Monolog.

Cei patru pereti care au acoperit-o de nenumarate ori, o cuprind iarasi in brate. Au fost martorii lacrimilor ce au incalzit-o de atatea ori iarna trecuta, prietenii de suferinta, complici ai gandurilor ei; inca sunt cei ce ii vegheaza somnul.
“De ce nu ma observi?”
Apasa pe intrerupator. Lumina pala ii deranjeaza ochii obositi. O dor.
“De ce suntem doi straini cand.. totul e asa puternic?
Revino-ti!
Ce se intampla cu tine? Tu nu esti asa. Daca nu mai simti nimic pentru mine, spune-mi. Sunt aici! Te uiti peste umarul meu cand ma saruti, privesti prin mine cand vorbesti cu mine. Spune-mi ce inseamna asta? Incerc sa spun “adio”, dar nu pot.
Lumea asta e o miniciuna si o simt.
Mai ai timp sa intelegi ce am sa iti spun? Cat rau poti sa imi faci..
Ma prindeai cand incercam sa zbor si cadeam fara aripi; …si ti-am lasat in grija sufletul meu.
Acum vii si spulberi tot.
Sunt prinsa in lantul minciunilor tale, in visul cuvintelor si dorinta pormisiunilor. M-ai ingenunchiat. Mi-ai spus ca nu vei pleca vreodata. Ma priveai in ochi si stiai ca imi spui doar minciuni.
Asta e viata mea. Te urmaresc zilnic. Te-ai nascut pentru a pleca de langa mine. Mereu fugi. Si atunci? De ce mai suntem impreuna?
Iti caut privirea, urmaresc un vis ce se spulbera in zori. Poate intr-o dimineata, in zori, odata cu visul, se va spulbera si imaginea ta.
Pari a merge mai departe asa usor.. ce am facut?”
Tresare.
“Sterge-ti ochii. Usuca lacrimile. Lasa-i liberi. Ridica-te si incearca sa gasesti un zambet; o sa intalnesti altceva..; incearca sa spui “adio”; zboara, du-te!”
O alta privire rece esueaza. Nu stie ce inseamna ura, indiferenta, ratiunea, puterea.
Aceeasi imagine reflectata in oglinda ciobita, acelasi zambet speriat, aceleasi lacrimi senine.. aceeasi lipsa de curaj.
“Dar nu pot sa plec.”
Se tareste spre usa.
Trupul usor cade sub greutatea viselor neimplinite. Ii e blonav de el.
E dimineata. E timpul ca el sa plece. De-ar mai sta macar o zi…
Il saruta de bun ramas si il strange in brate pentru ultima oara.
Brusc, lacrimile curg pe obrajii amandurora. Amandoi stiu ca lacrimile lui sunt o alta minciuna.
Dar pana diseara ea va uita de “ultima oara”.
Ratiunea se afla inca sub semnul sclaviei. Sufletul dicteaza, ea executa.
“Mi-e teama. Cred ca am nevoie de tine.
Nu-ti simt minciunile.Traiesc pentru ca inca le respir.”
Din nou isi urmareste visul in inchisoarea iubirii pe care o simte.
“Pana cand??!”