Vesnica pomenire.

Meniul perfect de seara. Sau meniul unei seri perfecte.
Sau sa fie noapte? Dimineata e cuvantul potrivit?
OK. E 5 AM.
Prea tarziu, prea devreme, o ora potrivita, normala. Depinde de... fiecare.
Vocile suave ale unor.. tipi imi incanta auzul.
Nu dorm. Daca dormeam probabil ii injuram.Mult. De toata familia, fie ea moarta, vie, stafie, fantoma sau orice altceva. Imi bagam si imi scoteam ce nu am, ma enervam, ma afundam si mai tare in perna incercand sa adorm la loc si eventual imi mai bagam ceva in mortii lor, pentru ca nu puteam sa mai adorm.
Am un limbaj colorat. Ma adaptez oricarei situatii si fac (EXTREM) de urat cand sunt trezita, mai ales din motive stupide.
Usor iritata, pentru ca ma deranjasera dintr-un moment intim dintre mine si eul meu (ne uitam la un film de groaza), m-am amuzat totusi, un pic.
Pe moment.
“Ce proasta e asta de e cu ei!” – imi spunea eul.
Las totul pe mute. Vreau sa aud bine vocea ei crispata si vocile lor barbatesti, groase, ce dau damfuri chiar pana la etajul doi al acestui mirific bloc de 4 etaje, ce are doua scari, viu colorate. Bloc primitor, pana mai acum un an, doi, plin de oameni.. mai in varsta, doritori sa stie tot. Acum s-a mai intinerit.
Baietii? Aaa, da.
Ascult bataile in geamul de la parter. Insistenti baieti.
“Il iubesc mult pe baiatul de la parter!” – ii zic eu partenerului meu nocturn, ce imi tine companie la fiecare insomnie a mea.
“Mie nu mi-a cantat nimeni nicio serenada! Niciodata!” – imi raspunde prietenul meu, dezamgit de altfel.
“Shhh! Taci si asculta! Hai sa ne bucuram macar pentru altii!” – in interior ardem de furie si suparare; invidie si frustrare.
Egoisti din fire, imbufnati, ascultam captivati, inmarmuriti de maiestria cu care isi etalau vocile. Stupefiati!
“Vesnica pomeniire, vesnica pomeniire! Veeeesnica lui pomeniiiireeee!!”
Un zambet malefic mi se citeste pe fata. Cu siguranta sunt geloasa. Nu suport sa ii stiu pe altii fericiti si iubiti. Lui de ce sa i se cante si mie nu?
Ma ridic, iau castronul din care mancasem lubenitza.
“Ce faci ma?”
“Sssh! Taci!”
Cu o maiestrie mai mare decat a lor umplu castronul cu apa.
Ma intorc, dau sita la o parte, ma uit usor in jos, ii vad asa aplecati, inca incercand parca sa il scoata la geam pe baiatul de la parter. Si.. brusc cade apa. DIn greseala; n-am vrut. O simpla intamplare.
Ma intorc in pat, suparata ca nu am umplut un lighean, o caditza, o cada. Poate ii udam mai mult. Ma gandeam ca poate nu am timp.
Rad.
Ascult satisfacuta tipetele lor.
Pe fata mea se citeste un zambet sincer, inca unul de bucurie si un altul de fericire.
Acum imi canta si mie!
“Sper sa mori pana maine si sa vii la noi la biserica!”
Probabil au crezut ca autorul/ autoarea acestui fapt lipsit de morala a fost un batranel/ batranica.
Totusi, inca ma consolez cu idea ca imi cantau mie, ca ma stiu si ca o sa ma mai viziteze.
“Maaa, tu nu stii ca lubenitza pateaza?
Asa si? Ei nu stiu ca Vesnica Pomenire nu se canta dimineata la 5?
Nu te mai uita! E lumina de la laptop!”
Inchid laptopul si ma indrept iarasi spre geam. Copacii ma impiedica sa vad ceva, de data asta.
“Uite acolo ma! E draperia trasa mai asa!”
Imi mai canta un vers, dar nu prea imi place. L-au cam falsat.
“Or fi si ei obositi!” – imi zic.
Eh. Acum pot sa dorm linistita.
Sper sa mai vina. Ii astept. O sa fiu mai primitoare data viitoare.
Pe cuvantul meu de egoista si imbufnata!