Sufletul mi-e aglomerat.

Aglomeratie. Mi-a placut intotdeauna. De altfel e singurul lucru care imi place la orasul ala de cacat, si ceea ce imi displace la orasul asta. Tocmai pentru ca nu exista. Stau si ma gandesc care e mai naspa? Ala sau asta?
Meniul e cel mai prost cu putinta, ever: oameni care n-au ce face, stres la ordinea zilei, nervi la comanda, tristete si depresie ca desert, pustietate ca meniu special.
Ieri, trenul.. si-a bagat coada in intimitatea mea. Toti se uita la tine, toata lumea te analizeaza. Parul e zurliu, celulita se observa (asta daca nu esti prea slaba, rahitica sau anorexica), sanii sunt prea mici sau prea mari, cearcanele prea accentuate. Ochelarii nu stau bine. Vorbesti prea tare si razi prea colorat. Mai si mirosi a tutun. E trist daca esti fericit. Hai sa devenim niste depresati care nu stiu ce e aia viata. Analiza facuta din cap pana in picioare. Ei chiar se plictisesc.. m-am gandit..
O figura cunoscuta in zecile de oameni. Nu ne-am cunoscut personal, dar imi doream sa nu il mai vad vreodata. Eh, m-am speriat, mi-am adus aminte de vremurile bune (era sursa noastra de amuzament si frica in acelasi timp) si am mers sa imi ocup locul. Trist. Statea la doi metri de mine. Dar m-am obisnuit rapid cu ideea. Ma amuza. Stiam ca m-a recunoscut. Si el stia ca stiu asta.
Timp de trei ore n-am visat cu ochii deschisi, nu m-am uitat pe geam si nu m-am gandit la cai verzi pe pereti. Am luat totul asa cum era. Si realitatea asa cum (e)ra. Chiar privita prin prisma unui tren. Si nu mi-a placut. Mi-am zis ca sunt nebuna. Dar ajunsa aici unde nimic nu mai e cum era, am realizat ca sunt perfect normala si mi-am schimbat rapid parerea. Am dat nas in nas cu aceeasi realitate ce pute, duhneste si doare.
Pentru a ramane in continuare in starea mea de normalitate, am revenit la ceea ce mi-a dat mereu incredere si m-a facut sa vad altfel lucrurile, ajutandu-ma sa merg mai departe mult mai usor. Visez si o fac foarte bine, fara sa imi pese de toti cei care considera culoarea ca fiind o pata, baloanele pentru copiii mici si visele pentru persoanele naive. Macar sa fiu eu prea patata de culoare, prea copil si prea naiva. Sa fie ei sobri, ciufuti, pusi pe cearta.. tristi. Ma simt mai bogata decat ei.
Am parte si detin ceea ce nu vor si nu isi doresc.
Un cantec de suflet, o dorinta ascunsa, sentimente bine puse la incercare de timp si oameni,.. vise si un accord surd de chitara. Aceeasi veche iubire ce m-a durut nopti la rand, dar care se consuma insetata, mereu tot mai puternic. Aceeasi iubire ce scoate tot ce e mai bun din mine, incercand sa puna intr-un colt tot ce e rau. Acelasi el ce m-a urmarit inca de cand m-a lasat sa plec. A obosit. Si cand ma credeam libera de un suflet ce-l credeam pierdut.. m-a oprit. Si nu mi-a mai dat drumul. M-a legat de el.. si e bine.
Azi.. e inca aici. Azi inca ma iubeste. Si sunt fericita. Azi nu visez doar ca sa ma eliberez din bratele realitatii. Azi.. visam pentru noi. Pentru ca azi suntem doi. Tot noi doi. Un Noi vechi si nou, un Noi mai puternic si mai matur, dar la fel de copilaros. Un Noi pe care nimeni nu il va intelege. Un Noi de care nu ma pot lipsi pentru ca il iubesc.
Dar.. pentru prima oara am ranit un vis. Sau pentru prima oara imi pare rau ca am ranit un vis ce m-a ajutat sa cresc. Pentru ca eu chiar l-am iubit. Totul era doar in mintea mea si mereu a fost asa cum am vrut eu, oricand putand sa schimb ceva (fara) sa ranesc pe cineva. Dar.. acum nu a fost asa. Am avut de ales: sa ranesc visul netransformat (inca) in realitate si sa ma intorc la Noi sau sa cred in visul meu si sa il ranesc pe Noi. Am preferat ceea ce am avut si in realitate si in vis. Am ales ceea ce iubeam demult. Si l-am ales pe Noi. Nu regret. Il iubesc...
Dar am gresit cu un vis..
Sufletul ala... eu il iubesc.