Era timpul sa creasca, sa priveasca lucrurile prin ochii unui om matur nu doar prin sufletul unui copil vulnerbail si ranit la fiecare pas gresit, al ei sau nu..
Si? Nu i-a pasat. Ura sa i se spuna sa creasca.
Prefera sa creada in lumea ei, in care nimic rau nu se poate intampla, desi atunci cand “cadea” se julea mai tare decat atunci cand aluneca pe gheata in fata blocului; chiar mai tare decat atunci cand a intrat cu bicicleta in camionul ala sau cand a trantit-o colega ei in clasa a 4-a si s-a julit la genunchi. Si a plans. O durea.
Pana cand.. a primit prima lovitura pe care, copil fiind, a suportat-o greu si si-a revenit la fel de greu. Au urmat a doua.. si a treia...
Pana cand.. a spus STOP!
Oamenii o dezgusta, prietenii nu exista, e mai antisociala ca niciodata, dar imprastie incredere. Superficiali sau nu.. ei ii sunt prieteni.
Asa ii numeste. Nu ii considera.
Ii spui tot, ai incredere in ea, dar nu da doi bani pe tine. Nu te dezamageste, poti sa ai incredere in ea, pastreaza ce ii spui ca pe cel mai mare secret, te asculta cu cea mai mare atentie, incercand chiar sa te ajute, desi nu crede nimic din ceea ce ii spui. Nu da doi bani nici pe tine, nici pe ce ii spui, pentru simplul fapt ca nu are incredere in tine.
Saturday, October 31, 2009
Azi dimineata am trecut pe la ea. Aveam nevoie de ajutor. Si cine altcineva sa ma ajute la mate, daca nu ea?
Ajunsa in fata casei, ma opresc. Frunzele erau atat de frumoase si.. atat de multe. Mult prea multe.
De altfel, in jurul casei ei toate curtile erau “curate”. E toamna, frunzele continua sa cada, dar nicaieri nu erau mai multe ca acolo. Se pare ca a trecut ceva timp. Un lucru stiu si anume ca uraste toamna. Suprinsa sunt sa aflu ca uraste toamna, dar ii place sa calce pe culorile ei. Doar profita de fosnetul ce o linisteste. Si totusi nu o inteleg.
Cand paseste evita rosul ala aprins; e prea frumos si vesel. Il vrea intact.
In schimb, va calca oricand, cu incredere, pe ceea ce e vested si maro.
Pe moment ma fulgera gandul sa ma intorc acasa. Poate nu am picat intr-un moment tocmai bun, desi vorbisem cu ea.
Inainte de a face vreun gest, vad usa deschizandu-se. Din spatele ei, acelasi chip luminos si vesel isi face aparitia. Nu suprinsa am fost cand am vazut-o zambindu-mi mai intens ca niciodata. Mereu zambeste.
Si totusi.. zambetul ala..
Ma priveste si imi spune usor:
“Intra! Abia m-am trezit si am facut niste cafea. Vrei?”
Nu zic nimic. O privesc prietenos cum am privit-o intotdeauna - socata as putea spune - de cuvintele prietenoase pe care nu le prea ofera de obicei. Sau cel putin de cand o cunosc eu..
O privesc cum soarbe insetata din tigara de dimineata, cerandu-mi putin ragaz pentru a se trezi inainte de a-mi explica ce nu stiu.
Vorbindu-i despre mine, asa cum obisnuiam, fara sa ma intrebe nimic, ma asculta cu aceeasi ardoare, ca intotdeauna completata de aceeasi neincredere. Insa in ochii ei.. lumina ce licarea cu o jumatate de ora in urma inca persista. De fapt era din ce in ce mai intensa, curata; te orbea.
Eram fericita, ii povesteam cu veselie ceea ce se intampla.. si m-am gandit ca .. o doare totusi sa auda vorbindu-se despre fericire. Daca nu vorbeste despre ea, cu nimeni.. poate e ceva ce a ranit-o si a durut-o.. sau inca o doare. Cate nu o ascunde zambetul si ochii ei mari, intotdeauna veseli.
Odata cu gandurile ma opresc din povestit. Nu ma intreaba nimic; nu a facut-o niciodata.
