Si s-a facut rosu. Semaforul ce il vedeam a fi verde tot timpul de aici inainte m-a facut sa stau pe loc, sa ma opresc.. sa privesc inapoi.
Speriata, am ramas pe loc. Sa merg in fata, sa privesc in dreapta, stanga sau .. sa ma intorc din drum? Poate e prea mult pentru mine si nu o sa fac fata.
Aceeasi voce imi spune de un an jumate ca va fi bine. Si am crezut-o. Dar increderea in ea s-a spulberat. Eu nu mai exist. Ca atare nu exista nici vocea aia ce ma cunostea prea bine. E uimitor cum, desi m-am schimbat, dau dovada de o aceeasi slabiciune.. la nesfarsit. E uimitor cum niste cuvinte m-au facut sa privesc inapoi.
Ma asez pe bordura. Scot din cutie niste piese de puzzle si refac imaginea ce o credeam pierduta in amintiri; refac imaginea, pe care plina de curaj, intr-un moment de indiferenta, nepasare, suficienta raceala si destul sange rece, am rupt-o. Plina de culoare, senina, plina de iubire si sentimente curate, e tot ce a ramas in urma noastra; si ea ma face sa zambesc; ea ma face sa plang.
E surprinzator cum, pentru a nu stiu cata oara, imi incalc promisiunea facuta mie. Imi incalc promisiunea ca voi fi fericita, voi zambi, voi iubi.
Ploua.
Nu ti-am cerut sa ramai cu mine. Te-am rugat doar sa ma lasi.. sa traiesc; sa fiu cat de cat normala; sa pot sa iubesc si sa zambesc asa cum o faceam odata. Intentionat, sau nu, ai reusit sa ma intorci iarasi din drum.
Mi-ai smuls din nou lacrimile pe care le credeam uscate; mi-ai smuls increderea pe care o aveam in mine; ai luat cu tine totul. Ai reusit cu doar cateva cuvinte, nu sa ma ranesti, ci sa ma intorci la tot ce a fost si stim (cred) amandoi ca nu va mai fi.
Inca nu inteleg de ce faci asta. Sunt blocata. Nu pot sa fac niciun pas inainte. Nu pot sa zambesc; si ca de obicei, reusesc sa fac pe altcineva sa sufere; nu imi mai pasa de mine. Nu vroiam sa sufere cei care tin la mine.
Nu pot sa mai cred in ceea ce ochii nu pot vedea, nu mai cred in glasul din inima mea; nu cred in glasul ce m-a facut sa zambesc iarasi. Nu pot sa cred in sufletul pe care il credeam al meu. Nu pot sa mai cred in ceea ce am cladit din vise, din sperante, din incredere in mine si in el. Mi-e teama. Nu mai cred in mine, in tine, in el; nu cred in nimeni.
Si voi pleca. Nu pot sa mai raman. O sa plec singura; fara nimeni langa mine. E mai bine asa.
Inca ma surprinde raceala cu care ii dau la o parte pe cei care chiar tin la mine si care poate chiar ma vor langa ei. Mai bine acum decat mai tarziu.
Spuneai ca nu poti sa crezi ca sunt rece si indiferenta. Dovada e chiar aici. Stau, m-am oprit; sunt singura. Nu vreau pe nimeni langa mine. Cu raceala, ii dau pe toti la o parte.
Stau jos si plang.
Nu am puterea sa mai inchid cutia; nu am taria necesara sa merge mai departe; dar am taria de a ma opri din drum, inainte sa ajung la el; am taria de a renunta la orice vise. Am taria de a ramane singura.. din nou.
Am taria de a minti cu un zambet, de a gresi cu un vis, de a gresi cu o poveste; dar nu am taria de a recunoaste adevarul.
Si as vrea sa strig dupa ajutor, dar lacrimile ma impiedica.
Si din nou ai venit.. ai trecut peste tot.. si m-ai lasat singura; ai distrus tot ceea ce reusisem sa cladesc; si m-ai distrus pe mine.
Tu? Si tu vei fi bine. Stiu asta. Mereu ai fost.
Eu? Nu conteaza. Momentan stau pe loc si plang.
Intr-o zi o sa am puterea sa ma ridic, sa inchid cutia si sa merg mai departe.
Si ploua.
Ploua pentru tot ce am avut si nu mai am; ploua pentru ceea ce as fi putut sa am, dar am renuntat.
Speriata, am ramas pe loc. Sa merg in fata, sa privesc in dreapta, stanga sau .. sa ma intorc din drum? Poate e prea mult pentru mine si nu o sa fac fata.
Aceeasi voce imi spune de un an jumate ca va fi bine. Si am crezut-o. Dar increderea in ea s-a spulberat. Eu nu mai exist. Ca atare nu exista nici vocea aia ce ma cunostea prea bine. E uimitor cum, desi m-am schimbat, dau dovada de o aceeasi slabiciune.. la nesfarsit. E uimitor cum niste cuvinte m-au facut sa privesc inapoi.
