Strainul.

“Hai ca vorbim dupa curs, bine?
Da! Suna-ma!
Ok!
Oops! Scuuuzzzeee!” – in euforia-i caracteristica, il loveste din plin.
“Nu-i nimic!” – ii zambeste Strainul, care nu a putut rezista chipului colorat.
Clipocind din gene, zambeste timid si isi vede grabita de drum.

Canta, batzaie, flutura din maini, da volumul mai tare in casti.
Miscarea buzelor ce dansau pe ritmul melodiei pe care o asculta il atrage ca un magnet. Strainul se aseaza langa ea.
Indiferenta, zambeste si isi continua studiul, in acelasi ritm vesel.
O priveste suspicios, amuzat, speriat, captivat. Il amuza sa o vada “sarind de bucurie” cand invata. Il bucura ca e o fire vesela, mereu cu zambetul gingas pe buze.
Este linistit cand o vede fericita.
O analizeaza din cap pana in picioare. Ii place totul. Adora tot ce are legatura cu ea; habar nu are cine e, desi o stie de atata amar de vreme. Numai de cate ori s-au privit.. cu aroganta, nepasare, indiferenta.. ardoare.
Dar acum, il intriga faptul ca nici macar nu se uita la el.
Stie ca e privita. Se umfla in pene si cu o indiferenta accentuata isi vede de treaba.

O ora mai tarziu, imaginea ametitei din prima scena e transpusa intr-o noua ipostaza.
Se plictiseste.
“Aaahhh si cursul asta nu se mai termina!”
N-are stare. I-a pierit si ultima picatura de concentrare de care dispunea. Se intinde, casca, nepasandu-i de cei din jur. Nu o stie nimeni.. in afara de el si altii. [:D]
Se uita pe pereti, admira luminile din tavan, estimeaza inaltimea salii in care se afla, isi imagineaza lucruri, se amuza de proful aflat la.. cativa metri in fata ei, se gandeste ca mai bine s-ar fi asezat mai in spate. In asteptarea pauzei, se hotaraste sa manance. Nu ii e foame, dar n-are ce face.
El.. asa tare se distreaza.
Cine il cunoaste ar zice ca e ceva in neregula cu el. E vesel, zambeste mai mult decat de obicei.
Ei nu i se pare nimic ciudat.
Il priveste peste umar, cu coada ochiului, chicoteste si incearca sa ia notite.

Visatoare, incepe sa deseneze si sa scrie.
Strainul o citeste. Ii citeste mintea si e de ajuns pentru a-i cunoaste povestea.

Linistita isi face ghiozdanul. Va pleca la pauza. Nu mai are chef.
Il examineaza si dupa un timp, scoate un sticker din ghiozdan si incepe sa scrie.
Curios, priveste cum pasta mov lasa niste dare simetrice, rotunde si pline de finete pe suprafata galbena.
Proful tocmai anunta pauza, urmand a se reuni in 20 de minute.
“Pst!” – ii intinde stickerul galben.
Se imbraca, isi ia ghiozdanul si asteapta.
“Cum poti sa iti aflu numele fara sa te intreb cum te cheama?” - il priveste cu ochii sarind de bucurie.
Se uita la ea.. socat.
Era bucuros. Fericirea nu ii incapea pe chip, sangele ii clocotea in vene, balonul e gata sa faca.. “bum”. De parca cineva ar da nervos cu pumnii in perete, bataile inimii pot fi auzite de cea care il priveste linistita, multumita.. castigatoare.
Nu astepta vreun raspuns. Reactia lui era de ajuns. Cu acelasi zambet ironic, subtil si pervers, ascuns, dar fermecator, cu ochii jucausi si cu chipul senin il priveste pentru ultima oara, se intoarce si pleaca.
Din cand in cand se intoarce la 180 de grade si il priveste cum sta in acelasi loc, blocat, incapabil de a scoate macar vreun sunet.

