3. Pe furis se iubeau. Albastru interzis.

10:30 AM
Priveste prin geamurile ce dau in interiorul bibliotecii.
“Locul asta e atat de mare!” – inca este surprinsa; chiar si acum, dupa un an si ceva.
Locul e imbacsit de studenti si angajati; fiecare cu rostul lui. Priveste printre rafturile de la etajul 5 al lui Scott. Acolo ii place sa stea; s-a obisnuit inca din prima clipa cu ultimul etaj. Desi toate celelalte sunt identice (rafturi, carti multe, din orice domeniu, loc de studiu, cum intri in stanga si in dreapta; calculatoare imediat cum intri), tot la ultimul etaj ii place sa stea. Vede tot; cade pe ganduri, parca plutind usor pana la parter.
Vede mai usor geamurile mici din tavan, de altfel aproape singurele. Nu isi da seama daca mai ploua. De fapt.. nici nu stie daca a inceput inca sa ploua.

Ca in fiecare zi, amintirile ii joaca feste. Incercand sa nu se mai gandeasca la ceva ce odata a durut-o, isi indreapta mintea catre ceva ce acum totusi o amuza.
Isi aduce aminte de escapadele nocturne alaturi de cel pe care il iubeste si l-a iubit mereu. Imaginea celor cinci, zece minute petrecute noaptea pe furis, alaturi de el, i se deseneaza pe gemul din fata ei.
Cum statea la el in brate, cum se priveau fara sa isi spuna nimic; doar tristetea li se putea citi in priviri; cum mergeau noaptea pe gradiste cu prietenii lor, ce le-au fost totodata complici la acea escapada ce pentru ei nu mai era un secret.
La el in brate se simtea ocorotita; mai mult rau isi faceau si faceau si altora, desi ceea ce nu stii nu te poate rani. Dar ei se iubeau. Nu era un secret. Fiecare apartinea altcuiva, in fata lumii, dar noaptea ii lega de fiecare data pe Ei doi. Noaptea Ei doi erau impreuna. Noaptea, gelozia ii manca pe amandoi, noaptea se sarutau in voie, se strangeau in brate si nu si-ar mai fi dat drumul.
Cateodata furau cateva ore din zile pentru a se dedica unul altuia, desi niciodata suficiente, niciodata cum si-ar fi dorit; “somnul de dupa-amiaza” i-l dedica lui.

Asternuturile le-au pastrat mirosul dragostei; nu i-au respins, dar le-au incurajat iubirea.
Fiecare coltisor al camerei ei l-a recunoscut si l-a acoperit dupa-amiezile cand ea.. trebuia sa.. doarma.
S-au acceptat si s-au iubit, cum nu o mai facusera.. departe de ochii lumii; trebuiau sa fure din clipele care candva erau ale lor; se furisau, de parca a iubi e rusinos. Se imbatau in gustul lacrimilor varsate impreuna, dar orgoliul nu ii aducea inapoi in ochii tuturor, sub privirile ce nu de putine ori i-au zarit impreuna.
“Ce faceai?
Ma uitam la albumul asta! Hai sa ne uitam impreuna!
Nu.. nu..” – ii raspundea El, cu glasul tremurand.
Lacrimile ii aluneca usor pe obraji.
“Nu mai plange! Nu mai are niciun rost!”
Asa tare o dureau cuvintele alea..

Acum sub aceleasi priviri, existau alti ei.. neimportanti.
Ei, in schimb, erau copiii noptii, caldura ei; ii ofereau farama lor de iubire fara rusine, fara teama; imprasatiau lacrimi sarate, cuvinte nerostite, sunete surde, saruturi mute, gemete linistite.. toate ramaneau in noapte, ca amprenta a iubirii de care de descatusau cu fiecare ocazie, ca dovada a escapadelor ce ii desparteau de fiecare data tot mai mult de ei. Nu gaseau la nimeni ce gaseau unul la celalalt.
Se iubeau si nu era nevoie de aprobare.
S-au iubit in spatele perdelei, mai intens si mai puternic, parca.. asa cum le spunea profa lor de biologie, in clasa a 10-a.
Da.. de atunci sunt impreuna.

12:30 PM.
Se uita in jurul ei. Aceiasi pereti, oarecum reci, intr-o lumina oarba, dar care totusi o linistesc. Sunt oaza ei de liniste cand are nevoie. Nu conteaza ca vrea doar sa citeasca, sa invete, sau pur si simplu sa se gandeasca, sa planifice, sa caute solutii. Biblioteca i-a cunoscut si lacrimile si zambetele false si rasul zgomotos si bucuriile alaturi de colegi; podeaua etajului cinci al bibliotecii le-a fost pat cand le era somn, masa cand vroiau sa manance si sala de cinema cand vroiau sa se uite la un film.

4:00 PM
“So.. what do u think about her?” – e intrebata de Matias.
Rapid prin fata, ii trec ochii lui albastri.
Melancolica, se gandeste la El al ei.
Nu a vazut la nimeni stralucirea pe care o vede atunci cand se uita la El; privirea calda, vocea grijulie, bratele puternice, sufletul slab ca al ei, ratiune ceva mai puternica, dar lasata totusi in voia inimii. Zambeste totusi si se gandeste la ce ii spune El tot timpul.
“Va fi bine.. ne va fi bine!”

Revenindu-si pe moment, ii raspunde la intrebare:
“Well, I think she’s ok. I like her. Why? Don’t u like her?”
Nu a avut timp sa auda raspunsul.
Parca cel ce statea in fata ei o intreba la ce se gandeste.
Incapabila de un raspuns insa, privea prin el si prin peretele de care era rezemat. Suntele ii treceau pe langa ureche, neintelegand, neauzind nimic.

Albastrul.. ala a trimis-o la El: albastru senin... pur, clar, prin care totusi poate privi doar Ea; limpede pentru Ea; tulbure pentru ceilalti.
Albastrul ei. Acum, legal.
Acum fara frica, fara teama.. e al lor.

10:41 PM
Acum.. plin de dorinta si mistuit de dor.

[POATE] va urma..