Ultimul fum.

Traieste. O miniciuna adevarata.
Priveste. In jur, prin ei. Si-aduce aminte.
“Ce frumos era cand zambeam pentru cel mai marunt lucru, dar care ma facea fericita. Si dura. Cu cat era mai marunt, cu atat era mai puternic si mai semnificativ.”
Se gandeste. Ce frumos era cand iubea.
“Am iubit?”
A uitat.
Un el si o ea. El, geaca albastra si caciula mov. Ea, geaca verde si caciula albastra. O tine protector de brat, se apropie, o asculta, o saruta gentil pe frunte. Rad!
Unul dintre cele mai indepartate sentimente. Inca unul de fapt!
“Am ras vreodata?”
A uitat.
“Ce bine le sta impreuna!”
Zambeste. Involuntar, prima oara dupa mult timp, cu o sinceritate dureroasa.
Frana brusca o trezeste din simtiri. Copilul de mai devreme a uitat tot. Copilul? Care copil?

Merge agale!
-Nu te supara..
Ii intinde bricheta fara a-l lasa sa termine.
Privirea confuza determina dreptul la replica.
-Ai tigara intre degete. Neaprinsa. Pentru ce altceva puteai sa intri in vorba cu mine?
Nu il priveste. El pleaca fara niciun alt cuvant.

Ii vede. Nu ii aude, nu le citeste pe buze. Dar zambetele sunt suficiente.
Tentata pe moment sa mearga in urma lor, se razgandeste. Ii priveste pana dispar din campul ei vizual.
Copila se intoarce. S-a simtit urmarita. Dar asta nu o impiedica sa nu o mai priveasca. Asa era si ea: nepasatoare, dar fricoasa din cale-afara.

Nici macar un robot nu ar lua notite mai repede ca ea. Orice miscare ii e mecanica.
O alta poza, asemenea celei de mai devreme. Inainte sa o intrebe ceva, copila scoate bricheta din buzunar si i-o intinde, zambind.
-Multumesc! – o priveste insistent fara a se simti jenata de faptul ca o face sa se simta neconfortabil.
-Aveam si eu o caciula ca a ta! Verde! – ii ofera o explicatie putin ruginita. “Si un zambet ca al tau pe buzele astea ce n-au gustat fericire mult timp.. si lumina in ochii astia de robot; si lanturile inimii imi erau bine unse, probabil ca ale tale.. nu scartaiau, nu erau stricate, nu picau!” – isi spune in sinea ei.
Copila nu spune nimic; ar parea o nebuna in ochii lor.

Prezenta copilei o marcheaza. Timp de cateva ore sta nemiscata urmarindu-i pe toti. Ii deseneaza miscarile, isi imagineaza ce ar putea spune, de ce rade. Fericirii nu ii pune semn de intrebare.
El ii ofera raspunsul inainte de a formula intrebarea. O soarbe din priviri. O saruta si nu ii da drumul.
Vorbesc, se bat razand, ii ignora pe toti ceilalti pentru un moment in doi.

Copila intelege ca e privita, se ridica si iese. In secunda urmatoare stateau fata in fata. Zambetul amabil ce i-a oferit “un foc” si ochii prietenosi ce rad in lumina, sunt acum reci, rai si cer o explicatie. Mainile ce dansau vesele in aer stau acum incrucisate intr-o imagine sobra ce nu o prinde deloc pe copila.
-Vreau sa fiu ca tine! Iar!
-Sau vrei sa fiu eu ca tine?
-Ce prostii vorbesti.. nu stii ce spui!
-Nu ai fost ca mine, dar traiai ca mine. Acum daca tu esti.. cum esti, sau altfel spus, cum nu esti, trebuie sa fiu si eu, nu?
-Doamne, ce fac?
-Iti pierzi timpul. – ii raspunde copila, foarte sincer si cu parere de rau.
-Nu stiu daca aveam altceva mai bun de facut acum.
-Nu, nu acum. Iti pierzi timpul in general.
-Cum de stii?
-Am facut si eu asta. Imi pare rau, dar nu te pot ajuta. Degeaba iti ofer eu o zi cu imprumut, daca tu un ai cerut-o. Degeaba iti zambesc, daca tu nu simti nimic. Cum de altfel, degeaba rad, daca tu nu auzi. De ce sa vorbesc, daca tu nu intelegi?
O priveste tacuta, ceea ce ii ofera copilei posibilitatea de a continua. Isi aprinde o tigara.
-Asta e ultima. Zile cu imprumut am luat si eu, pentru ca am vrut, am cerut si mi-au fost oferite. De zambit am zambit pentru ca mi-au fost oferite zambete si am vrut sa le simt. Nu am inteles din prima, dar am ascultat. Timpul m-a ajutat sa inteleg. Pe tine nici timpul nu te mai poate ajuta. Tu un mai existi ca om, ca sa nu mai vorbim de suflet. Altfel cum iti explici faptul ca doar eu te vad si aud?
-Asta pentru ca vrei.. si mai devreme…
-El nu te-a auzit. De ce crezi ca a plecat fara sa zica vreun cuvant? Nu ma ai. Nu mai existi. Asa ca, te rog, nu imi oferi zambetul ala plin de satisfactie. Ma pot lipsi de el.
Ultimul fum o invaluie pe cea din fata ei, iar chistocul cade fara suflare.
-Esti cam agresiva pentru o copila.
Fara un alt cuvant, copila se intoarce la masa.
-Cu cine vorbeai?
-Cu.. Nimeni.
Intoarce privirea catre locul in care zacea ultimul muc de tigara.
Zambeste. “Cine ar sta de nebun in frig?”
-Nu era Nimeni acolo.