Isi pune castile in urechi si cu zambetul tamp priveste lumea din jurul ei. Din bun simt, de placere, sau indiferent care ar fi motivul, primeste mii de zambete inapoi.
“Stai!” – cineva o bate pe umar.
Tresare!
Zambeste in continuare, asteptand, de data asta, ca cel din fata ei sa vorbeasca.
Ii spune simplu si sincer.
“Surprinsa ai fi sa afli ca te vreau.. de mult timp!” – ii spune cu o voce ce emana fericire, dar in acelasi timp, umbrita de tristete, ascunde multe.
Blocata pe moment, rade nervos.
Ceva nu e in regula.

Toata fericirea de mai devreme e doborata de privirea lui.
Citeste atat de multe in ochii lui. Parca l-ar cunoaste de o viata.
Vorbesc zile si ore in sir. Ii spune atat de multe. Cu aceeasi pasiune pentru cuvinte, ea absoarbe orice sunet nascut pe buzele lui.

Pe autobuz.. amandoi.
El rece, ea obosita. Tricoul lui albastru, preferatul ei o atrage si mai tare langa el. Isi lasa capul lenes si greu pe umarul lui. Cu greu smulge o imbratisare a lui. Totul a fost un fals. Daca era real, trandafirul ala ar fi acum la ea, gandul lui i-ar apartine ei, visurile amandurora, fericire nemascata pe chipul ei; lacrimile n-ar trada-o.
Aflati din nou fata in fata, pentru a mia oara, crede in el si ii pare rau ca a facut-o.
Realizeaza impulsivitatea cu care da frau liber cuvintelor; poate si pe el il dor cuvintele ei.
Se hotaraste sa si le ia inapoi. Spune ce simte, cu tristeste in glas.
Isi musca din buze pentru a nu plange. Lucruri care ii placeau acum o dor.
Ofteaza si il priveste invinsa.
“Imi pare rau doar ca poate fi ceva si nu vrei. Poate fi totul si imi dai drumul.
Nu trebuie sa imi dai drumul!
Dar ce? Sa cersesc ceva ce ar trebui sa imi dai singur, daca e adevarat tot ce mi-ai zis?”
O priveste tacut, ceea ce pe ea o enerveaza si o intriga la culme. Ia raspunsul lui ca pe ceva negativ. Vrea sa plece, dar ramane pe loc.
“Era de ajuns sa imi ceri si as fi fost a ta. Nu trebuia sa creezi miraj daca nu aveai de gand sa ramai!
Nu pot face nimic! Nu acum.
Nu ma poti iubi acum? Tu iti programezi sentimentele?” – rade nervos si tare, atragand putinile priviri ce le mai tin companie trecator. “Te rog!”
“Nu ai scuza! Nu ti-am cerut nimic din ce nu imi poti da. Ti-am cerut iubire, siguranta, afectiune, comunicare, o strangere de mana, un sarut, o imbratisare care ma protejeaza si o privire ce ma asigura ca totul va fi bine. De fapt.. ce vorbesc eu? Nu ti-am cerut nimic! Dar singur, ai promis ca mi le oferi.”
Stie ca are dreptate.
Daca ar fi fost real, acum nu ar fi pierdut-o. A lasat-o sa se piarda in imbulzeala de la metrou. Promisiunea ca o va tine de mana si nu ii va mai da drumul a fost o alta minciuna.
Ei, sufletul ii plange nervos, linistit; lacrimile umplu paharul prea repede. E timpul sa plece.
Il zareste! Se apropie.
“Nu te inteleg!” – si pleaca.

Chipul ce radia de fericire cu cateva zile in urma e acoperit de lacrimi. Asa cum se astepta, el a ramas in loc, preferand sa il ia pe “nu pot” in brate; “nu acum!”.
Nu stie cum se poate debarasa de lantul iubirii cand ea il simte si mai greu si o apasa mai rau ca niciodata. Ar scapa de el daca ar putea; atatea visuri, promisiuni, cuvinte..

