Franturi de nonses dintr-un Semptembrie absurd.

Atat de frumoasa este azi; o priveste si ii contureaza fin silueta; a slabit. E un pic trista; ingandurata. Acum zambeste, mai mult fortat, la “a nerdy joke” spusa de proful ei preferat. Sta acolo, in prima banca. E greu sa se uite in alta parte.
Nu poate sa minta. Vrea sa mearga inapoi sa ii vada chipul, sa ii simta atingerea, sa il sarute.. sa o tina in brate.
Inca o zi fara el.
Inca o zi.. fara ea.
Poate sa astepte pentru totdeauna.
Ochii mari si curiosi si in acelasi timp obositi nu se dezlipesc de pe imaginea proiectata pe tabla. Poate din cand in cand priveste in jurul ei. Poate, din intamplare il vede.
Zgomotul provocat de deshiderea usii o face sa mai tesara din timp in timp. Poate intra pe usa.
“Ce proasta sunt!” – rade trist in sinea ei.
Intr-adevar. Nu mai e la liceu. Nu mai e in penultima banca de la geam. Nu mai are certitudinea ca intra pe usa. Pentru simplul fapt ca nu mai sunt colegi; pentru simplul fapt ca a trecut perioada aia.
Momentan, aparent, toata atentia ii este acordata celui ce ii este professor.
“Oare la ce se gandeste?”
Gandurile ii alearga prin sala mare si rece, intunecata si de altfel, neprimitoare; de parca le aduna cineva, le asculta, le intelege si i le inapoiaza.
Aiurea! Fiecare e cu treaba lui.

Transcrie mecanic ceea ce vede pe tabla. Din cand in cand face loc si vectorilor in filtrul gandirii ei.
Vocile ii zdruncina de tot firea-i adormita, obosita, aparent cea mai plictisita si indiferenta.
“Acolo e sapte!
Unde?
Sus, prima, la P!
Si acolo e 2, nu -2!”
Dupa o analiza scurta, observa ca ei au dreptate.
“Da! Se vede ca sunteti atenti! Ma corectati. Eu nu pot sa vad de aici tot ce fac!”
Atenti? Pe dracu’!
Un professor in varsta, cu un oarecare zambet prietenos, intiparit pe chipu-i imbatranit de vreme; foarte dezorientat, scrie pe unde apuca si cateodata da impresia ca se incurca in propriile-i idei si explicatii.
“Unde mi-o fi fost capul cand am zis ca va dau 5 teste si 5 quiz-uri? Nu stiu la ce naiba ma gandeam. Nu am cum sa va dau 5 teste! O sa refac programul!”
“Mda.. bine faci!” – murmura ea, lasand sa se distinga o urma de zambet ironic si plin de satisfactie.

“Multumesc pentru prezenta! Ne vedem data viitoare!”

“Umm.. e totusi bun; isi da silinta.” – constata ea dupa o analiza mai atenta a persoanei cu parul zbarlit si chelie in mijloc. O amuza.
Dar tot Peter, e preferatul ei.

Isi inchide ghiozdanul si da drumul la muzica. Pleaca usor spre biblioteca. Cere cartea si cu aceleasi miscari mecanice o xeroxeaza in doar o ora.
“.. primavara incepe cu tine..... prima dragoste nu, nu se uita niciodata!”
Cum sa se uite cand prima e de fapt ultima, iar ultima e.. singura.
Un apel pierdut. Plictisita, pierduta in spatiu, suna inapoi. Raspunsuri scurte, lipsite de sens.
“Ce faci?
Xeroxez cartea. Eram la ora!
Aaa. Ok!
De ce m-ai sunat?
Vroiam sa vad ce faci. Sunt in autobuz.
Hai ca acum nu mai intarzii!
Da, sa speram!
Hai, have fun!
Pa!
Pa!”
Nimic nu se leaga. Acum e aici, peste doua minute e in cladirea de langa, in secunda urmatoare in cealalta. Sau... de ce nu, in doua locuri in acelasi timp. Acum asculta definitii despre vectori, in minutul urmator cauta clasa pentru cursul de Economie Politica a Sanatatii.
“Oare de ce naiba mi-am ales cursul asta? Poate trebuia sa il iau la anul! Meh, poate renunt la el!”
Va afla ca nu e dracul atat de negru. Ii va placea cursul.

