Franturi de nonsens.

Un film.
Un sfert din ora din al doilea. Te plictisesti.
Un joc. Doua, trei.
Te plictisesti.
Mananci ceva, doar ca sa eviti discutiile alea idioate, fara sens, enervante, mai ales in moment ca astea. O convorbire telefonica, scurta, dar plina de nervi.
Regasire.
Cuvinte multe. Sens lipsa.
Ganduri pe tava. Intelegere minima; zero; de fapt, de partea negative a axei.
Fragmente din povestea zilei de azi.
O poveste scurta. Poate mai rupi din monotonie. Poate imprastii tristetea ce v-a cuprins pe amandoi.
Vorbesti mult. Si asta il amuza de fiecare data. Incerci sa faci asta si acum. In lupta ta de a invinge aerul monoton, iti vin in ajutor.. altii. Persoane pe care nu le-ai mai vazut demult; altele.. pe care nu le-ai vazut niciodata.
Ti se face semn din spate.
“Shhh!
Bine ai venit!
Bine te-am gasit!” – un raspuns nascut pe buzele ce au ca baza un zambet ironic, dar in care se citeste sinceritatea ce imbraca o forma fina de: “Hai las-o ca n-are rost!”
Un schimb rece de replici; obligatie, diplomatie, formalism, o accentuata falsitate. Eviti contactul vizual. Nu iti place situatia. Nu iti place sa fii pupata in ***, doar ca da bine in peisaj.
Superficialitate. Abundenta. Da bine in poza asta perfecta, modificata in photoshop. Dar nu esti in poza. Nu atingi o perfectiune plasticata ca a ei.
“Ce faceti mai?
Pe aici. Ne plimbam. Voi?
Uite mergem aici jos. Veniti?
Vrei sa mergi?”
Dai din umeri in semn de indiferenta. Nu vrei sa spui nu. Poate el chiar vrea sa mearga.
Va continuati drumul impreuna.
O mie de cuvinte ce ar putea descrie foarte prost ce simti; oricum daca le legi intre ele nu prezinta niciun fel de sens pentru niciunul din ei.
O mie de ganduri.
Oameni. Multi.
“Buna!
Ce bei?
Tu?
O bere.
4.”
Vocile tumultoase tulbura usor linistea. Radeti.
S-a rupt firul.
“Tu ai spus ce vrei?
Da.” Si te saruta. “Unde iti e gandu?l”
“Niciunde..”
Zambete, cuvinte, propozitii de neinteles. Vorbesc toti in acelasi timp. Din diplomatie legi cateva vorbe cu ei.
Te gandesti in alta parte.
“Ce-i cu tine?
Nimic.” Raspunzi sec, incercand sa il convingi ca totul e bine. Nu iti doresti sa ascunzi ceva, nu vrei sa il minti. Departe e de tine gandul asta.
Dar..
Nici tu nu stii ce ai.
Meloncalie. Adanca.
Il privesti. Il iubesti. Iti place sa te uiti in ochii lui senini si limpezi, azi un pic obositi si tristi. Il saruti usor, plapand, de teama sa nu-i ranesti buzele sensibile. Nu te saturi de el.
“Daca va tine anul asta... pft, e bine!
Multumim de incurajare!
Prostule!” – incepi si vorbesti iarasi cu gandurile tale.
“Vezi ca el vorbeste cu tine!”
Trezita brusc, il vezi zambind si auzi ce spune ultima oara.
“Neah! Ii pot spune orice acum; nu ma aude.”
Zambesti, pui o intrebare de care uiti rapid si te detasezi iarasi de discutiile ce au loc la masa asta mica.
Locatie se schimba. Ramai doar cu el. Nu asa ai vrut? Dar niciunul nu isi poate sterge melancolia ce se citeste pe chipurile voastre.
Fotografia orei 12 se schimba. Cadrul se mareste.
“Clau ce ai ma? Esti suparata pe mine?
Aaa.. nu ma! Ce naiba?!?
Te intreb.. ultima oara cand ne-am vazut ne-am inteles bine.”
Si radeti.
Iesi si inchizi usa. Te hotarasti sa te sacrifici zece minute si sa dardai un pic. Nu vrei sa creada ca esti suparata pe ei.
Cu aceeasi diplomatie zambesti, ascultandu-le povestile. Gandul iti e departe. Incerci sa il risipesti, sa il lasi usor dus de vant, oriunde in alta parte, numai la tine in minte nu. Nu reusesti.
Urmele de buze pe tot corpul te incalzesc. Ce faci daca nu mai sunt?
Nu vrei sa te gandesti. Ii spui sa plece.
Admiri dibacia cu care manuieste fumul de tigara. Esti fascinata de zambetul si privirea lui. Iubesti ceea ce te leaga de el.
Ce faci daca il pierzi?
Ce faci ca sa nu mai gresesti?
Lasa orgoliul la o parte!
Te ia in brate. Esti in siguranta.
Il saruti si ii spui ca il iubesti.
“Si eu!“
Aceeasi privire calda, aceleasi brate puternice, aceeasi atingere suava te fac sa uiti de frig, sa nu simti nimic decat ca te iubeste; sa nu te gandesti la nimic decat la faptul ca.. sunteti voi doi.
Aici. Acum. Mereu.