Zilele trec toate la fel; din cand in cand mai primeste cate un semn, ce o da peste cap de fiecare data. Acelasi substrat: iubire, dar nu acum, nu atunci, nu acolo.
“Dar cand, unde?”
Nu stie nimic de el.
“Macar traieste!” – isi spune ironic, invaluita in betia de fum a jointului realizat cu mare dibacie. Toti o fac; au invatat-o si pe ea. Ce au mai ras atunci.. prima oara. Zambeste in amintirea clipelor trecute, atat de frumoase.
Zambeste si acum. E in lumea ei; totul e (mai) frumos.
Maine? Se va mai trezi maine?

Zilele o chinuie, lumina o deranjeaza, diminetile anterioare pline de soarele lui sunt acum reci si fade, iar noptile nu o mai ajuta sa zambeasca cand isi vede visul cu ochii.
Somnul nu o ajuta sa uite.
Betiile saptamanilor trecute au inrautatit lucrurile. Nici macar fumul nu o mai ajuta. Nici el, nici celalalt. Nici luminile ce s-au lasat asupra ei in seara aia. Nici zecile de persoane la fel ca ea la momentul ala.

Inca isi sterge lacrimile.
In dimineata urmatoare, isi ia ghiozdanul si pleaca in aceeasi zi de luni ca marti, miercuri si restul saptamanii. Doar ca intr-o alta directie. Ai putea sa juri ca pleaca la scoala. Dar departe de ea gandul asta. Si departe de ea.. va fi tot. Surprinsa va fi sa afle ca se afla amandoi in aceeasi directie.
Obosita, asteapta la coada, ca de obicei cu muzica ce ii suna in urechi mai tare si mai enervant ca oricand. Dar suporta.
Nici macar nu aude vocea ce o roaga sa se apropie pentru a-i verifica pasaportul.
“Next, please!”
Dezmeticita, inainteaza. Nu priveste inapoi.
Isi cauta locul, isi aseaza ghiozdanul si priveste pe geamul mic. E asa senin..
Adoarme. Prima oara dupa ceva timp. Nu simte nimic. Doarme pe tot timpul calatoriei. Nu i s-a mai intamplat asta. Cand se trezeste, este deja in alta parte; alte priviri, unele cunoscute, altele mai putin cunoscute.
Loc vechi si nou ce ascunde amintiri atat de vechi, persoane de demult, acum noi, slefuite, schimbate, de nerecunoscut; ganduri si visuri imbacsite de praf, zambete intiparite pe asfaltul trecut de vreme.
Se plimba in nestire timp de cateva ore bune; o linisteste nespus; din cand in cand mai saluta pe cate cineva, fara a avea insa vreo intentie de a se opri la palavrageala.
La trecerea de pietoni, obisnuita sa aiba prioritate fara a fi nevoita sa se uite in stanga si in dreapta, e claxonata de un sofer prea nervos de neatentia ei (justificabila, gandeste ea) prea grabit si prea putin educat in trafic. Se opreste linistita. I se face semn sa treaca, urmatoarea masina oprind.

Daca ar fi putut atunci s-ar fi dat jos din masina.
Ea nu se uita; zambeste ironic, priveste inainte cu ochii aroganti si impunatori; sigura pe ea isi continua drumul.
Se intalneste cu aceleasi zambete, aceiasi ochi, aceleasi voci, persoane, suflete, caractere, culori: toate vechi si noi.
“O secunda!”
Face cativa pasi.
“Alo?
Alo?!?” – repeta linistita.
“Vreau sa te vad!” – ii spune vocea de la celalalt capat al firului.
“Daca imi spui cine esti, poate iti spun si eu daca vreau sau nu. Sa te vad, desigur!
Nu fi ironica!
Nu sunt!
Vrei sa ne vedem?
NU!
Parca nu stiai cine sunt.. cum de stii ca nu vrei sa ma vezi?
Vocea ta imi e de ajuns.
Stiu ca esti acasa. Vreau sa te vad.
Nu am spus ca nu sunt acasa. Am spus ca nu vreau sa ne vedem.
Eu te-am vazut deja..
Stiu!
Dar..
Dar.. ce? Daca nu vreau sa te vad, nu inseamna ca nu te-am vazut.
De ce..
Pentru ca m-ai lasat sa plec. Departe de tine, de noi, de tot. Mi-e bine; am trecut peste orice moment, desi aveam nevoie sa fii langa mine. Am invatat sa fiu fericita, sa zambesc, sa traiesc fara tine. Nu trebuia sa te intorci! Zambesc! Fa si tu la fel! Nu trebuie sa te intorci, repet, nu ai ce sa mai faci aici! Iubirea ta a plecat si ea, pe cat de repede a venit.”

