Unde sunt, suflete?

Zilele astea m-au imbatranit. Astept ceva ce am incetat sa mai astept, iar intre timp am uitat sa mai zambesc. Trecerea parsiva a timpului ma oboseste. Glumele rasuflate ale persoanelor aflate la un metru langa mine ma dezgusta, in timp ce “ihihi” si “ahaha” – urile celorlalti ma enerveaza la culme.
Maschez zambete o data la 2, 3 poate 5 minute in functie de aglomeratie, fara de care, de altfel, nu pot sta. Trebuie!
Ma enerveaza faptul ca nu iti pot raspunde la telefon. Te sun inapoi. Ai uitat sa mai raspunzi. Sau poate ai adormit?
Poate ti-ai dat seama de greseala, ma gandesc.
Sau poate e o pauza pe care ti-o doreai. De fapt, ti-o impuneai!
Eronat!
Suni inapoi.
“Ce faci, iubita mea?”
Ascult buimacita. Te ascult cu dor, desi nu te cunosc. Mi-esti strain, absent dar omniprezent. Si nici macar nu iti mai recunosc chipul. Sau sa fie vocea?
Cunosc ceva, te-am intalnit vreodata?
Vorbesc prostii. Cum sa uit ceva ce iubesc?
Te-am intalnit, dar totul e asa indepartat, incat ma intreb unde e trecutul care stim prea bine ca nu se mai intoarce. A plecat ca apa raului, care le duce pe toate.
Ceasu’-mi sleit de sperante, ramane in urma, dar orele nu se mai intorc. Chipul fericirii tale si saruturile pe care le stiam a da, care ne strapungeau cu sageti ce usor ne gadilau tot corpul, e transparent acum. Nu vad nimic. Iti aud sperantele si dorinta. Iti simt respiratia calda si usor sacadata. Iti vad buzele uscate de emotie si incapatanare. Iti vad ochii atat de plini!
Doare sa nu iti pot atinge ochii, sa nu iti respir aerul, sa nu iti redau culoarea buzelor atat de frumoase.
S-au dus zilele in care stiam sa (ne) iubim si briza marii care cu atata dragoste ne-a imbartisat?
Unde sunt, suflete?
Unde esti, ce faci? Cum iti suna ochii? Cat de muta iti e vocea? Ce culoare (mai) au buzele tale?
Inca te doare, suflete?
Ma invart intr-un cerc, cu care m-am obisnuit. Nu mai ametesc, dar ma doare captivitatea. Vreau sa ies!
Singura, lipsita de vlaga, ma arunc cu capul inainte, in speranta unei (alte) greseli care sa ma arunce in bratele tale.
Nu ma mai suport eu. Atat de prefacuta sunt!
Unde ti-e zambetul de altadat’ si ce ai facut cu cheia sperantelor mele?
Unde sunt, suflete?
Nu am stare, nu imi gasesc locul; ma vand in fumul de tigara si ceata noptii, pe cateva zambete, o gluma buna, putin alcool si o imbratisare.
Ma intorc acasa si ma afund in cartea pe care o traiesc la fel de intens ca si clipele cu tine. Ma ascund in visul, care ma (a)duce de fiecare data langa tine. Ma las in bataia vantului, in speranta regasirii noastre.
Unde suntem, suflete?
Te vad fugitiv, ca intotdeauna.
“Adu-mi realitatea din vis!”

Lupta cu timpul.

Nu-i da pace. Lumina ce paseste usor prin gemuletul de sus al camerei o deranjeaza si ii vine sa planga in fiecare diminieata cand ii simte prezenta.
Se afunda si mai tare in perna, lasand doar un mic loc ce poate fi patruns de lumina si pe unde sa poata respira. Nu mai poate sa doarma, dar refuza a se ridica din pat.
Iarasi a plans in vis.

- Cine-s mai frumosi? Oamenii? Ploaia?
- Oamenii in ploaie..
- O sa ii ploua pe aripi?
- … caci aripile lui te imbratiseaza..
- O sa le ploua zborul.
- Chiar ploua infernal
- .. ei se iubeau.”

Cele trei voci slabe s-au pierdut de ceva timp in intunericul noptii. Dar persista in jurul ei, caldura cuvintelor protejand-o.
A rapit-o cum o face pe fiecare zi. Ce ironie! Uraste ziua de fiecare data cand ii fura intunericul, linistea, ploaia tarzie din noapte, caldura rece si respiratia umeda a printesei negre..; si totusi fara zi, ea nu ar fi.
Ii tine companie de fiecare data, plangandu-se de oboseala acumulata de atata timp incoace.
E 5:00 AM, din nou. Vrea sa inchida ochii, insa ii e teama; de un vis nou si urat, de o lacrima abundenta si rece, de o poza veche ce tot revine, de o replica dura, niciodata spusa! Ii e teama de o noua zi.
Secundele sunt multe, minutele se imputineaza, orele se reduc de 60 de ori, zilele devin tot mai putine. Saptamanile apar o data la 7 zile, iar lunile din ce in ce mai rar. Ca sa nu mai vorbim de ani.. Cand era mica timpul parea mai mare, mai lung, mai puternic in fata… timpului?! Ce prostie! Lupta se da timp si timp. Undeva la mijloc e ea; sunt ei!
Este mereu grabita; fuge, cauta, plange, striga; poate din cauza asta se grabeste timpul. Si-a asumat un rol mult prea periculos pentru ea; a preluat controlul, totodata pierzandul, nefiind capabila de un control chibzuit. Si timpul incearca sa tina, alaturi de ea, pasul alert, tot mai alert cu fiecare zi. Inconstienta, s-a grabit.
Singura, priveste spre cer.
Inchide ochii usor si se lasa in voia lor: visului de care nu ii mai pasa si noptii, pe care o indrageste enorm, dar care fuge mereu de ea. Se lasa in voia lui: timpului, acum dur din cauza ei. A pierdut lupta in fata lui; un moft pe care il regreta, un control pe care nu trebuia sa si-l doreasca. Isi doreste sa-l convinga sa se dea inapoi. Insa el e necrutator.
Ii ploua sub pleoape. Se lasa in voia lacrimilor batrane, trecute de timp.
“Oare e prea tarziu?!”
Ar trebui sa invete sa acorde timp.. timpului.
.. daca mai este timp..