2. Joi.

In casti de deruleaza la nesfarsit melodiile ei preferate. In fiecare vers se regaseste la un moment anume, fie el trecut sau prezent. Clasa forfotea in vocile asurzitoare ale celor 30. Linistea se pierdu in cuvintele de neinteles ale fiecaruia.

“Olala, du-te si adu-mi si mie un pahar cu apa, te rog!
Imediat!”

Pleca un pic nedumerita.
“Ce mult s-a schimbat locul si totusi..”
Ininate de a-si incheia gandul se trezi in mijlocul unei incaperi ce nu semana deloc cu ce stia ea. Cunoscandu-i pe cei ce odata i-au fost profesori, inainta cu un curaj timid.
“Nu va suparati..
Olala! Ce faci?
Bine.. foarte bine, dar nu pot sta. Ma grabesc. M-a rugat sa ii duc un pahar cu apa. De unde pot luat?
Iti aduc eu imediat!
Multumesc!"
In timp ce astepta cuminte, e observata de una din profesoarele, carora nu le purta prea multa simpatie.
“Olala!
Buna ziua..
Ce faci?
Astept sa mi se aduca niste apa. Mi-a cerut un pahar cu apa.”

De fiecare data evita a spune numele celui ce i-a cerut un pahar cu apa, celui ce s-a oferit sa ii aduca un pahar cu apa... nu stie de ce; poate nu le mai tinea minte; sau doar le rostea intr-un sunet surd, pe care ea nu il auzea, dar care era totusi atat de bine inteles de cel cu care vorbea.

“Aaaa, vrei niste guma?
Ummm...” – inainte sa isi termine ideea, isi dadu seama ca trebuie sa accepte guma fie care vrea, fie ca nu, desi intrebarea i se paru un pic deplasata si deloc potrivita in decor.
Masca un zambet, balmaji un multumesc, lua apa ce nu a intarziat sa apara si disaparu. Avea un sentiment ciudat.
Deodata firul se rupse.

In momentul urmator era la etajul 1 al cladirii pe care atat de mult o indragea. Desi imaginea e usor vaga, recunoaste scarile de lemn, de o culoare galbuie care o dezgusta intr-un mod placut.
De perete se rezemau cu o superioritate vizibila, o fata si un baiat. Fata cu parul lung si de o nuanta roscata, isi indeparta intr-o miscare de o finete vulgara, suvitele ondulate ce ii acopereau zambetul sarcastic, suspect - de parca punea ceva la cale.
Tragand ultimul fum din tigara, o priveste pe Olala si rade, scotand la iveala niste dinti urati si strambi. Incercand sa mearga mai departe, parand neintimidata desi fiorii ii trecura tot corpul, baiatul roscat si el, tuns scurt, cu suvitele rebele si cu o privire in care i se citeste rautatea, o impiedica.
“Vreau numarul tau de telefon!”
Dintr-odata locul ala galagios se transforma intr-un loc in care domneste o liniste mormantala. Nimeni nu mai e. Nici macar Mike.
Raspunsul la intrebarea pusa cu cateva secunde in urma, fiind nu, Olala este bruscata.

Incearca sa strige dupa el. Strigatul ei mut nu o ajuta. Incearca din nou, realizand ca nu exista nicio sansa de a fi auzita. Vocea ei vorbeste, dar nu se face auzita sau inteleasa.
“Nu e nimeni aici!”
Olala nu intelege de ce a fost lasata acolo, singura.
De ce?
Vrea sa planga, dar ochii nu plang; nici macar nu se umezesc; nu sticlesc in bataia luminii. Nu reflecta nimic.
Reuseste sa se desprinda din stransoarea lui si fuge. E confuza, pierduta, dezorientata. Nu intelege de ce
fuge din camera ei. Locul careintotdeauna o linistea, acum e un dezastru, ceva ce o doare si ii face rau. Se vede sarind pe geam, aruncata la pamant, cautand ceva, scormonind in pamant,de parca el ar fi scaparea ei. Face gesturi pe care nu le intelege. Pune pamantul la loc si fuge.
Imaginea celui ce o urmareste ii apare in fata.

Fuge.
Nu plange.
Nu are niciun fel de sentiment.
Nu intelege.
Ajunge in alt loc.
Trecerea de la un loc la altul, de la noapte la zi, e uimitoare. O sperie totul. Nu face decat sa isi repete obsesiv intrebarea “de ce m-ai lasat singura?”.
Se opreste pe o strada. Acolo e marea.
In fata ei vede o casa. Un grup frumos ii aduce aminte de ei.
Danseaza. Dar ceva e in neregula cu casa aia. Simte, vede si aude multe. Gandurile se adeveresc. Pleaca fara sa se uite in urma, frustrata de ceea ce i se intampla. Firul e rupt acolo. Nu stie de ce, daca ar fi stat acolo, nu ar fi insemmnat nimic bun. Stie doar ca era ceva rau acolo. Si mai stie ca in urma cu doua minute stia si motivul. Refuza sa se mai gandeasca. Nu are niciun sens.
Da nas in nas cu Alej. El o ajuta. Inca nelinistita, cu inima cat un purice, cu sufletul precaut si privirea neincrezatoare, il urmeaza. La scurt timp, teama o face sa se opreasca, spunandu-i ca il asteapta sa vina.

Noaptea era pe incheiate si sub privirea ei inca obosita, mijeste ziua.
Aude un sunet placut ce o linisteste. Acum poate sa vorbeasca si sa fie auzita.
Baiatul i-a pierdut urma, Mike nu a lasat-o singura, camera ei este acelasi loc linistitor, casa ciudata nu mai exista si nimic rau nu se va intampla.
Lacrimile sunt palpabile; exista. Olala are acum sentimente pe care si le poate exterioriza. Teama dispare.

“Buna dimineata! Haide ca intarzii la scoala! E tarziu! Sus!
Gata.. gata!” – raspunde adormita si obosita.
Zambeste pe sub mustati.
“A trecut!”

[POATE] va urma..