Tonul marcheaza incheierea convorbirii fara a-si spune macar la revedere.
“Sunteti in reteaua..”
Nervos arunca telefonul.
Se ridica si pleaca. Instinctiv o gaseste. O apuca de brat.
Linistita il priveste.
“N-ai niciun drept.
Ba da. Merit totul.
Eh pe dracu’! Pentru ce lupta daca iubirea s-a incheiat? Da-mi drumul ca ma doare!” – ii zambeste agresiv.
“Nu s-a incheiat nimic! Te iubesc!
Dar cine a zis ceva de sentimentele tale? Pentru ce sa mai lupti, daca eu nu mai simt.. nimic?” – il priveste cu ochii reci, de neclintit.
Anesteziat, ii da drumul la brat.
El ramane mut pe loc, ea pleaca.

Orgoliul calcat prea mult in picioare a indemnat-o sa dea ascultare ratiunii.
Nu o sa mai creada in(tr-un) Strain.

Momentan se minte.. se minte pana se va crede, pana cand minciuna ei va deveni adevarul lor.

16. Nonsens in noiembrie.

“Am crezut ca esti o raza de soare si m-am ars foarte tare!”
“Stii?
Nu imi pare rau pentru ce a fost.
Nu regret ce ai fost si ce am fost.. ce esti.
Nu ma arunc in bratele altcuiva si nu ma inchid in sufletul celuilalt.
Nu regret momentele ce acum sunt trecute... de ceva timp.
Nu imi pare rau ca am crezut in tine.”

Zambetul cald se reflecta in ochii tristi, atintiti la ploaia ce bate in geam si ce atat o deprima. Strange din dinti si isi musca buzele, lasand lacrimile in standby, soptindu-le ca nu e momentul sa isi faca aparitia. Stapana pe situatie, reuseste sa le controleze.
Fara a-si intoarce privirea…

“Regret ce nu mai suntem.
Regret momentele ce ar trebui sa fie prezente si nu sunt.
Imi pare rau ca am crezut intr-o vara in doi.
Imi pare rau ca nu te-am ascultat cand mi-ai zis sa fiu mai rationala, sa revin cu picioarele pe pamant si sa visez mai putin. Stiai tu de ce o spuneai.
Imi pare rau de viata ce le-ai luat-o visurilor mele.
Imi pare rau ca stai pe loc si ma privesti fara sa faci nimic, desi poti face atat de multe.
Imi pare rau ca taci, sau vorbesti doar ca sa pui intrebari, fara a fi capabil de a lua o simpla decizie.
Regret ca nu stii ce vrei.
Regret ca ma vrei, dar nu faci nimic in sensul asta.“

Fara a fi surprinsa, il priveste cu parere de rau, vazand cat e de naiv.

“Cum sa te urasc daca esti sufletul ce atat de mult il iubesc?
Nu te uita cu ochii astia mari. Ai uitat ca te pot citi?
Dar totusi.. mi-as dori sa te doara piciorul cu care mi-ai strivit visurile fara niciun pic de mila; sa-ti patrunda trupul, vantul cu care le-ai lasat sa plece, sa il simti pana in maduva oaselor.. sa te doara; sa iti fie frig in raceala cu care m-ai tratat, constient sau inconstient.
Imi doresc sa te ajunga gandurile mele.
Vreau sa regreti ca ma lasi sa plec.
Nu ma doare. Chiar de ma doare, nu ma doare pentru ca nu vreau. Intelegi?
Nu ai cum sa ma ranesti. Cineva a facut-o inaintea ta.”

El inca pune intrebari.
Ea rade nervos si ii raspunde la fel de nervos.

“Tot tu, de multe ori.
El? Da.. de multe ori.”

