafuita.
Si a suflat, dar eram invechita...imbatranita;
Intr-o incercare esuata de timp a implorat readucerea la viata.
Mi-a oferit o luna, un soare, promisiuni si lacrimi..
Mi-a vandut cuvinte si ganduri.. toate in schimbul meu.”
Dar ce? Sunteti la piata?
“Mi-a negociat sufletul.
Am acceptat pretul oferit. Mai tarziu aveam sa imi pierd valoare.. asa ma gandeam.”
Te-a refolosit.
A luat cu imprumut dragoste
Pana s-a plictisit..
“Sufletul meu a devenit maculatura.”
Pana cand?
“Pana cand am scris ultima fila a cartii.
Am fost capabila de a rezuma totul intr-un - Sfarsit -
Sufletul meu a ales sa plece. Cu ea.”
Cu cine?
“Inima. S-au dus in aglomeratie.
S-au plimbat prin locuri cu oameni multi.
Nu le placea singuratatea.
Au tot sperat ca ii va gasi (alt)cineva.”
Nu te gandeai ca ii putea lovi o masina?
“Nu aveam eu norocul asta.”
Tu?
“Daca mureau ei, nu mai stateai de vorba cu mine.”
Si trupul?
“A ramas singur.. ranit.
Din cauza durerii, chiar egoist.
Si-a dorit sa isi bata joc de ei la nesfarsit.”
De ce taci?
De ce zambesti?
“Eram naiva. Am crezut in povesti.”
Si acum?
“Am revenit la ceea ce odata iubeam.
Am deschis o alta carte.
Pagini noi, netrecute de vreme, nepatate de lacrimile noptilor nedormite sau de cafeaua amara a diminetilor ploioase. “
N-ai mai scris nimic de.. azi?! Atatea pagini lipsa.. nu inteleg.
“Volum fara sfarsit! Ai auzit de printi sa se indragosteasca de zmeoaice?”
Nu exista asemenea povesti.
“Shhh! Am scris noi una! Acum sunt din nou printesa!
Si am castelul meu!
Ei s-au intors la mine.
Pe ea o simt cum bate.
Lui ii simt caldura.”
Trupul?
“E vioi. Zburda si alearga!”
Faci notite zilnic. Nu ti-e teama?
“Deloc!”
Poate ramane in urma..
“Niciodata!”
Te citeste..
“Scriem impreuna!”
N-are nevoie de un semn de carte?
“Intotdeauna ramane la ziua de maine. Pagina goala, ce va scrisa maine.”
Totul pare mai usor cand ai imaginatie!
“E real!”
Dar daca..te raneste?
“Cineva a facut asta deja!”
Se joaca cu viata ta..?!
“Nu are cum!
El nu e expert in asa ceva!”

Tanjesc dupa fericire.

Ca un copil ce tanjeste mult timp dupa o jucarie, ma simt eu. O pandeste, ii da tarcoale, face tot posibilul sa o obtina. Si apoi? Se plictiseste de ea. Odata obtinuta, ea nu mai reprezinta niciun fel de interes.
Am fost in cautarea ei mult timp. Caut fericirea absoluta, ceea ce, zic unii, gasesti doar in carti.
Cui ii pasa de carti? Asta e realitatea mea si asta vreau, asta imi doresc, asta caut.
Cui ii mai pasa de gura lumii? Azi toti iti vor binele, maine iti intorc toti spatele.
Adica tot ce ai azi nu e realizat pe o baza solida; totul e superficial. Ca atare, te bucuri de ceva superficial. Fericirea e superficiala, starea de bine e superficiala, faptul ca toti tin la tine e superficial. Ceea ce azi te bucura, dar maine te plictiseste, ceea ce azi iti doresti, maine obtii si la care poimaine renunti, e superficial. Nu tind catre superficialitate si vreau ceva real, puternic, complet.. absolut. Vreau ceva de care sa ma bucur si azi si maine si mereu.
Fericirea superficiala e doar un joc; te joci azi, eventual maine si il inchei, plecand in cautarea altei jucarii.
Merit mai mult decat atat. Merit mai mult decat un joc.
Fericirea merita mai mult. Merita sa fie tratata la un nivel mult mai ridicat fata de ceea ce numim superficialitate.
Dar fericirea de care am avut parte, cea care o credeam a fi pentru totdeauna, s-a incheiat. Nu a fost superficiala, dar a incetat sa mai existe. Am primit o lovitura puternica si cand m-am trezit, m-am vazut singura, fara sustinere, fara sa am idee incotro sa merg. Pierderea ei a adus o serie de bucurii superficiale. Paream a fi bine. Privind inapoi, imi dau seama ce mediocra eram. Am dat nas in nas cu realitatea. Atunci am vazut: ajunsesem sa ma bucur de lucruri mediocre; ma bucuram pe moment, dupa care nu mai stiam de mine.
In timp, cu rabdare, am invatat din nou sa traiesc intr-un mod fericit, sa ma bucur de lucruri simple, dar nu superficiale. Stiam ca o voi gasi intr-un final. Si am intalnit-o. Poate e prea mult spus. Stiu ca o simt... il simt.
Pe zi ce trece sunt tot mai aproape de ea, o simt tot mai mult si stiu ca o voi atinge.
Dar mi-e frica sa ma bucur de ea. Mi-e frica sa o ating. Nu vreau sa o ranesc, sa o patez; e pura.
Eu sunt plina de slabiciuni. Nu vreau sa isi lase amprenta peste ea.
Imi doresc atat de mult sa o ating, incat stiu ca in momentul in care ne vom cunoaste si o voi imbratisa o sa fiu capabila sa strig in gura mare ca sunt fericita. In acelasi timp, imi doresc atat de mult sa ajung la ea, incat mi-e teama ca voi renunta la ea, odata ce o am. Simt ca nu voi face asta, dar ratiunea ma doboara. Ratiunea, deloc prietena cu visatoarea din mine, acum ma doboara. Imi doresc sa ma lasa in pace, sa gust fericirea, sa iubesc si sa ma las iubita. Nu vreau sa imi ascund lacrimile la gandul ca el va fugi. Nu vreau sa existe lacrimi, nu vreau sa existe gandul asta.
Vreau sa fiu libera de orice fel de ratiune; doar asa, voi merita sa ma bucur de ea.. de el. Doar asa o voi putea proteja de mine, de slabiciunile mele, de tot ce e rau in mine.
Vreau sa ma conduca sentimentele, asa cum o faceau odata.
M-am saturat de temerile ce au pus stapanire pe mine. M-am saturat sa ma gandesc ca el vrea sa plece, cand de fapt nu imi da niciun motiv sa gandesc asa.
Dar poate am avut doar o zi proasta.
Vreau sa te tin in brate si sa visez langa tine.
Te vreau pentru totdeauna.
Nu vreau sa pleci.
Vreau soare. Atunci cand ploua, vreau soare. Atunci cand plang, vreau zambetul tau.
Cand e noapte, vreau dimineata. Cand e frig, vreau cald.
Cand te am pe tine, te vreau pe tine.
Ce trebuie sa fac?