Mesaj. Il citeste. Pentru moment, chipu-i imbracat in tristete, se lumineaza usor, sub privirile celor din jur.
“[...] Te iubesc:*”
“Si eu te iubesc!” – murmura pentru sine, de parca ar auzi-o. Dar stie ca simte si ii e de ajuns.
Se intoarce asupra cartii pe care o citea cu multa curiozitate, placere si dorinta de a afla cat mai multe.
Cafea multa. Somn putin. O poza de a lor. Pixul si foaia.
Scrie despre ei. Lucruri lipsite de un sens anume, dar pe bazele carora si-au cladit iubirea aia absurda in care (doar ei) cred cu ardoare.
Cu aceleasi miscari fine mai ia o gura din cafeua care, spera ea, sa ii tina ochii obositi, pe linia de plutire. Cearcanele, un pic accentuate si ochii rosii, sunt usor mascati de ochelarii, carora vrand nevrand le e recunoscatoare: culori mai aprinse, numere mai clare, chestii din astea...
Maimutza ii face cu mana din cartea veche a lui Rebreanu.
Atipeste 10 minute. Oboseala déjà acumulata isi spune cuvantul.
E tarziu..
Trista priveste insigna ce ii spune zilnic “I’m OK”, zambeste si stie ca totul va fi bine.
Inca o gura de cafea, isi ia ghiozdanul si pleaca usor spre clasa aia mica si parca un pic mai primitoare decat celelalte.

Insotita de absurdul ce o inconjoara, se clatina usor, dorindu-si parca sa scape de povara incercarii de a da sens tuturor lucrurilor din jurul ei, oricarui vis pe care si-l fructifica, oricarei sperante pe care si-o amplifica.
Reuseste.
De fapt nici nu stie ce e mai bine sa faca.
Sa accepte absurdul in care se complace? Sa dea sens lucrurilor pe care ea le considera logice, dar pe care ei le privesc absurde, de neexplicat.. prostii?
Habar nu are. Nu se intelege nici pe ea in momentul asta. In incercarea ei de a se inveseli, isi ocupa mintea cu alte lucruri, care ii fac mai mult rau decat isi inchipuie.
Se hotaraste sa nu se mai gandeasca la nimic.
Aude doar muzica in casti. Nu ii pasa de nimic.
A ajuns.
Se gandeste la el, dintr-o sala de clasa cu background spaniol.

Urasc Septembrie. Nu imi place toamna. Si totusi o accept (ce altceva pot face). Dar toamna fara tine.. e absurda si urata, prea absurda.. si prea urata.
Da! E absurd ca nu esti cu mine acum.

Partener al singuratatii mele.

O ultima privirea aruncata peste umar; o ultima lacrima pe care El o vede.


Fii singur alaturi de mine; vino cu mine sa descoperim misterul de a ne tine in brate fara sa ne atingem.
Fii langa mine cand sunt singura; indeparteaza-mi temerile; curata-ne de trecutul murdar din care am facut parte cu sau fara voia noastra.
Ma gandesc la mine sa traiesc pentru tine.
Sa se stinga lumina, iadul sa ia foc, pasiunea sa arda, cuvinte mute sa ne cante iubirea, litere transparente sa ne scrie povestea.
Sa stam in pat fara sa ne atingem, sa dezvaluim misterul de a ne cunoaste fara sa vorbim, de a ne iubi fara sa ne atingem, de a ne sustine fara sa fim unul langa celalalt; sa pretindem ca se intampla totul cand de fapt .. nu se intampla nimic.
Linistea cuvintelor nerostite sa ne fie calauza; tu in locul tau, eu in al meu; ca un inger, fii langa mine; lasa-ma sa iti spun ca iti sunt infidela doar cu singuratatea ce ma incojoara.
Sa ma gandesc la mine sa traiesc pentru noi.
Fii langa mine atunci cand sunt singura, sa te iubesc asa cum vreau eu.
Vreau sa ma mangai fara sa ma atingi. Sa ai grija de mine printr-un singur gand.
Sa ma iubesti intr-o simpla privire.
Sa imi vorbesti intr-un cantec surd.
Sa mi te dedici intr-un vis real.
Sa fii al meu intr-o atingere inexistenta, dar totusi reala.
Sa crezi intr-o speranta.
Sa dam sens absurdului de a ne tine in brate fara a ne atinge, de a ne iubi fara a o spune.
Te vreau langa mine.
Tine-ma in brate, iubeste-ma; dimineata, sa imi saruti ochii somnorosi; sa tragi de mine sa ma trezesc, sa ma saruti si..
[“cin’minute!”]
... sa razi.. 


Si din nou, auzi aceeasi voce care iti spune ca “Va fi bine!”

Acum in umbrea mea cuminte, zambesti usor copilareste, dar soare-mi esti cand vrei fierbinte si valul ce ma racoreste..

Franturi de nonsens.