Se aseaza la geam, unde atat de mult ii place sa stea.. privirea ii tradeaza cateva lacrimi. Trage aer in piept si se intoarce catre el, mai puternica parca, dar cu aceeasi speranta arzand in ea. I-ar sari de gat si l-ar saruta pana s-ar pierde in bratele ei, fiind incapabil de a mai spune “nu” iubirii ei.
Il vede in acelasi loc.. nemiscat. Fara a fi intrebata, raspunde.

“Nu sunt ranita. Chiar de ma indepartez de tine cu aripile frante.. acum ele nu ma mai dor. Nu mai sunt grele de atatea sperante, visuri si dorinte. “

“Buna intrebare! Dezamagita… da!
Mi-ai spus ca ma iubesti cum n-o sa mai intalnesc! Iubirea ta imi apartine!”

“Iti zambesc pentru ca mereu mi-a placut sa fac asta. Imi adori zambetul. Imi place sa te mangai cu privirea calda, ce emana iubirea pe care nu o mai vrei. Iti place si vezi in mine ce ai cautat multa vreme. Pe cat de greu ai gasit, pe atat de usor ii dai drumul.”

“Da, asa e! Sunt libera!
Plec! Si iau cu mine sufletul tau, gandurile tale, sentimentele tale ce vorbesc despre mine, vorbele-ti ce simt despre mine.
Te vei chinui pana le vei recupera.
De fapt, nu le vei recupera. In schimb te vei stinge, aflat mereu in cautarea lor, ajungandu-le din urma, neputand sa le atingi.”

“Nu! Nu fac asta pentru ca te urasc!
Nu vreau sa fii ranit, vreau sa fii bine; nu vreau sa suferi pentru ca stiu cat e de urat. Uita-te la mine!”

Rade fortat.
El o priveste cum se indeparteaza, lasand durere in urma ei.

“Le iau cu mine, pentru ca stiu ca sunt in siguranta.
Eu nu le voi rani; le voi proteja… ca pe un ghiocel proaspat rasarit.”

Si pleaca..

15. Lacrimi Noi.

October 17, 2009

A uitat de visul de acum doua seri; a uitat de dorinta ce ii aprindea ochii, a uitat de speranta ce ii hranea sufletul; a uitat chiar si durerea ce ii ranea trupul inimii, lasand urme sangerande.
A uitat cine e, a uitat de ea..
Isi lasa pleoapele lenese sa dea stingerea; ochii obositi sunt in voia lor.
Cortina se lasa.
Urmeaza lumina ce ii aparu in fata. Chipul ala.. il cunoaste.
Aceeasi voce muta o cheama.
Pasiunea e din ce in ce mai mare, din ce in ce.. mai puternica.
Se apropie si il atinge cu sfiala.
Ii cuprinde capul in maini si o saruta.
Il simte din toti rarunchii. Acum stie ca l-a dorit mai mult decat orice.
Acum intelege fericirea ce nu si-a explicat-o si dorinta din priviri.
Stie cine e, ce vrea, ce simte.. cine sunt Ei si ce reprezinta Noi.
Intelege viata data uitarii in dimineata aia. Instrainarea ei de propria-i persoana are acum o logica.
Doar langa El exista.
Lipsita de sens, a gasit indrumare la el. Lipsita de sentimente, a simtit cu el.
Fara speranta, s-a refugiat in bratele lui.
Cu sufletu-i bolnav, cu trupul plin de rani, a plecat in cautare de ajutor.
Ii gusta trupul si o opreste la El. O cuprinde cu palmele si o ascunde in suflet. O inchide si arunca cheia.
Acum e a lui.
El i-a vindecat corpul fragil; i-a sarutat ochii si a readus-o la viata.
Nu si-au spus cuvinte mari.
Felul in care o priveste, pasiunea cu care il saruta, dorinta cu care se tin stransi in brate, egoismul cu care nu isi dau drumul mainilor, dragostea in care se cufunda si asternturile in care se pierd pentru eternitate inseamna mai mult decat orice cuvant capabil poate, doar sa iti zgarie auzul.