Ma asez pe bordura. Scot din cutie niste piese de puzzle si refac imaginea ce o credeam pierduta in amintiri; refac imaginea, pe care plina de curaj, intr-un moment de indiferenta, nepasare, suficienta raceala si destul sange rece, am rupt-o. Plina de culoare, senina, plina de iubire si sentimente curate, e tot ce a ramas in urma noastra; si ea ma face sa zambesc; ea ma face sa plang.
E surprinzator cum, pentru a nu stiu cata oara, imi incalc promisiunea facuta mie. Imi incalc promisiunea ca voi fi fericita, voi zambi, voi iubi.
Ploua.
Nu ti-am cerut sa ramai cu mine. Te-am rugat doar sa ma lasi.. sa traiesc; sa fiu cat de cat normala; sa pot sa iubesc si sa zambesc asa cum o faceam odata. Intentionat, sau nu, ai reusit sa ma intorci iarasi din drum.
Mi-ai smuls din nou lacrimile pe care le credeam uscate; mi-ai smuls increderea pe care o aveam in mine; ai luat cu tine totul. Ai reusit cu doar cateva cuvinte, nu sa ma ranesti, ci sa ma intorci la tot ce a fost si stim (cred) amandoi ca nu va mai fi.
Inca nu inteleg de ce faci asta. Sunt blocata. Nu pot sa fac niciun pas inainte. Nu pot sa zambesc; si ca de obicei, reusesc sa fac pe altcineva sa sufere; nu imi mai pasa de mine. Nu vroiam sa sufere cei care tin la mine.
Nu pot sa mai cred in ceea ce ochii nu pot vedea, nu mai cred in glasul din inima mea; nu cred in glasul ce m-a facut sa zambesc iarasi. Nu pot sa cred in sufletul pe care il credeam al meu. Nu pot sa mai cred in ceea ce am cladit din vise, din sperante, din incredere in mine si in el. Mi-e teama. Nu mai cred in mine, in tine, in el; nu cred in nimeni.
Si voi pleca. Nu pot sa mai raman. O sa plec singura; fara nimeni langa mine. E mai bine asa.
Inca ma surprinde raceala cu care ii dau la o parte pe cei care chiar tin la mine si care poate chiar ma vor langa ei. Mai bine acum decat mai tarziu.
Spuneai ca nu poti sa crezi ca sunt rece si indiferenta. Dovada e chiar aici. Stau, m-am oprit; sunt singura. Nu vreau pe nimeni langa mine. Cu raceala, ii dau pe toti la o parte.
Stau jos si plang.
Nu am puterea sa mai inchid cutia; nu am taria necesara sa merge mai departe; dar am taria de a ma opri din drum, inainte sa ajung la el; am taria de a renunta la orice vise. Am taria de a ramane singura.. din nou.
Am taria de a minti cu un zambet, de a gresi cu un vis, de a gresi cu o poveste; dar nu am taria de a recunoaste adevarul.
Si as vrea sa strig dupa ajutor, dar lacrimile ma impiedica.
Si din nou ai venit.. ai trecut peste tot.. si m-ai lasat singura; ai distrus tot ceea ce reusisem sa cladesc; si m-ai distrus pe mine.
Tu? Si tu vei fi bine. Stiu asta. Mereu ai fost.
Eu? Nu conteaza. Momentan stau pe loc si plang.
Intr-o zi o sa am puterea sa ma ridic, sa inchid cutia si sa merg mai departe.
Si ploua.
Ploua pentru tot ce am avut si nu mai am; ploua pentru ceea ce as fi putut sa am, dar am renuntat.
Of...imi caut cuvintele si nu le gasesc. Parca as fi scris eu....cat de mult seamana povestea ta cu viata mea...sfaturi nu ma apuc sa iti dau pentru ca nu as stii ce sa iti spun. Nu stiu nici macar ce sa imi spun mie, dar altcuiva?
ReplyDeleteIti doresc doar sa ai putere si vointa sa treci peste.
Oricum cuvintele sunt de prisos.. :)
ReplyDeleteMacar ma intelege cineva; ciudat cum cei care ne inteleg sunt tocmai cei care nu ne cunosc, dar vad ce simtim... si reusesc sa vada mai mult decat niste litere si cuvinte insiruite.. intr-o ordine cu mai mult sau mai putina logica, pentru unii..
Cuvintele nu sunt de prisos.Cuvintele fara sentimentele ce vor sa fie transmise sunt intr-adevar goale...
ReplyDeleteVorbele ce vor sa transmita anumite senzatii si nu doar informatii sunt ca si un cablu pe care-l intinzi oamenilor, pentru ca ei sa se poata conecta la inefabilul pe care vrei sa-l transmiti...Pentru unii, acest cablu nu-i compatibil cu a lor "cutie craniana", pentru ca nu cunosc sentimentele pe care tu vrei sa le atingi...De aceea, unii nu o sa inteleaga sentimentele , ideile si vorbele tale nici dupa explicatii interminabile, si altii o sa stie ce vrei sa spui la primul sunet care-ti iese din gura (sau din contactul pixului cu foaia)....
Dragostea ce nu vrea sa plece e dragostea pe care nu vrei tu sa o lasi....