Franturi de nonses dintr-un Semptembrie absurd.

Atat de frumoasa este azi; o priveste si ii contureaza fin silueta; a slabit. E un pic trista; ingandurata. Acum zambeste, mai mult fortat, la “a nerdy joke” spusa de proful ei preferat. Sta acolo, in prima banca. E greu sa se uite in alta parte.
Nu poate sa minta. Vrea sa mearga inapoi sa ii vada chipul, sa ii simta atingerea, sa il sarute.. sa o tina in brate.
Inca o zi fara el.
Inca o zi.. fara ea.
Poate sa astepte pentru totdeauna.
Ochii mari si curiosi si in acelasi timp obositi nu se dezlipesc de pe imaginea proiectata pe tabla. Poate din cand in cand priveste in jurul ei. Poate, din intamplare il vede.
Zgomotul provocat de deshiderea usii o face sa mai tesara din timp in timp. Poate intra pe usa.
“Ce proasta sunt!” – rade trist in sinea ei.
Intr-adevar. Nu mai e la liceu. Nu mai e in penultima banca de la geam. Nu mai are certitudinea ca intra pe usa. Pentru simplul fapt ca nu mai sunt colegi; pentru simplul fapt ca a trecut perioada aia.
Momentan, aparent, toata atentia ii este acordata celui ce ii este professor.
“Oare la ce se gandeste?”
Gandurile ii alearga prin sala mare si rece, intunecata si de altfel, neprimitoare; de parca le aduna cineva, le asculta, le intelege si i le inapoiaza.
Aiurea! Fiecare e cu treaba lui.

Transcrie mecanic ceea ce vede pe tabla. Din cand in cand face loc si vectorilor in filtrul gandirii ei.
Vocile ii zdruncina de tot firea-i adormita, obosita, aparent cea mai plictisita si indiferenta.
“Acolo e sapte!
Unde?
Sus, prima, la P!
Si acolo e 2, nu -2!”
Dupa o analiza scurta, observa ca ei au dreptate.
“Da! Se vede ca sunteti atenti! Ma corectati. Eu nu pot sa vad de aici tot ce fac!”
Atenti? Pe dracu’!
Un professor in varsta, cu un oarecare zambet prietenos, intiparit pe chipu-i imbatranit de vreme; foarte dezorientat, scrie pe unde apuca si cateodata da impresia ca se incurca in propriile-i idei si explicatii.
“Unde mi-o fi fost capul cand am zis ca va dau 5 teste si 5 quiz-uri? Nu stiu la ce naiba ma gandeam. Nu am cum sa va dau 5 teste! O sa refac programul!”
“Mda.. bine faci!” – murmura ea, lasand sa se distinga o urma de zambet ironic si plin de satisfactie.

“Multumesc pentru prezenta! Ne vedem data viitoare!”

“Umm.. e totusi bun; isi da silinta.” – constata ea dupa o analiza mai atenta a persoanei cu parul zbarlit si chelie in mijloc. O amuza.
Dar tot Peter, e preferatul ei.

Isi inchide ghiozdanul si da drumul la muzica. Pleaca usor spre biblioteca. Cere cartea si cu aceleasi miscari mecanice o xeroxeaza in doar o ora.
“.. primavara incepe cu tine..... prima dragoste nu, nu se uita niciodata!”
Cum sa se uite cand prima e de fapt ultima, iar ultima e.. singura.
Un apel pierdut. Plictisita, pierduta in spatiu, suna inapoi. Raspunsuri scurte, lipsite de sens.
“Ce faci?
Xeroxez cartea. Eram la ora!
Aaa. Ok!
De ce m-ai sunat?
Vroiam sa vad ce faci. Sunt in autobuz.
Hai ca acum nu mai intarzii!
Da, sa speram!
Hai, have fun!
Pa!
Pa!”
Nimic nu se leaga. Acum e aici, peste doua minute e in cladirea de langa, in secunda urmatoare in cealalta. Sau... de ce nu, in doua locuri in acelasi timp. Acum asculta definitii despre vectori, in minutul urmator cauta clasa pentru cursul de Economie Politica a Sanatatii.
“Oare de ce naiba mi-am ales cursul asta? Poate trebuia sa il iau la anul! Meh, poate renunt la el!”
Va afla ca nu e dracul atat de negru. Ii va placea cursul.

Mesaj. Il citeste. Pentru moment, chipu-i imbracat in tristete, se lumineaza usor, sub privirile celor din jur.
“[...] Te iubesc:*”
“Si eu te iubesc!” – murmura pentru sine, de parca ar auzi-o. Dar stie ca simte si ii e de ajuns.
Se intoarce asupra cartii pe care o citea cu multa curiozitate, placere si dorinta de a afla cat mai multe.
Cafea multa. Somn putin. O poza de a lor. Pixul si foaia.
Scrie despre ei. Lucruri lipsite de un sens anume, dar pe bazele carora si-au cladit iubirea aia absurda in care (doar ei) cred cu ardoare.
Cu aceleasi miscari fine mai ia o gura din cafeua care, spera ea, sa ii tina ochii obositi, pe linia de plutire. Cearcanele, un pic accentuate si ochii rosii, sunt usor mascati de ochelarii, carora vrand nevrand le e recunoscatoare: culori mai aprinse, numere mai clare, chestii din astea...
Maimutza ii face cu mana din cartea veche a lui Rebreanu.
Atipeste 10 minute. Oboseala déjà acumulata isi spune cuvantul.
E tarziu..
Trista priveste insigna ce ii spune zilnic “I’m OK”, zambeste si stie ca totul va fi bine.
Inca o gura de cafea, isi ia ghiozdanul si pleaca usor spre clasa aia mica si parca un pic mai primitoare decat celelalte.

Insotita de absurdul ce o inconjoara, se clatina usor, dorindu-si parca sa scape de povara incercarii de a da sens tuturor lucrurilor din jurul ei, oricarui vis pe care si-l fructifica, oricarei sperante pe care si-o amplifica.
Reuseste.
De fapt nici nu stie ce e mai bine sa faca.
Sa accepte absurdul in care se complace? Sa dea sens lucrurilor pe care ea le considera logice, dar pe care ei le privesc absurde, de neexplicat.. prostii?
Habar nu are. Nu se intelege nici pe ea in momentul asta. In incercarea ei de a se inveseli, isi ocupa mintea cu alte lucruri, care ii fac mai mult rau decat isi inchipuie.
Se hotaraste sa nu se mai gandeasca la nimic.
Aude doar muzica in casti. Nu ii pasa de nimic.
A ajuns.
Se gandeste la el, dintr-o sala de clasa cu background spaniol.

Urasc Septembrie. Nu imi place toamna. Si totusi o accept (ce altceva pot face). Dar toamna fara tine.. e absurda si urata, prea absurda.. si prea urata.
Da! E absurd ca nu esti cu mine acum.