November 4, 2009

Priveste in jurul ei.
“Domnule doctor! Domnule doctor! S-a trezit!”
Lumea forfoteste in jurul ei. Priveste asternturile albe, acele, apartele din jurul ei, lumea..
Isi priveste mainile.
Se uita speriata. In jurul ei .. toti sunt fericiti.
“Maria! Maria!
Daca eu sunt Maria.. voi.. cine ..?” – nu apuca sa termine intrebarea.
Zambetele ce o inconjoara devin grave. Si o sperie.
“Cum? Eu sunt..” – vocea e intrerupta de chipul ei ce ofera un raspuns destul de clar. Nu stie cine sunt; nici ea, nici el, nici ceilalti.
“Ai avut un accident. E ceva temporar. Esti inca socata..; esti..
Sunt nimeni! Nu stiu cine sunt si ce fac aici.. dar stiu cine suntem!” – raspunde cu raceala.. Maria?
Cuvintele de neinteles ii socheaza pe toti.
La indemnul doctorului, toti ies din camera de spital.
Ii administreaza un calmant. Iese si el.

November 7, 2009

A spus ca o va saruta, o va lua de mana si nu ii va mai da drumul.
Chipul de copil priveste trist.
“Iti aduci aminte?”
Isi ascunde ochii in spatele lacrimilor linistite. Se bucura de perdeaua croita special pentru ea.
Nu intelege ce se intampla.
Singurul refugiu il gaseste in bratele lui.
Dar..
“Daca eu sunt aici.. tu unde esti? Unde?...
Unde?” – repeta obsesiv aceeasi intrebare.

1:13 AM

Inchide ochii.
Acum sunt din nou.. Noi!

14. Aglomeratie.

Trec pe langa.
Lacrimile.
Visul de noaptea trecuta.
Ziua de maine.
Speranta de ieri.
Zambetul orei 8, de azi de dimineata.
Visul zilei de azi.
Zgomotul alarmei de incendiu.
Speranta de azi.
Urletele celui ce nu ii lasa sa intre in Vari Hall.
Aiureala din timpul zilei.
Tipul cu ochelari ce a rugat-o sa ii aiba grija de lucruri.
Ploaia rece de dupa amiaza.
Tipul pe care l-a lovit aseara, din plin, in neatentia-i specifica.
Scuzele de rigoare.
Nepasarea.
Discutia cu Tudor.
Poza din autobuz.
Domnul ce i-a facut loc in celalalt autobuz care era packed.
Glumele cu Radu.
Timpul.
Nap-ul de 10 minute, din autobuz.
Examenul de maine.
Weekend-ul.
Orele de cand are melodia asta pe repeat.
Cuvintele.
Odata cu alarma de la telefon, visul de acum.
Odata cu El, Noi.

Pierde.
Ziua de maine.
O noua speranta.
Visul zilei de azi.
Orele de cand are melodia aia pe repeat.
Cuvintele.
Timpul.
Odata cu alarma, noaptea trecuta.
Odata cu El, pe Noi.

Regaseste.
Alte lacrimi.
Un alt vis.
O alta speranta.
Un alt zambet.
O alta alarma de incendiu, falsa ca intotdeauna.
Strigatele impunatoare, cica. (FRAIERILOR!)
Aiureala omniprezenta.
Ploaia rece.
Tipul accidentat aseara (doar au cursuri impreuna de luni pana vineri).
Nepasarea.
Discutii cu Tudor si glume cu Radu.
Un nap si un examen.
Un nou weekend.
O alta noapte.
Alte cuvinte.
Sentimentele!
Odata cu El, pe Noi.

