1. Iubire pe doua sensuri.

“Te trezesti? E déjà E 7:30!”
Sare ca arsa.
“Ahh ce tarziu e!”
In doi timpi si trei miscari e gata. Nu mananca. Nu vrea. Ii e lene sau nu ii e foame. Nu prea acorda importanta motivului.
Se imbraca rapid. Se gandeste ca i-ar placea sa o vada asa. Pantalonii aia negri cad foarte bine pe ea. Una dintre bluzele ei preferate, albastra, culoarea lui preferata. Tenesii care atat de mult i-au placut si nu a plecat de acolo pana nu i-a cumparat: tot albastri.
In autobuzul rece si cald, privirile sunt atintite asupra ei. Nu stie daca ea e de vina sau ghiozdanul ei, plin de ursuleti, delfini, soricei sau catzei si insigne, reflectand personalitatea unui copil plin de viata, ce refuza a se maturiza, desi se indrepta spre punctul asta mai repede decat isi inchipuie. Copil cu suflet pur, dar patat de rautatea ce il inconjoara, visele si dorinta de culoare, aparandu-l de ceea ce e rau, de griul unora si de fontul negru al altora. Copila totusi matura, stie ce inseamna sa infrunti un rau, dar a carei naivitate e data de gol cu fiecare ocazie ivita. Si stie ca e naiva.. doar a crescut; vede, analizeaza, simte si acorda o a doua sansa. Mereu. Desigur, cunoaste si punctul. Doar ca ii e mai greu sa il puna. Ajunge la el mai greu.. dar sigur! Cand nu te astepti spune stop, pe nesimtite. Poti intelege mesajul din ceea ce spune, cum spune si cum se poarta. Nu ii place sa faca asta. Nu de putine ori se intoarce atunci cand cu durere a spus “stop”, pentru ca simte, vrea, crede ca merita; se intoarece pentru ca ii e dor.
Dar atunci cand, in naivitatea ei crede ca e bine, crede in parerile de rau, desi lipsa faptelor ar trebuia sa spuna mai multe, gaseste ratiunea de care are nevoie si pleaca, pentru ultima oara, fara a se mai uita in urma. Din cand in cand priveste o poza, zambeste fara niciun regret, amintirea pastrandu-o totusi nepatata.
In ochii obositi si calzi se observa licarul unui suras si se citeste linistea. Acum e libera. A durut-o, dar durerea nu este decat slabiciunea ce i-a parasit trupul, sufletul.. mintea.

Cu un zambet trist priveste un alt “noi”: o mangaiere, un sarut. Imaginea dispare cu 15 km la ora. Desi stie ca astfel de poze o vor “incanta” tot drumul, nu isi dezlipeste privirea de geam. Ii place aglomeratia, ii place sa vada oameni trecand, masini parcate, semafoare ce intarzie a se inverzi, case care mai de care mai frumoase, iarba inca verde, tunsa scurt.. flori inca pline de viata; benzinarii pline, studenti in primul an, ce se uita nedumeriti in jurul lor, neavand idée unde se afla in acest nou “oras”, care pe cat de multi atrage, pe atat de putini ii gazduieste pana la sfarsit; sunt dezorientati, cu harta intr-o mana, dar cu privirea atintita pe una din hartile mari ce le gasesti din loc in loc in campus si cu urechile ciulite, ascultandu-l pe cel pe care tocmai l-au intrebat unde este parcarea de la Vanier College.
Zambeste. Asa a fost si ea anul trecut, in primele doua saptamani.

Amintirile ii joaca feste. Gandurile se amesteca cu dorinta si speranta. Vantul ii bate usor in fata; frigul ii strapunge trupul si bratele-i descoperite. Si o doare raceala soarelui. Un claxon o face sa tresara. Nu a mai auzit decat un claxon de cand e aici.
Ridica ochii; privirea i se reflecta usor in geamul murdar, sub atenta analiza a soarelui. Analizeaza o cladire in constructie de parca ar avea ceva spectaculos, atat de atenta e.
Are! Filmul escapadelor in “ruine”, inregistrat acum patru ani, cu ei doi in prim plan, se deruleaza rapid prin fata-i.
Dependenta de el, nu va renunta.
Ii e dor sa il trezeasca cu un sarut, sa se piarda in bratele lui, in asternuturile patate de dragoste.
A incercat de atatea ori sa stinga toate noptile in care se dezbracau de simtiri si se imbracau in sentimentele de dragoste ce ii lega.
Luni de-a randul a rostit cuvinte reci si a incercat sa se piarda in escapade esuate. Credea ca va reusi. Sentimentele pe care insa le ascundea destul de prost o dureau mai tare decat l-ar fi durut pe el cuvintele lipsite de substrat si baza reala. O tradau miscarile, privirea, lacrimile ce inundau perna nopti la rand, emotiile traite la citirea vestilor de la el. Isi trada propriul suflet. A incercat timp de 15 luni sa invinga ceva ce era invincibil in fata sufletului ei blonav de El, dependent de drogul ce i-a fost oferit, mereu insotit de aceeasi promisiune ca nu ii va lipsi vreodata. Spera in ei, desi nu mai credea. Nu il iubea pentru ca o iubea. Il iubea pentru ca il iubea. Si atat. Si era convinsa ca nu se va spulbera ceea ce a facut-o sa zambeasca, sa zboare fara aripi, sa isi cladeasca visuri si sa mearga mai departe pentru ele, sa isi faca sperante in care sa creada.
Ceea ce a incercat ea, a incercat si el, adaugand poate putina sare si putin piper pe alocuri. Sufletul ii plangea nopti si zile pana in momentul in care a urlat ca el nu mai poate.
Sufletele nu sunt de vanzare. Nu ale lor. Nu le-au putut oferi in schimbul ratiunii. Le-au inchiriat pe o perioada de timp, cand, cu fiecare secunda, durerea era mai apasatoare.

Teama de a se revedea i-a indreptat spre a-si recupera ceea ce dadusera de bunavoie si spre ceea ce credeau pierdut.
S-au regasit. Nimic nu a fost pierdut, ba din contra, se accentuase totul...
.. in asemenea hal..

[POATE] va continua..