Incep sa vorbesc cand vreau, ma opresc cand vreau. Nu intreaba, nu cere detalii, nu e curioasa. Accepta atat cat ii spui, incercand sa iti ofere sfaturi din ceea ce ii spui. Daca simte ca stie prea putine, tace.
Mereu m-am intrebat ce ascunde.
Dupa un timp in care eu nu spuneam nimic, iar ea.. ca de obicei tacea, imi iau inima in dinti si o intreb ce se intampla, lucru pe care nu l-am mai facut de cand am cunoscut-o, cand mi-a zis clar si raspicat sa nu o mai intreb vreodata pentru ca nu e treaba mea si nu imi va spune nimic.
Realizez ca nu trebuia sa o intreb. Ce o fi fost in mintea mea?
Mi-era teama de raspuns. Ma asteptam la o reactie agresiva; asteptam sa imi arunce aceleasi sageti pe care le-a indreptat spre mine prima oara. Asteptam impulsivitate, nepasare, raspunsuri scurte si schimbare de atitudine.
Dar ca de obicei.. nu inceteaza in a ma suprinde.
Mi-a zambit, de data asta ironic. Rade.
Ma sperie.
Apoi, cu un zambet sincer si cald, cu ochii mari si frumosi se uita la mine:
“Nu vorbi despre ceva despre care nu stii absolut... nimic.”
Accentul cade cu subtilitate apasata pe absolut.
Imi zambeste, din nou cu aceeasi caldura.
Socata, o privesc pret de cateva secunde.
E linistita. Cu aceeasi eleganta continua sa se piarda in cercurile de fum pe care le croieste ca pe un scut. Zambeste pierduta privind pe geam. Nu astepta niciun raspuns.
Stia ca m-a blocat.
1-0.
Asta m-a durut. Ma ridic si ma indrept spre usa, hotarata sa plec.
Linistita si nepasatoare, deloc surprinsa, se bucura de ultima gura de cafea. Nu a avut nicio reactie. In schimb ma urmarea atent si analiza fiecare gest al meu. Ajunsa la usa ma intorc si ii spun raspicat:
“De parca tu stii ceva!” – constientizez prea tarziu ca am zis ceva ce nu trebuia spus. Ma gandeam ca invart si mai tare cutitul in rana.
La dracu’! M-am lasat condusa de impuls.
Se stramba un pic, pesemne ca am vorbit prea tare. In momentul acela se ridica de pe scaun.
De data asta ma asteptam la ce e mai urat. O vad in schimb, venind la mine la fel de linistita. Observ atunci ca era inca in pijamale, in cele rosii, preferatele ei. Parul ciufulit ii dadea un aer copilaros. Se freaca la ochi si casca.. de parca s-ar fi plictisit.
Ma priveste cu mila, dorindu-si CLAR sa inteleg asta din privirea ei, lucru ce imi intarata si mai tare nervii.
Imi raspunde simplu:
“Asa e. Nu stiu nimic despre ea.”
Zambesc cu satisfactie.
1-1.
Ma intorc. Deshid usa sa ies.
“O simt. Nu-mi trebuie alte cunostinte.”
Ma opresc. Aflata in aceeasi situatie de “sah mat” de mai devreme, imi anulez punctul si plec fara a ma mai uita inapoi.
Toata ziua m-am gandit la ce mi-a spus. Ca de obicei, nu mi-a spus prea multe nici azi dimineata.
Prea putine de altfel. Trei fraze nu sunt suficiente pentru a purta o discutie.
Insa..
Cuvintele ei mi-au ramas bine intiparite in minte.
Mi-a taiat orice urma de elan, m-a facut sa ma indoiesc de fericirea mea si sa cred de fapt in superficialitatea care, acum sunt convinsa ca ma caracterizeaza.
Ce simt eu.. e orice, dar nu fericire. Poate doar o stare de bine.
In schimb Ea...
Acum ii inteleg privirea, ochii veseli, lumina permanent prezenta, buzele care sunt gata oricand sa izbucneasca o furtuna de zambete.
Acum inteleg .. tot. Si-a dezgolit sufletul intr-o singura propozitie.
Totusi e atat de complexa..
Am inteles de ce nu vorbeste niciodata despre fericire.
Nu stie. Nu o intelege.
O simte.. si o emana prin orice privire si zambet; prin vocea-i vesela si ochii jucausi, prin mimica si gesturi...
.. prin El..