13. Despre fericire.

Era timpul sa creasca, sa priveasca lucrurile prin ochii unui om matur nu doar prin sufletul unui copil vulnerbail si ranit la fiecare pas gresit, al ei sau nu..
Si? Nu i-a pasat. Ura sa i se spuna sa creasca.
Prefera sa creada in lumea ei, in care nimic rau nu se poate intampla, desi atunci cand “cadea” se julea mai tare decat atunci cand aluneca pe gheata in fata blocului; chiar mai tare decat atunci cand a intrat cu bicicleta in camionul ala sau cand a trantit-o colega ei in clasa a 4-a si s-a julit la genunchi. Si a plans. O durea.
Pana cand.. a primit prima lovitura pe care, copil fiind, a suportat-o greu si si-a revenit la fel de greu. Au urmat a doua.. si a treia...
Pana cand.. a spus STOP!
Oamenii o dezgusta, prietenii nu exista, e mai antisociala ca niciodata, dar imprastie incredere. Superficiali sau nu.. ei ii sunt prieteni.
Asa ii numeste. Nu ii considera.
Ii spui tot, ai incredere in ea, dar nu da doi bani pe tine. Nu te dezamageste, poti sa ai incredere in ea, pastreaza ce ii spui ca pe cel mai mare secret, te asculta cu cea mai mare atentie, incercand chiar sa te ajute, desi nu crede nimic din ceea ce ii spui. Nu da doi bani nici pe tine, nici pe ce ii spui, pentru simplul fapt ca nu are incredere in tine.

Saturday, October 31, 2009

Azi dimineata am trecut pe la ea. Aveam nevoie de ajutor. Si cine altcineva sa ma ajute la mate, daca nu ea?
Ajunsa in fata casei, ma opresc. Frunzele erau atat de frumoase si.. atat de multe. Mult prea multe.
De altfel, in jurul casei ei toate curtile erau “curate”. E toamna, frunzele continua sa cada, dar nicaieri nu erau mai multe ca acolo. Se pare ca a trecut ceva timp. Un lucru stiu si anume ca uraste toamna. Suprinsa sunt sa aflu ca uraste toamna, dar ii place sa calce pe culorile ei. Doar profita de fosnetul ce o linisteste. Si totusi nu o inteleg.
Cand paseste evita rosul ala aprins; e prea frumos si vesel. Il vrea intact.
In schimb, va calca oricand, cu incredere, pe ceea ce e vested si maro.
Pe moment ma fulgera gandul sa ma intorc acasa. Poate nu am picat intr-un moment tocmai bun, desi vorbisem cu ea.

Inainte de a face vreun gest, vad usa deschizandu-se. Din spatele ei, acelasi chip luminos si vesel isi face aparitia. Nu suprinsa am fost cand am vazut-o zambindu-mi mai intens ca niciodata. Mereu zambeste.

Si totusi.. zambetul ala..

Ma priveste si imi spune usor:
“Intra! Abia m-am trezit si am facut niste cafea. Vrei?”
Nu zic nimic. O privesc prietenos cum am privit-o intotdeauna - socata as putea spune - de cuvintele prietenoase pe care nu le prea ofera de obicei. Sau cel putin de cand o cunosc eu..
O privesc cum soarbe insetata din tigara de dimineata, cerandu-mi putin ragaz pentru a se trezi inainte de a-mi explica ce nu stiu.

Vorbindu-i despre mine, asa cum obisnuiam, fara sa ma intrebe nimic, ma asculta cu aceeasi ardoare, ca intotdeauna completata de aceeasi neincredere. Insa in ochii ei.. lumina ce licarea cu o jumatate de ora in urma inca persista. De fapt era din ce in ce mai intensa, curata; te orbea.
Eram fericita, ii povesteam cu veselie ceea ce se intampla.. si m-am gandit ca .. o doare totusi sa auda vorbindu-se despre fericire. Daca nu vorbeste despre ea, cu nimeni.. poate e ceva ce a ranit-o si a durut-o.. sau inca o doare. Cate nu o ascunde zambetul si ochii ei mari, intotdeauna veseli.

Odata cu gandurile ma opresc din povestit. Nu ma intreaba nimic; nu a facut-o niciodata.
Incep sa vorbesc cand vreau, ma opresc cand vreau. Nu intreaba, nu cere detalii, nu e curioasa. Accepta atat cat ii spui, incercand sa iti ofere sfaturi din ceea ce ii spui. Daca simte ca stie prea putine, tace.

Mereu m-am intrebat ce ascunde.

