S-a terminat povestea?
Pictez totul. Incerc sa conturez ceea ce e.. asa cum vreau. Nu prea imi iese. Nu trebuia sa ma astept sa fie totul... verde. Nu trebuia sa fac din pictura un hobby. Am gresit cu niste pete de culoare.
Ploua pentru fiecare clipa petrecuta departe. Am primit tot ce am vrut la un moment dat; si nu, nu e vorba de ambitie.
Acum.. stric totul, asa cum imi sta in fire. Gresesc cu niste clipe de poveste, peste care, plina de inconstienta, arunc clipe de cosmar. Nu mi le doresc, dar ma linistesc, desi imi aduc lacrimi... multe. Le gust, le sorb cu fiecare secunda.. nu ma satur de ele, dar vreau sa le usuc.
Ce as putea sa mai fac? Acum de ce mai ploua? Nu am ce mi-am dorit? Nu sunt unde mi-am dorit sa ajung?
Si totusi tot ploaia ma va proteja. O voi simti, ei nu ma vor vedea. Ele ma vor ascunde. Ei nu ma vor citi. Si tunetul asta imi acopera tipatul mut. Pentru prima oara, fulgerul nu imi inspira teama. De fapt.. nu imi inspira nimic: o lumina, oarecum puternica, ce din cand in cand, coloreaza locul in care ma aflu: murdar, fara pata de culoare, plin de viata, dar mort in acelasi timp: un loc in care exista orice, dar nu liniste; undeva unde poate mi-ar fi placut totusi sa fiu; sunt, dar ma dezgusta.
Acum?
Prea liniste, urat, murdar; prea multi nori, prea multi care nu stiu ce inseamna caldura, apropiere, rabdare, bun simt.
Stau si privesc sus, printre picaturi. Ma simt ca acolo, cu o mica diferenta: nu e "acolo".
Sa imi pregatesc cicatricele? Sa-mi deschid ranile pentru a-mi fi mai usor? Sa sper? Sa visez? Sa ma bucur? Sa fiu fericita?
Poate un pic mai incolo. Acum astept soarele sa iasa. Nu credeam, dar... cerul senin chiar exista daca privesti in spatele norilor. E acolo; l-am vazut acum cateva zile: mare, albastru, senin si fara pata. Stiu ca e acolo si va fi.. pentru mine, desi acum te rog: nu opri ploaia!
Nu vreau sa ma vada cand plang.