Un film.
Un sfert din ora din al doilea. Te plictisesti.
Un joc. Doua, trei.
Te plictisesti.
Mananci ceva, doar ca sa eviti discutiile alea idioate, fara sens, enervante, mai ales in moment ca astea. O convorbire telefonica, scurta, dar plina de nervi.
Regasire.
Cuvinte multe. Sens lipsa.
Ganduri pe tava. Intelegere minima; zero; de fapt, de partea negative a axei.
Fragmente din povestea zilei de azi.
O poveste scurta. Poate mai rupi din monotonie. Poate imprastii tristetea ce v-a cuprins pe amandoi.
Vorbesti mult. Si asta il amuza de fiecare data. Incerci sa faci asta si acum. In lupta ta de a invinge aerul monoton, iti vin in ajutor.. altii. Persoane pe care nu le-ai mai vazut demult; altele.. pe care nu le-ai vazut niciodata.
Ti se face semn din spate.
“Shhh!
Bine ai venit!
Bine te-am gasit!” – un raspuns nascut pe buzele ce au ca baza un zambet ironic, dar in care se citeste sinceritatea ce imbraca o forma fina de: “Hai las-o ca n-are rost!”
Un schimb rece de replici; obligatie, diplomatie, formalism, o accentuata falsitate. Eviti contactul vizual. Nu iti place situatia. Nu iti place sa fii pupata in ***, doar ca da bine in peisaj.
Superficialitate. Abundenta. Da bine in poza asta perfecta, modificata in photoshop. Dar nu esti in poza. Nu atingi o perfectiune plasticata ca a ei.
“Ce faceti mai?
Pe aici. Ne plimbam. Voi?
Uite mergem aici jos. Veniti?
Vrei sa mergi?”
Dai din umeri in semn de indiferenta. Nu vrei sa spui nu. Poate el chiar vrea sa mearga.
Va continuati drumul impreuna.
O mie de cuvinte ce ar putea descrie foarte prost ce simti; oricum daca le legi intre ele nu prezinta niciun fel de sens pentru niciunul din ei.
O mie de ganduri.
Oameni. Multi.
“Buna!
Ce bei?
Tu?
O bere.
4.”
Vocile tumultoase tulbura usor linistea. Radeti.
S-a rupt firul.
“Tu ai spus ce vrei?
Da.” Si te saruta. “Unde iti e gandu?l”
“Niciunde..”
Zambete, cuvinte, propozitii de neinteles. Vorbesc toti in acelasi timp. Din diplomatie legi cateva vorbe cu ei.
Te gandesti in alta parte.
“Ce-i cu tine?
Nimic.” Raspunzi sec, incercand sa il convingi ca totul e bine. Nu iti doresti sa ascunzi ceva, nu vrei sa il minti. Departe e de tine gandul asta.
Dar..
Nici tu nu stii ce ai.
Meloncalie. Adanca.
Il privesti. Il iubesti. Iti place sa te uiti in ochii lui senini si limpezi, azi un pic obositi si tristi. Il saruti usor, plapand, de teama sa nu-i ranesti buzele sensibile. Nu te saturi de el.
“Daca va tine anul asta... pft, e bine!
Multumim de incurajare!
Prostule!” – incepi si vorbesti iarasi cu gandurile tale.
“Vezi ca el vorbeste cu tine!”
Trezita brusc, il vezi zambind si auzi ce spune ultima oara.
“Neah! Ii pot spune orice acum; nu ma aude.”
Zambesti, pui o intrebare de care uiti rapid si te detasezi iarasi de discutiile ce au loc la masa asta mica.
Locatie se schimba. Ramai doar cu el. Nu asa ai vrut? Dar niciunul nu isi poate sterge melancolia ce se citeste pe chipurile voastre.
Fotografia orei 12 se schimba. Cadrul se mareste.
“Clau ce ai ma? Esti suparata pe mine?
Aaa.. nu ma! Ce naiba?!?
Te intreb.. ultima oara cand ne-am vazut ne-am inteles bine.”
Si radeti.
Iesi si inchizi usa. Te hotarasti sa te sacrifici zece minute si sa dardai un pic. Nu vrei sa creada ca esti suparata pe ei.
Cu aceeasi diplomatie zambesti, ascultandu-le povestile. Gandul iti e departe. Incerci sa il risipesti, sa il lasi usor dus de vant, oriunde in alta parte, numai la tine in minte nu. Nu reusesti.
Urmele de buze pe tot corpul te incalzesc. Ce faci daca nu mai sunt?
Nu vrei sa te gandesti. Ii spui sa plece.
Admiri dibacia cu care manuieste fumul de tigara. Esti fascinata de zambetul si privirea lui. Iubesti ceea ce te leaga de el.
Ce faci daca il pierzi?
Ce faci ca sa nu mai gresesti?
Lasa orgoliul la o parte!
Te ia in brate. Esti in siguranta.
Il saruti si ii spui ca il iubesti.
“Si eu!“
Aceeasi privire calda, aceleasi brate puternice, aceeasi atingere suava te fac sa uiti de frig, sa nu simti nimic decat ca te iubeste; sa nu te gandesti la nimic decat la faptul ca.. sunteti voi doi.
Aici. Acum. Mereu.