Dupa un timp in care eu nu spuneam nimic, iar ea.. ca de obicei tacea, imi iau inima in dinti si o intreb ce se intampla, lucru pe care nu l-am mai facut de cand am cunoscut-o, cand mi-a zis clar si raspicat sa nu o mai intreb vreodata pentru ca nu e treaba mea si nu imi va spune nimic.
Realizez ca nu trebuia sa o intreb. Ce o fi fost in mintea mea?
Mi-era teama de raspuns. Ma asteptam la o reactie agresiva; asteptam sa imi arunce aceleasi sageti pe care le-a indreptat spre mine prima oara. Asteptam impulsivitate, nepasare, raspunsuri scurte si schimbare de atitudine.

Dar ca de obicei.. nu inceteaza in a ma suprinde.
Mi-a zambit, de data asta ironic. Rade.
Ma sperie.
Apoi, cu un zambet sincer si cald, cu ochii mari si frumosi se uita la mine:
“Nu vorbi despre ceva despre care nu stii absolut... nimic.”
Accentul cade cu subtilitate apasata pe absolut.
Imi zambeste, din nou cu aceeasi caldura.
Socata, o privesc pret de cateva secunde.
E linistita. Cu aceeasi eleganta continua sa se piarda in cercurile de fum pe care le croieste ca pe un scut. Zambeste pierduta privind pe geam. Nu astepta niciun raspuns.
Stia ca m-a blocat.
1-0.

Asta m-a durut. Ma ridic si ma indrept spre usa, hotarata sa plec.
Linistita si nepasatoare, deloc surprinsa, se bucura de ultima gura de cafea. Nu a avut nicio reactie. In schimb ma urmarea atent si analiza fiecare gest al meu. Ajunsa la usa ma intorc si ii spun raspicat:
“De parca tu stii ceva!” – constientizez prea tarziu ca am zis ceva ce nu trebuia spus. Ma gandeam ca invart si mai tare cutitul in rana.
La dracu’! M-am lasat condusa de impuls.

Se stramba un pic, pesemne ca am vorbit prea tare. In momentul acela se ridica de pe scaun.
De data asta ma asteptam la ce e mai urat. O vad in schimb, venind la mine la fel de linistita. Observ atunci ca era inca in pijamale, in cele rosii, preferatele ei. Parul ciufulit ii dadea un aer copilaros. Se freaca la ochi si casca.. de parca s-ar fi plictisit.
Ma priveste cu mila, dorindu-si CLAR sa inteleg asta din privirea ei, lucru ce imi intarata si mai tare nervii.
Imi raspunde simplu:
“Asa e. Nu stiu nimic despre ea.”
Zambesc cu satisfactie.
1-1.
Ma intorc. Deshid usa sa ies.
“O simt. Nu-mi trebuie alte cunostinte.”
Ma opresc. Aflata in aceeasi situatie de “sah mat” de mai devreme, imi anulez punctul si plec fara a ma mai uita inapoi.

Toata ziua m-am gandit la ce mi-a spus. Ca de obicei, nu mi-a spus prea multe nici azi dimineata.
Prea putine de altfel. Trei fraze nu sunt suficiente pentru a purta o discutie.
Insa..
Cuvintele ei mi-au ramas bine intiparite in minte.
Mi-a taiat orice urma de elan, m-a facut sa ma indoiesc de fericirea mea si sa cred de fapt in superficialitatea care, acum sunt convinsa ca ma caracterizeaza.
Ce simt eu.. e orice, dar nu fericire. Poate doar o stare de bine.

In schimb Ea...
Acum ii inteleg privirea, ochii veseli, lumina permanent prezenta, buzele care sunt gata oricand sa izbucneasca o furtuna de zambete.
Acum inteleg .. tot. Si-a dezgolit sufletul intr-o singura propozitie.
Totusi e atat de complexa..
Am inteles de ce nu vorbeste niciodata despre fericire.
Nu stie. Nu o intelege.

O simte.. si o emana prin orice privire si zambet; prin vocea-i vesela si ochii jucausi, prin mimica si gesturi...
.. prin El..